Punct şi virgulă

Intrăm în Bucureştiul vechi dinspre strada Căldărari. În faţă, Biserica Curtea Veche. În spate lăsăm Hanul lui Manuc. Păşind pe pavajul de piatră cubică (deşi e nou) şi umplându-ţi privirea de istorie (pentru că nu ai cum să nu observi, lângă cea mai veche biserică din Bucureşti, Curtea Domnească), nu se poate să nu te prindă povestea timpului, răsuflul istoriei. În acest decor văd deunăzi, mergând în faţa noastră, o fetiţă desprinsă şi ea dintr-o poveste. Hăinuţa groasă, cam prea mare pentru ea, îşi avea perechea în paltonul uşor uzat al bărbatului care o ţinea de mână, probabil tatăl. Paşii grăbiţi ai bărbatului trădau o destinaţie precisă a plimbării lor matinale, iar fetiţa, cu o sprinteneală de ied, sălta voiniceşte pentru a ţine pasul cu tatăl, paltonaşul ei de stofă groasă părând o povară nedorită. În urma ei, fularul galben devenea un semnul întrebării ... Spre încântarea fetiţei, o pisică vărgată ţâşni de nicăieri. Copilul se desprinse din mâna tatălui şi, în fuga fetiţei du

Anul trecut, la vremea Crăciunului, vă împătăşeam emoţiile ultimei ore de dirigenţie din decembrie . Respectând ritualul de acum ştiut, şi anul acesta, din cele 27 de scrisori, care, înainte să ajungă la Moş Crăciun, s-au oprit la mine, una singură a fost aleasă pentru a fi citită ca un omagiu adus copilăriei, sincerităţii şi generozităţii:                                             Dragă Moş Crăciun, Am 17 ani şi locuiesc în Bucureşti, capitala României. Deşi se apropie Crăciunul, zăpada nu şi-a făcut încă apariţia. Sunt de părere că sărbătorile de iarnă fără zăpadă nu au niciun farmec.  Anul acesta a fost un an urât, dar sper să mă pot bucura  de minunata sărbătoare a Crăciunului. Chiar dacă am crescut, aştept cu sufletul la gură să soseşti. Cele două persoane care mi-au animat copilăria la fiecare Crăciun, cu prezenţa şi căldura lor, nu mai sunt, dar voi încerca să am acelaşi simţ al umorului pe care îl aveau ei.   Îţi cer să am un an mai bun, să fie sănătoşi toţi cei dragi.

Am preluat de la  Horia Gârbea  leapşa de sărbători, cu mesajul Nu este totul pierdut! Pentru că aceasta este o altă pagină din "jurnalul" unei (oarecare) profesoare, cred că e onest şi potrivit să caut motivele de optimism, câte s-or găsi, în zona catedrei şi a pupitrelor. Aşadar, nu este totul pierdut , dacă elevii răspund cu entuziasm şi cu nerăbdare când le spui că (în timpul lor liber) vor participa la diverse proiecte culturale (despre unele am scris în ianuarie , în  februarie , în martie , în aprilie , în octombrie , în noiembrie , tot în noiembrie şi în decembrie ). Nu este totul pierdut , dacă, după aceea, comentează şi rememorează într-un fel sau altul, ceea ce au trăit şi au văzut, participând la astfel de proiecte, şi constaţi că le-ai îmbogăţit viaţa cu experienţe pozitive, pentru care îţi sunt recunoscători. (S-ar cere o paranteză: elevii de azi nu sunt numai ceea ce arată cu insistenţă mass-media: dependenţi de cluburi de noapte, de distracţii periculoase, 

Cam câte scrisori o fi primit Moş Crăciun anul acesta? :-?

... Renii nu poartă ghetuţe!

... pentru voi! Moş Crăciun şi-a înhămat renii la sanie. Şase reni, parcă. De câte ghetuţe are nevoie Moş Crăciun pentru a-şi încălţa renii?

În seara asta la ştiri, pe două posturi diferite, două scurte reportaje, ambele despre obiceiul popular al caprei. În primul, imaginile arătau grupul de actori populari, pe o alee între două blocuri, ţopăind şi agitându-se în jurul "caprei", pe ritmurile asurzitoare (e imposibil să nu le auzi zilele astea pe undeva) ale unei tobe, asezonate cu strigături. Că se manifestau atât de vârtos, nu-i bai, dar, surpriză! actorii populari nici nu erau populari, fiindcă toţi purtau ... costumele lui Moş Crăciun! Ziceam ceva de strigături - nu se auzeau în primul reportaj, dar recuperăm cu al doilea. Aici filmarea este centrată pe mişcările urătorului (îmbrăcat corect, cu costum popular românesc) şi pe ale "caprei", iar strigăturile se aud clar. Surpriză! Capra noastră tradiţională e adaptată noilor "tradiţii": Ca-pra-mea-a-re-ta-lent! (Bum! Bum! Bum!) A-ve-nit-din-Oc-ci-dent! (Bum?!?!) Cam aşa s-ar putea exemplifica azi caracterul oral, colectiv, anonim, sincretic

