Punct şi virgulă

Mi-am deschis acest blog în seara de Halloween, acum doi ani, cu o postare inspirată de felul cum a trebuit să-mi adaptez lecţia la situaţia dovliliaco-vampirpăienjenoasă creată de elevii mei, atunci în clasa a X-a. Sunt multe poveşti care se întâmplă zilnic în meseria mea şi acela a fost momentul când am hotărât că trebuie scrise măcar unele dintre ele. Astăzi, la clasele mari (a XI-a și a XII-a), nimic nu anunța sărbătoarea de import. La clasa a VI-a însă, copiii cuminți și frumoși dispăruseră cu totul. În locul lor, arătări mai mult sau mai puțin mitologice s-au străduit să țină pasul cu ora de română. Le-am temperat entuziasmul,  eu sunt vrăjitoare, eu sunt o avocată zombie, eu sunt pisică, eu sunt zână, eu sunt vampir ... , fiindcă aveam ceva mult mai românesc de făcut, adică tipuri de regionalisme, așa că lubenița și barabulele ne-au readus la realitate. Dovleacul de pe catedră, însă, ar fi putut și el spune, ca în Orhan Pamuk, nu e u sunt câine* , ci eu sunt dovleacul. Aș

Am văzut aseară comedia  Voiajul domnului Perrichon de Eugen Labiche, la Bvlandra, în regia lui Dinu Cernescu. Sala plină, deşi premiera acestui spectacol a avut loc în 2010, public de toate vârstele, prestaţia actorilor - excelentă, scenografia de asemenea. Am reţinut o replică a unui personaj secundar, susţinând evoluţia unui conflict secundar. Să rezum (nu întreaga comedie, ci doar o scenă): aflat într-un voiaj în Elveţia, domnul Perrichon, un negustor zgârcit şi orgolios, scrie în cartea de oaspeţi : " Ce mic se vede omul de pe mareea ... ", în loc de " marea ". Greşeala de ortografie (care devine, indirect, motiv de duel) este amendată în aceeaşi carte de oaspeţi de către comandantul Mathieu, care, mai târziu, reîntors în Franţa, îşi justifică gestul: "Pentru mine, zice el, limba maternă este ca o doamnă de familie bună, care mi-e apropiată şi pe care o respect. De aceea, când o găsesc departe de casă, sar să o apăr când cineva îi şifonează rochia.&qu

Povesteam deunăzi că am văzut într-un hipermarket, la rând, un om cu cu un pufuleţ  agăţat de sacou, pe spate. Preocupată de probleme lingvistice iscate de ciudatul substantiv care denumeşte produsul acela din mălai, care, constatam, poate trăi bine mersi pe spinarea omului, am lăsat în umbră exerciţiul de a-mi imagina posibilele probleme psiho-sociologice pe care le va fi putut provoca pufuleţul plimbat bietului om, la oră de vârf prin hipermarket şi prin mall. Cum s-o fi simţit când a constatat că a dus toată ziua în spinare mălăiosul rucsac, el ştie, noi doar putem să presupunem: a luat situaţia fie penibilă, fie amuzantă. Într-o zi de vară, am plecat în grabă de acasă. Fusta turcoaz, deci îmi iau în grabă turcoaze, din mers, repede, să nu-mi uit telefonul, o privire de ansamblu în oglindă, înainte să ies, să nu-mi uit nici cartela de metrou, parcă e în buzunarul celeilalte poşete, totuşi mi-am uitat telefonul, să-l iau, o să am nevoie, în fine ies din casă, noroc că merg repede,

Se prea poate ca o diferenţă de doi ani între un bărbat şi o femeie în (de)favoarea ei să fie nesemnificativă de pe la 20 de ani încolo. Când vorbim însă despre o domnişoară de 14 ani şi un puşti de 12 ani, credeţi-mă, diferenţa de vârstă se cunoaşte. Ea nu poate să adopte decât un ton zeflemitor, de la înălţimea celor 1,70 m pe care puştiul de clasa a VI-a încă nu îi are. La noi în clasă , zice ea, ignorându-l total pe puşti, în fiecare bancă sunt cupluri. Aşa ne-am aşezat în bănci anul acesta, doar cupluri. Şi am început asta încă de anul trecut.  Apoi îi aruncă ironic puştiului, sigură că-l reduce total la tăcere: Ei, ia spune, eşti cuplat?  Răspunsul vine instantaneu: Sunt cuplat din clasa a II-a! Aşa cum spuneam, diferenţa de vârstă ...

Am arătat cândva amatorilor de perle de ... cultură câteva rarităţi , dar şi ceva mai comun . Prin natura atribuţiilor profesorului corector în atâtea comitete şi comiţii , am iarăşi o colecţie serioasă, recentă, deja ordonată în categorii: Stilul "ghiveci": "Ion" de Ion Luca Caragiale; incipitul debutează cu plecarea lui Ion la Bucureşti  pentru a urma facultatea;  Ion era un flăcău orfan de la ţară, care merge la Bucureşti să se facă doctor, apoi se întoarce şi se ocupă de pământ.  Limba noastră-i o comoară, dar noi n-am descoperit-o încă: rolul cratimei este de a eredita un sunet; versul conţine un epitit; în urma cratimei, se produce omiterea cuvintei "ă"; Ion suferă din cauza neputinului de a renunţa la dragoste; pe Ion îl conduce dragostea arabă faţă de pământ; la fel de puternică era şi iubirea faţă de o femeie vorubilă care să ştie să învaţă foarte bine; drumul dintre sate de la o fată la alta va fi drumul pirzanii; Chestiuni

Probabil că aţi văzut (o dată, de două, de cinci ori) Închisoarea îngerilor  ( The Shawshank Redemption , 1994, 7 nominalizări la Oscar - 1995, 2 nominalizări la Globul de aur, 1995). Eu l-am vizionat a treia sau a patra oară, vineri dimineaţa, de Ziua Profesorului, alături de elevii cărora le sunt dirigintă (XII A), în şcoală. De ce nu am văzut un film la mall? ...  pentru că a merge la un film în mall e ceva absolut banal pentru elevii mei, dar a vedea un film în clasă, proiectat pe tabla albă, mare, abia asta este altceva. Aşa că ne-am aşezat comod (cât se poate într-o bancă), am ronţăit covrigi (nu îngraşă!), am comentat (nu te poţi abţine, când acţiunea filmului e dublată de un plan al simbolurilor) şi, cel mai important, am stat trei ore împreună, fără grija catalogului, eu şi 20 şi ceva de elevi, care puteau să stea acasă sau să-şi facă alt program la fel de bine. Aşa că  Închisoarea îngerilor,  o ecranizare după nuvela lui  Stephen King ,  Rita Hayworth and Shawshank Redempti

Colegilor mei de oriunde şi de oricând "... Pentru că povesteaţi ore întregi romane unor copii      ce ar fi vrut să sune de ieşire tocmai a doua zi ..."  (Florian Pittiş recitând  poezia "Limba şi literatura română" de Niculae Alexandru West)