Punct şi virgulă

În urmă cu vreo lună am cerut elevilor mei de clasa a VIII-a să scrie, în clasă, două compuneri: una numită ”Autoportret” și o alta, o întâmplare trăită din anii de gimnaziu.  Așa s-a născut proiectul numit ”Întâmplări SPIRUtuale” , care a luat forma unei reviste ( supliment literar al  revistei Mlădița *)  - cadoul meu (ca dirigintă)  pentru clasa a VIII-a, la încheierea ciclului gimnazial. A ieșit un tablou viu, necenzurat, al celor patru ani, cu texte autentice, scrise divers: cu nostalgie sau cu umor, cu bucurie sau cu tristețe.  Dar să spunem și povestea fotografiei de pe coperta 1 și a cuvântului inventat din titlul revistei. La fiecare început de an școlar, în cei patru ani de gimnaziu, am realizat împreună – elevi și diriginte – panoul clasei. În clasa a V-a, tema pe care le-am propus-o copiilor a fost ”Ce înseamnă paradisul?”. Central, pe panou, un citat din Borges, începea așa: Îmi imaginez paradisul ca pe un fel de bibliotecă ... Panoul a fost atunci despre

Fata cu ochii de un negru intens – Maria Voicu Este 22 octombrie, o zi de toamnă. Astăzi, la prima oră, cea de română, am de prezentat un proiect despre poezia „Izvorul noptii" de Lucian Blaga împreună cu o colegă. Odată ajunsă la școală, îmi dau jos ghiozdanul și mă așez emoționată  în bancă. Coechipiera mea, Maria, mă așteaptă deja de mult timp. În jurul meu, colegii, cu care mă cunosc de deja patru ani, își pregătesc și ei lucrările. Scot proiectul din rucsac, punându-l pe masă. Eu m-am ocupat de partea grafică, iar partenera mea de partea scrisă. Deodată, ușa se deschide și profesoara de română intră în sală. Maria ridică mâna, gata să prezinte. „Suntem primele?!" exclam eu panicată ."Eu nu mi-am făcut niciun discurs  încă..." Gândul îmi este întrerupt de doamna profesoară ce zice: „Sigur, veniți în fața clasei.” Îi arunc colegei o privire panicată, iar ea îmi răspunde zâmbind, parcă spunând că totul va fi bine. Ne așezăm în fața clasei și fixăm proiect

Cerul de deasupra Teatrului Odeon –Teodora Ududec În Săptămâna Altfel, anul trecut, am avut ocazia de a merge, alături de întreaga clasă și de doamna dirigintă la teatrul Odeon, unde se aniversa Centenarul.  După ce am admirat holul somptuos, am încercat să scanăm digital tablourile, cu ajutorul unei aplicaţii, care din păcate nu a mers, așa că am fost conduși prin teatru. Întâi am văzut Sala Studio, care era foarte diferită faţă de una obișnuită, fiind mai întunecată și având un aspect aproape industrial. Aici i-am ascultat pe câţiva actori, care au rostit niște cuvinte despre această zi specială și ce înseamnă ea pentru cariera lor. Cea de-a doua în care am fost conduși a fost Sala Majestic. Am fost foarte surprinsă de dimensiunile sale impresionante, dar și de eleganţa cu care era decorată, începând cu scaunele și încheind cu cortina. Am văzut inclusiv mașinăriile din spatele cortinei.  La final, am primit baloane pe care am scris un gând despre această zi. Apoi ne-a fost an

  Theodora Maria Țuchiu  Încă îmi aduc aminte cu emoții de orele din clasa a V-a. Colegii noi, profesorii noi, chiar și școala nouă sunt lucruri copleșitoare pentru un copil de unsprezece ani. Însă, în ora de limba și literatura română, parcă totul devenea magic când doamna dirigintă ne împărtășea informații noi. Ora a început ca una obișnuită, a intrat doamna profesoară în clasă, punctuală ca întotdeauna, ne-am ridicat cu toții în picioare, ne-am salutat și ora a început. Am fost rugați să deschidem manualele la pagina treizeci, parcă, unde am găsit o poezie despre toamnă, la lecția despre raportul dintre realitate și ficțiune în literatură. Un singur cuvânt parcă mi-a atras atenția, acela fiind ,,gutui”. Dintr-odată, doamna profesoară scoate din poșetă, ce să crezi? O gutuie! Ne-a invitat să o privim (are gust dulce! a exclamat un coleg) și să spunem versul din poezie care descrie cel mai bine acest fruct al toamnei. Apoi am creat și  noi versuri, compunând o poezie a clasei.