Uniunea Scriitorilor din România ( USR ) si Asociatia Scriitorilor din Bucuresti ( ASB ) au organizat astăzi o întâlnire in Sala Oglinzilor, unde 15 scriitori contemporani au citit poezie şi proză. Evenimentul a fost moderat de Horia Gârbea , preşedintele ASB. Am acceptat invitaţia cu bucurie,  profesori şi elevi deopotrivă, pentru întâlnirea cu scriitorii, pentru întâlnirea cu literatura contemporană, pentru locul plin de istorie (şi de eleganţă) unde a avut loc evenimentul. Într-o atmosferă caldă, deloc formală, au citit pentru noi, cei prezenţi, scriitorii Dan Mircea Cipariu, Vasile Poenaru, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Oana Drăgan, Daniel Bănulescu, Ioana Diaconescu, Lucia Verona, Horia Gârbea şi alţii. Într-o perioadă atât de încărcată pentu toţi, să ne facem timp să citim, respectiv să ascultăm câteva pagini de literatură, a fost o evadare fericită. Am păcălit pentru o oră timpul. Pentru că, vorba poetului, nici nu ştii când trec o mie de ani peste poem

Zilele trecute am primit un telefon de la o prietenă din copilărie, cu care mă văd foarte rar (din păcate). A ţinut să mă felicite personal pentru evenimentul de luna trecută  (aflând despre el de la mama mea).   Te felicit , mi-a spus ea. Nu degeaba te-am luat mereu ca model în copilărie , a dăugat ea simplu. Vă relatez aceste lucruri, pentru că este cel mai bun exemplu de nobleţe şi de siguranţă de sine pe care pot să-l dau: o femeie care se apropie de 40 de ani, deşteaptă, frumoasă, educată, cu o familie minunată, să declare altei femei, care este cu doar patru ani mai vârstincă (adică mie), un lucru mic atât de mare. Nici nu ştiţi ce sentiment cald, de bine, am, când conştientizez că e un noroc că din viaţa mea fac parte (la o vârstă sau la alta) oameni senini, deştepţi şi fără încrâncenări, aşa cum este Carmen. ... Ceea ce vă doresc şi vouă.

Astăzi în Plaza, o gălăgie incredibilă. În holul principal, pe o scenă special amenajată, un grup de copii, îmbrăcaţi într-un fel de uniformă roşu cu alb, făceau un fel de playback după nişte cântece înregistrate probabil într-un studio. Nu spun că iniţiativa (nu ştiu a cui) nu ar fi bună, doar că sonorul era dat atât de tare, asurzitor, credeţi-mă, încât, nu numai că era un playback prost regizat, ci, mai mult, copiii ăia, mai ales văzuţi de la ultimul etaj al mallului, păreau nişte roboţei identici, care se mişcau de la dreapta la stânga şi invers, pe colinde. Dar nu asta m-a surprins, dimpotrivă, deja e un fel de modă azi să-ţi târăşti duci copilul pe la tot felul de "extraşcolare" şi, dacă îl mai vezi şi făcând playback în mall, deja se cheamă că ai investit în educaţia lui. Altceva m-a marcat. Am aruncat încă privire de la etajul doi în jos ca să văd, ca într-un tablou suprarealist sau ca într-o scenă de teatru absurd, într-un glob uriaş de sticlă, trei copii jucându-s

Zăpada a devenit articol de lux şi, cel puţin deocamdată, vremea nu ne ajută. Din inerţia atâtor altor luni decembrie, oraşele reacţionează totuşi conform "tradiţiei", aşa încât au apărut accesoriile luminoase (predominând, ca de obicei, motivul decorativ al bradului al steluţelor), care, după părerea mea, în lipsa zăpezii, dau străzilor un aspect de iarnă-surogat. Vom persevera, însă, toţi, mici şi mari, cu pregătirile, fiindcă decembrie e decembrie. Nu ştiu alţii cum sunt , dar la noi aproape toate sălile de clasă au căpătat aspect de decembrie adevărat, cu beteală şi brăduţi. Mezinii de la V A au adus un brăduţ mic (ca ei) şi mi l-au prezentat: E în creştere! (apreciez umorul, doar se bazează pe polisemie, nu?). XII B-ul (clasă în care predomină băieţii) a ţinut să scuze o tentativă de beteală care atârna în jurul ceasului de pe perete şi la colţurile tablei (probabil privirea mea se oprise prea expresivă asupra decoraţiunilor): Avem un brad în dulap , zice un elev. E

Aseară, în ajun de Sf. Andrei, mi-am amintit că am, pe undeva prin bibliotecă, două volume cu studii de folclor ale Elenei D. O. Sevastos*. Nu întâmplător, pentru că ele conţin, printre altele, obiceiuri de Sfântul Andrei, pe care le-am recitit, premeditând "cadoul " de azi pentru clasa unde mai mult de un sfert din totalul elevilor poartă numele Andrei, Andreea. Nimeni alţii decât mezinii - clasa a V-a. Prin urmare, astăzi am ţinut, oficial, prima lecţie de folclor la clasa a V-a (nu chiar o lecţie, ci vreo 10-15 minute), în care am prezentat semnificaţia acestei sărbători şi câteva obiceiuri legate de Sf. Andrei - cap de iarnă. Feedback-ul a constat în realizarea unei "foiţe" cu impresii, pentru completarea portofoliilor personale. Mulţumirea mea vine din faptul că s-a reţinut esenţialul, iar zâmbetul  meu se datorează ....... ........Citiţi câteva texte şi vedeţi: Sfântul Andrei, numit şi "cap de iarnă", este o sărbătoare anuală cu dată fixă. Se nu

Cu câteva ore înaintea  susţinerii publice a tezei mele de doctorat , neliniştile mele au fost legate de mici aspecte administrative. Latura mea pedantă m-a făcut să fiu suspicioasă şi nemulţumită când a trebuit să aleg ce tip de buchete de flori să pregătesc. În ce priveşte florile, nu am niciodată dubii. Îmi plac toate mai mult sau mai puţin, dar, dacă ar fi după mine, florăriile ar trebui să vândă doar frezii şi lalele. Deci, am ales frezii, lalele, irişi. Problema apărea la nunaţa fundelor, la materialul ambalajului. O florăreasă frumoasă, între două vârste, amabilă în sensul bun al cuvântului, a ales cu grijă fiecare părticică din ceea ce urma să compună buchetele oficiale de flori şi a acceptat fiecare sugestie a surorii mele, fiindcă balanţa din mine scăpase de sub control şi se înclina când înspre frezii albe şi lalele galbene, când înspre frezii galbene şi lalele albe. Da' pentru ce vă trebuie? mă întreabă florăreasa, intuind importanţa momentului.  Astăzi o să obţin titlu

Astăzi am obţinut titlul de doctor în filologie şi distincţia Magna cum laude. Teza mea doctorat se numeşte Hiponimia în terminologia medicală. Modalităţi de abordare în semantică şi lexicografie şi a fost elaborată sub îndrumarea doamnei prof. dr. Angela Bidu-Vrănceanu, căreia îi datorez maturizarea mea intelectuală şi profesională. În discursul meu final, la susţinerea publică a tezei, am spus, şi reiau acum, că mă simt ca ajunsă la capătul unui drum iniţiatic, cu probe multe şi dificile, pe care nu le-aş fi trecut fără susţinerea celor de lângă mine. Pentru ei, astăzi, de o mie de ori magna cum laude .

La ce bun ...  poezia? a rostit retoric lordul Manolescu în deschiderea Primei Gale a Poeziei Contemporane. Ca să înţelegeţi în ce atmosferă s-a desfăşurat Gala, presupunând că deja cunoaşteţi eleganţa sălii Ateneului Român, imaginaţi-vă toate locurile ocupate, plasaţi apoi pe scenă, în partea stângă, muzica ireală a unui cvartet de corzi (feminin). Centrul scenei a fost ocupat de către cei 26 de poeţi care au alcătuit "Lista lui Manolescu", invitaţi, pe rând, pe scenă, de amfitrionul evenimentului: Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe,  Marta Petreu, Gabriel Chifu.        Din toate momentele, câteva s-au desprins, au plecat cu mine, sunt cu

Aţi fost vreodată aplaudaţi? Mă refer la aplauze adevarate care să exprime admiraţia, aprobarea, bucuria, emoţia sau altele tot din gama aceasta. Mie mi s-a întâmplat de câteva ori. În momente festive aplauzele fac parte, cumva, dintr-un ritual al momentului. Aplauzele spontane sunt un pic altceva. Despre ele vreau să vorbesc astăzi. Ieri, la clasa a V-a. ( Desertul, dacă v-amintiţi .) Opera epică, cu aplicaţie pe un text de Emil Gârleanu, "Când stăpânul nu-i acasă!" . Pentru cine nu cunoaşte textul, precizez că e o lectură solicitantă, în ceea ce priveşte intonaţia:  În odaie, liniște. - voce şoptită, calmă.   Liniște și-un miros! - schimbare de tonalitate, pe ultimul cuvânt, cu mulţi de "o". Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. - important, cu accent pe ultimele cuvinte etc., după care au urmat vocea şoricelui, vocea motanului, vocea lui Corbici şi alte multe artificii paraverbale (mai ales că Gârleanu foloseşte în schiţele lu

Răspunsul corect este: c) mangaliot, sinăian, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăuan. Primele cinci răspunsuri corecte au venit de la : Laryssa, Dumi, Michael, Andrei, Lorena. O săptămână bună tuturor!