Schimbarea - Adina Rădulescu Ȋmi voi aminti ȋntotdeauna prima săptămȃnă ȋn noua mea şcoală. Mai ȋntȃi, ȋnainte să ȋnceapă noul an şcolar, a trebuit să mă obişnuiesc cu ideea că voi ȋnvăţa ȋntr-un liceu, nu ȋntr-o şcoală generală. Apoi, mi-am ȋntȃlnit colegii noi şi diriginta. Ȋnceputul a fost mai dificil, pentru că nu m-am obişnuit din prima. Ȋnsă, după un timp, nu mai părea totul atȃt de diferit. Pȃna să mă obişnuiesc complet am trecut prin mai multe lucruri, mutări ȋn bănci diferite, să ȋmi fie reţinut numele şi eu să le reţin pe ale celorlalţi, iar ȋn final      m-am simţit bine, de parcă fusesem mereu ȋn aceasta clasă. Ȋn curȃnd voi trece din nou prin asta, odată ce ȋncepe clasa a IX-a, dar acum cred şi sper că va fi altfel, pentru că va fi o clasă nou formată în liceu. Acest text este o mică parte din proiectul "Întâmplări SPIRUTUALE", realizat cu și pentru promoția gimnazială 2019 a Colegiului național ”Spiru Haret” din Bucureşti,  Un mod de a

Prima compunere – Luca Popescu Prima zi din clasa a V-a. Cu fiecare secundă ce trecea, deveneam tot mai anxios. Stăteam în bancă țeapăn și atent la colegii mei cei noi. O doamna zâmbitoare a intrat în clasă, citindu-ne cu privirea. Dumneaei ne-a explicat anumite diferențe care vor fi între clasele primare și gimnaziu. După acest discurs care a reușit să mă mai liniștească, doamna zâmbitoare a anunțat că dumneaei urma să ne fie dirigintă și profesoară de limba și literatura română.  –  Ca primă activitate la ora de română, vom face o compunere creativă. Am înghețat, dar ușor, ușor am reușit să fac o compunere despre cât uram temele care să respecte la limită minimul de cuvinte. Eram speriat că s-ar putea că doamna dirigintă să se supere pe mine și că există riscul de a fi categorisit drept leneș. Deodată, îmi aud compunerea citită în totalitate. –  Cine a scris compunerea această? întrebă doamna dirigintă. Fără tragere de inima am recunoscut că este a mea. Doamna

Note de 10, oameni de 10 – Horia Popescu Gimnaziul pentru mine a fost o mare experiență de maturizare. Atât din punct de vedere fizic, cât și moral, am venit copil și am ieșit adolescent. Lăsând însă la o parte aceste aspecte, cele mai bune amintiri le am alături de cel ce mi-a devenit ca un frate.  Prima dată când l-am întâlnit pe Ștefan, eu nu știam că el va deveni cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Alături de el, am trecut prin multe momente pline de bucurie, dar și de tristețe. Când nu luam o notă pe care mi-o doream – el mă făcea să văd partea bună, ajutându-mă să trec peste momentul greu. Chiar și când am suferit din dragoste, tot el a fost acolo să mă ajute – credeți-mă, nu e ușor să vezi fata de care îți place fugind de tine... Și totuși el m-a sprijinit. Au fost și momente bune alături de Ștefan. Nu voi uita niciodată certurile prostești care se terminau mereu cu râsete. Nu voi uita glumele și farsele pe care le făceam în excursii, sau chiar la școală. Îm