Locuitorii unor localităţi din România se numesc: a) mangalian, sinăian, câmpulung-ean, turnumăgurelean, ieşean, hârlăian; b) mangaliot, sinaiot, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăean; c) mangaliot, sinăian, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăuan; d) mangalian, sinaiot, câmpulungean, turnu-măgurelean, ieşean; hârlăean. Notă: Localităţile la care se face referire sunt: Mangalia, Sinaia, Câmpulung, Turnu-Măgurele, Iaşi, Hârlău.

În copilărie, modelul meu a fost Nadia Comăneci. (Citiţi, fac rar confesiuni.)   I-am urmărit evoluţia pas cu pas, am colecţionat revistele şi ziarele în care apărea, am cumpărat toate vederile cu Nadia (care se vindeau la chioşcurile de ziare, alături de vederi cu actori şi cântăreţi străini). La 8-9 ani, cartea mea preferată nu era una cu basme, ci "Nadia" de Ioan Chirilă (cumpărată de părinţii mei atunci în două ediţii consecutive, apărută prima dată în 1977). Fan adevărat. De fapt, cred că Nadia a fost modelul majorităţii fetelor din generaţia mea. Privind retrospectiv (şi încercând o exprimare concisă), cred că m-au marcat seriozitatea, tenacitatea şi eleganţa Nadiei. Nu pot să nu dau un sens didactic acestei scurte confesiuni, întrebându-mă ce modele au azi copiii noştri şi pentru ce le aleg. Faptul că în seara aceasta, la ştiri, cam pe toate canalele importante de televiziune, a fost omagiată Nadia Comăneci cu ocazia zilei sale de naştere, m-a încântat şi mi-a adus am

Răspuns corect: b).  Cuvântul  big  (cu sensul de  unitate comercială complexă )  este o abreviere formată din iniţialele B(băcănie) + I(industriale) + G(gospodina) , conform definiţiei din DEX '98: BIG,   biguri,   s. n.  Unitate comercială complexă. – Din inițialele  B [ăcănie] +  I [ndustriale] +  G [ospodina].  (sursa  http://dexonline.ro ) Primele cinci răspunsuri corecte au venit de la : Lorena, Irina, Alextzz, Michael, Pascal (Ady). Ne reauzim lunea viitoare la un nou test. O săptămână bună!

   Cuvântul big (cu sensul de unitate comercială complexă ) provine din:        a) cuvântul big din limba engleză, care înseamnă mare ;        b) este o abreviere formată din iniţialele B(băcănie) + I(industriale) + G(gospodina);        c) este o formă prescurtată pentru sintagma big shop.

Casandra Săpoiu (Colegiul Naţional "Gheorghe Lazăr") colaborează de un an cu TeenPress, revista liceenilor din Bucureşti, de unde am preluat ultimul ei articol: Urmează staţia "Laboratorul de chimie"

Din preambulul întâlnirii de luni  mi-a rămas în minte urma de regret, atât cât s-a trădat ea din convorbirea telefonică cu Horia Gârbea: ...teatru nu voi citi, că n-o să-mi joc eu singur personajele... Le-am "jucat" noi: El şi Ea din "Bolnavul încercuit"  au fost Răzvan Bogăţeanu, respectiv Diana Petre, de la clasa a XI-a A (voi completa curând cu premiile lor la festivalurile de teatru pentru liceeni). Textul piesei, dificil prin intertextualitate, şi la nivelul lecturii, dar şi la nivelul înţelegerii (dramaturgia modernă se studiază în clasa a XII-a, semestrul II), a fost o probă grea pentru Răzvan şi Diana. Departe de pretenţia unei reprezentări impresionante (vineri au văzut textul, duminică am repetat), scurta noastră colaborare regizorală ne-a oferit, mie şi celor doi elevi, bucuria unei lecturi inedite şi a discuţiilor inerente despre teme, motive, personaje, particularităţi ale textului dramatic etc. Personaje generice, un El şi o Ea, ca în "Scaunel

Astăzi, la liceul nostru, a avut loc întâlnirea cu Horia Gârbea , în cadrul proiectului USR Turneu de lectură prin licee.  E greu să cuprinzi în câteva rânduri atâtea laturi ale personalităţii lui Horia Gârbea: dramaturg, poet, prozator, scenarist, critic literar, critic teatral, traducător, eseist, profesor de inginerie, jurnalist. Dincolo de toate acestea, bucuria mea cea mai mare a fost că astăzi elevii mei au avut în faţă un model adevărat. În contextul actual al falselor modele, care sufocă televiziunea, presa scrisă, bulevardele, oraşul şi viaţa noastră toată, prezenţa lui Horia Gârbea a fost o lecţie de politeţe, de bun simţ, de sinceritate şi de naturaleţe. Poetul şi-a început recitalul cu poemul Trecutul - o sărbătoare  (într-o interpretare care ar onora scena oricărui teatru). Au urmat alte poeme inedite, dar şi titluri deja publicate în ultimul volum de versuri ( Pantera sus, pe clavecin, 2011), precum şi fragmente de proză. Întrebările formultate de elevi au fost extrem

S-ar zice că interacţiunea profesor-elev, în esenţă, poate fi redusă la ceea ce se cheamă în termeni de specialitate proces instructiv-educativ sau predare-învăţare-evaluare . Teoretic, da, în practică, însă ... "Plumb" de Bacovia - cam acum două săptămâni. Clasa a XII-a, clasă preluată, elevi noi pentru mine (să nu uităm că procesul instructiv-educativ presupune doi poli, deci şi profă nouă pentru ei). Afară, cald şi lumină, nimic bacovian. Şi dacă cerul nu ţine cu ora de română, să dea acolo, o ploaie sau vreo doi nori, măcar liniştea... (de din afara clasei, ce credeaţi?)   Mergi, te rog, pe hol, şi spune-le colegilor de alături să intre în sala lor de clasă, zic eu extrem de politicos, dar imperativ (aţi remarcat, doar, verbul), elevului din prima bancă, în elanul meu de a trezi cât mai repede florile de pulmb şi în obişnuinţa mea de a nu scârţâi nimic în ora de română.   Mergeţi dumneavoastră, de ce să merg eu? apare o voce de după nişte ochelari un pic cam prea mar

Cu un an în urmă, pe 30 octombrie, făceam  prima postare , inspirată dintr-o lecţie atipică, în ziua de Halloween. Aşa mi-am început jurnalul on-line, jurnal de profesoară de română, numit PUNCT ŞI VIRGULĂ. Azi totalul afişărilor de pagină atinge cifra magică de 10 000, pentru care vreau să mulţumesc cititorilor mei, elevii de ieri şi de azi şi colegilor mei de oriunde şi de oricând. Faptul că pentru 37 de postări  s-au înregistrat 10 000 de feedback-uri de-a lungul acestui an mă face să cred că un blog cu caracter educativ nu este chiar cel mai nesuferit lucru.  Dincolo de asta, trebuie să recunosc bucuria cu care vă împărtăşesc din când în când diverse experienţe, scurte episoade ale unei poveşti numite ŞCOALĂ, o poveste fără sfârşit, cu punct şi virgulă . 

Vă e dor de copilărie?  Azi vă dau o mostră (de la faţa locului, adică extrasă din testele predictive): A fost odată un trandafir care îşi dorea foarte mult să zboare. Tot timpul îşi spunea: "Ce mult îmi doresc să zbor!". Dumnezeu l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. A trimis nişte fluturi să-l ridice de la sol şi să-l plimbe deasupra câmpiei. Trandafirul a fost foarte fericit. - Mulţumesc! Mi-am îndeplinit visul! strigă trandafirul. Şi de aici noi învăţăm că visurile pot deveni realitate! (Mihai, 10 ani şi jumătate) Fie ca visurile copiilor noştri să devină realitate!

După foarte mult timp (cam 10 ani), predau din nou la clasa a V-a. O singură clasă mică, V A. Cu riscul că analogia care-mi vine în minte vi se va părea prea cu gust (culinară, adică), vă mărturisesc că a lucra cu copii de 10-11 ani are savoarea unui desert. E atractiv, e în fiecare zi surprinzător şi, da, recunosc, începi să aştepţi momentul desertului, zilnic, cu bucurie. Clasa a IX-a, de exemplu, seamănă cu felul unu de mâncare - o supă, să zicem, pe care o mâncăm din obligaţie. Printre altele, clasa a noua înseamnă concepte de bază ale literaturii, iar operele literare grupate tematic. Dacă supa e rece (a se citi "dacă clasa a IX-a la care predai e amorţită"), atunci chiar o înghiţi fără plăcere. Clasa a X-a este aperitivul. Întotdeauna diversificat şi neapărat aşezat frumos pe platouri. Genuri şi specii literare, autori canonici, curente literare. Preferat de toată lumea. Apoi urmează felurile de bază. Clasa a XI-a şi a XII-a. Trebuie tratate cu respectul cuvenit. Reluăm