Amintiri dintr-o zi de marți  – Aurelia Popescu Este marți dimineață. Cât de dimineață? Ora șapte și treizeci de minute, ca să fiu exactă. Ora de română tocmai a început. Astăzi am o groază de emoții: luni am lipsit din cauza unor examene la școala de muzică. Am înțeles cu o noapte înainte că nu am primit temă, dar aparent, nu este chiar așa. Doamna profesoară nu ne-a dat o temă scrisă, ci doar de învățat poezia “ Lacul” de Mihai Eminescu. Tot ce am învățat eu din ea sunt prima și ultima strofă. A doua este cam bâlbâită, iar a treia este un dezastru. Cât de mult poți să înveți într-un sfert de oră la șapte dimineața? În mintea mea, strofele poeziei se amestecă împreună cu gânduri precum :” Sper să nu mă asculte!” sau „Dacă mă ascultă iau doi din start”. Din păcate, sorții nu țin cu mine azi, iar doamna profesoară decide să ne asculte pe rând, pe fiecare la câte o strofă. Încep să transpir. Deschid repede cartea la pagina cu poezia și încerc să o repet, dar nu pot să rețin nim

– David Pisică Urmează să vă spun o poveste destul de importantă pentru mine. Într-o zi însorită de primăvară, prin martie, eram la ora de română, atent ca întotdeauna și clar nu vorbeam cu colegul de bancă. În acea oră am văzut ceva ... înfricoșător. Fetele încep să țipe..., oamenii se panichează și se ascund sub bănci ... Intrase o albină în clasă.   După câteva minute de haos, decid să fac un gest eroic în ochii colegilor, anume să încerc sa scot albina din clasă. Am deschis geamul mare al clasei și, de la o distanta sigură, cu un caiet (nu era de română,      liniștiți-vă) am încercat să forțez albina să iasă. După ce fac câteva mișcări anapoda din mâini, albinuța noastră înțelege, în sfârșit, că trebuie să iasă din clasă. A fost o singura problemă... După ce a ieșit, eu, deșteptul care sunt, m-am grăbit să închid geamul pentru a bloca creatura din a mai intra... Albina era însă între geam și perete. Da... Nu a supraviețuit. A căzut pe pervaz și clasa s-a liniștit, într-un

Telefonul – Rareș Panait Am multe amintiri din gimnaziu începând cu ziua în care s-au afişat rezultatele la examenul pentru clasa a V-a, cu prima zi de şcoală alături de noii colegi, cu diriginta noastră şi cu ceilalţi profesori şi bineînţeles cu ultima zi de şcoală. Am făcut lucruri foarte bune în cei patru ani, dar ca orice băiat şi elev de gimnaziu am mai jucat şi un fotbal în curte cu băieţii şi am mai făcut şi câte o boacănă de care să îmi amintesc.  În clasa a VIII-a, în semestrul al doilea, i-am spart telefonul colegei mele Gabriela, evident din greşeală. S-a întâmplat  într-o clasa la etaj. Colegul meu, Andrei Oprea, îi pusese telefonul Gabrielei desupra uşii pe toc, ca o formă de glumă să nu îl găsescă.  Eu l-am luat de acolo cu gândul să i-l dau, dar pe moment m-am răzgândit  şi l-am pus la loc, idee şi moment nefericit ales pentru că telefonul a căzut şi i s-a spart ecranul. Am spus părinţilor acasă ceea ce s-a întâmplat, iar ei, crezându-mă că a fost doar un