Îmi plac copiii şi îmi place să fiu profesoară. Dar numai în timpul anului şcolar, fiindcă vacanţa e vacanţă. La Balcic m-am odihnit  - soarele, soare, marea, mare şi cine a vizitat Balcicul ştie că e aproape obligatoriu să te resemnezi acomodezi cu statul la plajă pe marginea piscinei. Aşa că iată-mă împărţind zilnic spaţiul din jurul piscinei cu aceiaşi turişti: familii cu/fără copii, copii mici/mari,  persoane singure sau însoţite, bunici cu nepoţi sau fără, iubiţi cu iubite etc., majoritatea români, pe alocuri sârbi, polonezi, ruşi, din câte îmi (ră)sunau pe la urechi pe fondul muzical (80% românesc) asigurat de un barman-dj bulgar.     Așadar, plajă pe marginea piscinei. Buuun... În stânga mea, doi tineri, foarte liniştiţi. În dreapta, familii cu copii mici. Gălăgioşi. Nu copiii, părinţii. Aflu despre unii că sunt de pe lângă Bacău, ceea ce presupuneam după accent. Unul dintre tătici, cel puţin, de neoprit. Bianca, ţini colacul bini şi dă din picioari! Aşa, tati! apoi lecţia

Am revenit în Bucureşti! ... Vacanţa ( fără laptop!) s-a dus şi iată-mă reîntoarsă în salonul virtual cu punct şi virgulă, aşa că vă invit să stăm "lungiţi pe divanuri" să povestim, (că doar nu ne-am "auzit" de mai bine de o lună ... ). Canicula din Bucureşti ne face dependenţi (încă) de aerul condiţionat, deci suntem departe de "norii de deasupra Iaşului" din povestirea lui Alecsandri . Să povestim putem, totuşi, "ca între prietini", pe unde am călătorit, întocmai ca "zugravul* francez", care descoperă Balta Albă, puterile ei tămăduitoare, dar mai ales o altă civilizaţie, ale cărei trăsături le recunoaşte atât de diferite în raport cu cele ale propriei lumi. Am fost pentru prima dată la Balcic. Oricât m-aş strădui, mie nu-mi va ieşi exerciţiul de identitate-alteritate, pentru că Balcicul, deşi geografic bulgăresc, poartă amprenta regalităţii româneşti prin Castelul Reginei Maria , iar memoria lecturilor din adolescenţă face ca aceas

(De dragul polisemiei...) Ce s-a dat la bac? Foaia goală... Ce a căzut la bac? ...Cerul pe noi... Ce a picat la bac? Tot liceul...

A fost odată ca niciodată ... (că de n-ar fi, noi aici nici n-am povesti). Povestea asta este despre Bacalaur şi despre cum trebuie el învins în fiecare an, vara, în luptă dreaptă, de către junii patriei, pentru ca aceştia să-şi poată continua drumul spre univergrădini care mai de care (de stat sau particulare). Şi vedeţi voi, de un timp, cu cât flăcăii şi fetele capătă mai multe puncte în lupta cu Bacalaurul, cu atât ei au mai multe cărări şi mai netede spre cele mai cunoscute univergrădini ale ţării şi chiar de pe tărâmuri mai îndepărtate. Aşa că eroii noştri, în fiecare an alţii, şi-au inventat obiecte magice (nepermise): ceasuri cu memorie, rame de ochelari şi pixuri aşijderea, telefoane şi cipuri. Ce să mai vorbim de cărţi, care apar ca prin farmec prin bănci (doar sunt obiecte magice, nu?), chiar în timpul luptei cu Bacalaurul, şi dispar tot ca prin farmec când se anunţă în control vreo zână, vreun zmeu sau  vreo Sfânta Vineri. Bacalaurul s-a lăsat păcălit, ani de zile, dre

Am încheiat corectarea şi pentru bacalaureat 2011, notele sunt trecute cu roşu pe teze, de la 1 la 10. Deşi ştiu că aşteptaţi perle rare sau  măcar perle obişnuite , nu acesta e subiectul de azi. Astăzi veţi avea parte de mărturisirile unui corector la limba şi literatura română.  Pentru cei care nu ştiu, zilele astea sunt întotdeauna un tur de forţă pentru profesor.  Corectarea celor 120 de teze care mi-au revenit a început luni, când am lucrat câteva ore, suficient pentru a memora şi subiectele şi baremul de corectare. Marţi, însă, am corectat continuu aproape 11 ore. La primele 20-30 de teze, te simţi cumva deranjat, dar şi neputincios, când "opera de artă" a candidatului nu însumează mai mult de 1-2 pagini. Sunt teze fără subiectul III (cel cu redactarea eseului pe o temă literară). După încă vreo 10-20 de teze, urmează un soi de resemnare - asta e! nu pot fi toţi de 10 la română (din păcate, nici măcar de 5). Apoi îţi spui că pur şi simplu ţine elevul cu tine - de ce

Facem un brainstorming? N-o să iasă chiar ca la clasă, dar, ca să semene, cât de cât, prima cerinţă o rezolv eu şi vă rămâne vouă etapa a doua: 1. Spuneţi cuvântul (unul singur!) care vă vine în minte imediat ce auziţi VACANŢĂ, iar eu o să-l  scriu  pe tablă  aici, pe blog (posibile răspunsuri: soare, mare, munte, nopţi, filme, parc, prieteni, citit, somn, relaxare, calculator, bicicletă, tabără, ştrand, mall, bicicletă  etc ). 2. Alcătuiţi propria definiţie a VACANŢEI, folosind cel puţin trei dintre cuvintele spuse (sau altele...). De fapt, ăsta e pretextul meu să vă urez VACANŢĂ PLĂCUTĂ !!!

Început de oră azi la clasa a IX-a. Doamna profesoarăăăăă (încă avem intonaţia de copil de gimnaziu), nu ne spuneţi nimic azi? Ce să vă spun? zic. (stupoare) Cum, nu ştiţi ce zi e azi? (voci nemulţumite, pe alocuri indignate, dacă profa a uitat că e Ziua Copilului, e posibil să ne asculte). Ce zi e azi? (întreb cu un ton voit acru). Cum, chiar nu ştiţi ce zi e azi? (încă o încercare destul de descurajată, cu un firicel de voce, aşa încât chiar cred că nu ascultarea e problema, ci pur şi simplu am de-a face cu copii care se simt - încă - copii ). Îmi păstrez atitudinea sobră şi zic: Nu numai că ştiu ce zi e azi, dar v-am adus şi bomboane . Şi atunci mă luminez brusc (profesorii sunt un pic actori, scuzaţi remarca) şi scot din ascunzătoarea genţii mele coşuleţul de rafie cu "bomboanele de colecţie". Gărgăriţe vesele (că doar a venit vara), de ciocolată, primite la scenă deschisă cu aplauze. (... au fost, însă,  înghiţite, la propriu). Apoi, temeinic, în bucuria generală,

Astăzi a fost ziua absolvirii pentru generaţia 2011. Anii de liceu "cu emoţii la română" s-au dus şi de azi devin amintire. La fel, tabloul elevilor la ultima lor oră de dirigenţie, stând în bănci atât de emoţionaţi şi atât de frumoşi, încărcaţi cu bucuria ceremoniei de absolvire şi aşteptând să fie strigaţi după catalog pentru ultima oară în viaţa de elev. Privindu-i, m-am identificat cu ipostaza contemplativă a poetului care devine martorul maturizării unei generaţii. De aceea, în loc de rămas bun, poetul necuvintelor a vorbit în locul meu: Adolescenţi pe mare   - Nichita Stănescu Această mare e acoperită de adolescenţi care învaţă mersul pe valuri, în picioare, mai rezemându-se cu braţul, de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă de soare. Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect şi îi contemplu ca la o debarcare. O flotă infinită de yole. Şi aştept un pas greşit să văd, sau o alunecare măcar pân'la genunchi în valul diafan sunând sub lenta

Să ridice mâna sus cine nu are un stick în buzunar, în penar, în ghiozdan etc. Sau mai bine să ridica mâna cine are mereu cu el un stick.  Ridicaţi toţi mâna, semn bun. A, tu, de acolo nu ridici mâna pentru că ai un stick în buzunar, ci ca să întrebi ce un stick. Un stick e, de fapt, un  memory stick . Te-am lămurit. ... Dacă am şi eu un stick? Stick-ul meu este un obiect absolut obligatoriu de luat cu mine, zilnic. Când fac "transferul" dintr-o poşetă în alta, pot uita orice, dar nu şi stick-ul mov 4 gb. Adică iau cu mine zilnic teste, articole, fotografii, filme, planificări, liste, bareme, cărţi, subiecte, muzică... E, poate, un fel de dependenţă. (?) Deci, să reluăm: să ridice mâinile sus cine are un stick la el tot timpul.

Cu dedicaţie, clasei a XII-a Cum prima mea iubire a fost filologia, pentru care am trădat la vârsta voastră alte iubiri  (artele plastice, muzica şi altele, le putem numi trecătoare), acceptaţi titlul acesta ca fiind cel mai potrivit şi deloc înşelător. Am discutat şi altădată despre orientarea profesională şi revin acum, convinsă că merită să ştiţi câte ceva despre ZPD. ZPD nu este o formulă chimică, este abrevierea pentru ZILELE PORŢILOR DESCHISE la Facultatea de Litere , Universitatea din Bucureşti, între 9 şi 12 mai . Devenit deja o tradiţie, la acest eveniment anual veţi putea obţine informaţii despre modul de admitere, despre specializările de licenţă, despre masterat. Cei interesaţi pot participa la diverse activităţi organizate în facultate (cursuri, dezbateri, întâlniri etc.). Informaţii despre ZPD,  şi  aici . Atmosfera din Facultatea de Litere şi programul complet pe zile şi ore al ZPD, aici . Faceţi un drum zilele astea la Facultatea de Litere pentru informaţii. ...C