La film cu clasa – Tudor Oprea Eram în Săptămâna Altfel din clasa a VII-a. Doamna dirigintă ne-a propus să mergem la cinematograf să vedem filmul făcut după cartea ”Minunea” de R. J. Palacio. Timpul era scurt și era nevoie de rezervări. Doamna dirigintă ne-a rugat pe mine și pe Eric să facem asta. Am rezervat de pe telefon locuri pentru toată clasa și i-am anunțat pe colegi cât costă biletul. Ajunși la Cinema City, doamna dirigintă ne-a dat banii de bilete, iar eu cu Eric am mers la casa de bilete. După ce am cumpărat toate biletele, am așteptat cu toții pe canapele, să se facă ora de începere. Când să intrăm, noi continuăm cu organizarea, numărăm colegii și dăm fiecăruia biletul de intrare. Apoi, în sală, i-am ajutat să își găsească locurile. Doamna dirigintă a spus că ne-am descurcat excelent cu organizarea. Am fost foarte bucuros că am ajutat și mai ales că doamna dirigintă a avut încredere în noi, iar filmul a fost super. Acest text este o mică parte din

  Ultima oră de dirigenție – Ioana Oprea   Ah, ultima zi din clasa a VII-a și din acești frumoși patru ani, care au trecut mai repede decât credeam. Azi vom avea ‘’Ultimul clopoțel’’, pe care noi l-am numit ”Ultima oră de dirigenție”.  Chiar dacă încă nu a început, toată lumea e emoționată (foarte emoționată). Eu am pregătit discursul pentru doamna dirigintă. De când am ajuns, n-am făcut altceva decât să îl citesc de mii de ori ca să fiu sigură că nu mă voi bâlbâi. Vreau să iasă perfect. Festivitatea a început. Sunt mult mai mulți profesori decât credeam că vor fi. Asta îmi dă și mai multe emoții. Nu știu de ce, dar eu mi-am imaginat că româna va avea discursul la urmă și mă gândeam că nu va trebui să încep eu activitatea. Ei bine, totul mi se aranjează în minte când doamna dirigintă spune că primul discurs va fi cel pentru română. Încep să îl spun, când după doar cinci cuvinte mă  pufnește plânsul. Încep să tremur. Nu cred că am mai tremurat atât de tare niciodată în viața

,,Primiți cu Plugușorul?” – Andrei Oprea Clasa a V-a. Se apropiau sărbătorile de iarnă și vacanța. Doamna dirigintă s-a gândit că ar fi frumos să facem un moment artistic de Ziua Școlii, în holul liceului.  Clasa noastră trebuia să spună un plugușor care conținea versuri personalizate pentru fiecare profesor. Versurile erau scurte și frumoase. Toți ne-am îmbrăcat frumos, în haine populare. Toată lumea a avut un text, fiecare a avut ”momentul” lui. Eu am urat doamnei de matematică: Pentru profa de la mate/ O urare-n baza şapte/ La mulţi ani cu sănătate!/ Mai puţină geometrie/ Şi mai multă bucurie! / Mânaţi, măi!/Hăi! Hăi! Mai multe clase au avut momente pregătite, dar al nostru a fost cel mai frumos și cel mai original. În holul liceului se crease o atmosferă de nedescris. Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am împreună cu clasa mea din gimnaziu.   Acest text este o mică parte din proiectul "Întâmplări SPIRUTUALE", realiza

Excursia la Rânca – Amalia Nichifor Cel mai frumos moment din gimnaziu a fost în clasa a VIII-a, în excursia de la Rânca, în care am avut ocazia să petrec mult timp cu colegii mei și cu doamna dirigintă.   În prima noastră seară, imediat după cină, ne-am retras mai devreme în camera mea, eu împreună cu colegele de cameră și cu înca doi băieți. Era o atmosferă deosebită, cu toții râdeam, vorbeam vrute și nevrute, în timp ce ascultam muzică. La un moment dat, ne-a venit în minte un joc tipic copilăresc: să ne imităm profesorii. Aveam propria noastră recuzită: cuvertura aurie de la pat și cearceaful alb, curat. Erau perfecte pentru a reprezenta îmbrăcămintea doamnelor profesoare.   Deodată auzim o bătaie în ușă. –          O fi vreun coleg, zice unul dintre băieți, îndreptându-se spre ușă. Dar ce să vezi? Era chiar doamna dirigintă. Am primit-o cu drag în camera noastră dezordonată și am invitat-o să ia parte la micul nostru moment de actorie, ca spectator. Atmosfera a deve