(unde miop este adverb...) Luni, 2 mai 2011 Astăzi am dat lucrare la română. Pe neaşteptate. Cică din lecţia de zi – poezia simbolistă. Mi-am ales să scriu despre “Lacustră”, deşi colegii mei majoritatea au scris despre “Acuarelă” de Minulescu. Mi-a plăcut Minulescu, dar Bacovia e mai emo aşa.... Şi eu aveam o stare aşa, ca ploaia, că a plouat toată dimineaţa. Nu mi-am amintit chiar tot comentariul, dar oricum a fost eseu liber. Sper să aprecieze profa şi originalitatea. Din “Acuarelă” am luat faza cu ploaia, în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână... şi am comparat cu ploaia  - de-atâtea nopţi aud plouând/ aud materia plângând.... Cea mai mare satisfacţie o am că am făcut referiri şi la picturile lui Monet, la pictura impresionistă...Aştept nota. [...] Încă o dată, spun, sper să aprecieze originalitatea, că doar de-aia e eseu liber. Marţi, 3 mai 2011 Marţi, trei ceasuri rele  [...]  , dar nu am avut o zi chiar rea.[...] Am pus la punct ultimele detalii pentru studiul de caz

În piaţa X. Ce vezi? Fructe, legume, verdeaţă etc. Dacă te rog eu să te uiţi mai bine, uită-te, că  vezi mai multe. Adică  portocale foarte dulci, portocale f. f. f. dulci, portocale zemoase, portocale foarte zemoase, portocale f. f. zemoase, mandarine,  care au aceleaşi calităţi ca portocalele (a se vedea superlativele de la portocale). Continuăm tot cu citrice: grepuri   - atenţie! asta e forma din DOOM 2005, dar sunt rare prin piaţă, pentru că de regulă găseşti grape frut , greip frut, grep fruit , chiar şi grape-frut, grep-frut  (fir-ai să fii de cratimă, te găsişi să desparţi grep de frut , că DOOM-ul înregistrează şi forma grepfrut ) . Bananele  sunt mai întotdeauna ok, şi trecem la  mere (tot cu superlative), pere , la fel, apoi mai la vară piersici , doar că "mere, pere (şi altele)", nu mai sunt "din panere" de-ale noastre... Căpşuni (afurisitele, n-au vrut niciodată - până-n 2005 -  să fie căpşune , noroc că acum găseşti în DOOM şi căpşuni şi căpşune,

„Ce încape-ntr-o valiză” e un joc numa’ bun de jucat în autocar. Pe vremea mea se juca „Fazan”, dar ne adaptăm. Într-o echipă: Ana Blonda cu mine (eu, adică Diriga), în cealaltă Roby şi cei doi băieţi greci, unul supranumit, altul numit. E corect, o să ziceţi, doi contra trei... de fapt, două contra trei... ( fie vorba-ntre noi, nu-i corect, fiindcă Ana Blonda + anii mei fac mai mult decât cei trei băieţi la un loc). Cum se joacă mi-au explicat repede:  se spun alternativ de către cele două echipe cuvinte care încep cu o literă a alfabetului şi pierde cine nu găseşte cuvântul potrivit. Necesită atenţie şi concentrare, fiindcă trebuie găsite cuvinte care să denumească obiecte concrete, care  să încapă ... într-un geamantan. Se rostesc repede, deci  selectezi rapid din memorie/ din vocabularul fundamental, mă rog, cuvânt după cuvânt. (Se poate juca şi murdar, dacă deschizi DEX on-line pe telefon şi nu se prind adversarii). Să purcedem, aşadar. Bască – broască (de la uşă, precizează Roby

Mă cheamă Elena-Camelia. Când eram elevă, la începutul gimnaziului, profesorii mei mă strigau cu primul meu prenume, adică Elena . Până mă dezmeticeam că eu sunt cea "băgată în seamă", treceau secunde preţioase şi profesorul meu devenea şi el "preţios" - nu eşti atentă ... Eu atentă eram, doar că acasă nimeni nu-mi spunea Elena , ci Camelia sau, pe scurt, Cami , iar Elena nici acum nu-mi este familiar (e un fel de accesoriu pe care îl folosesc, o dată, prin luna mai...).  La liceu, cunoscând deja "pericolul", m-am prezentat eu de la început cu prenumele preferat, unde a fost cazul  -  altfel ştiţi că există şi profesori care te strigă doar pe  numele de familie. Pentru unii profesori, orice ai face (oricât de bine ai învăţa, oricâte premii, merite etc. ai avea), rămâi tot Popescu, Ionescu, Marinescu etc. Cred că e mai confortabil pentru elev să fie strigat pe numele mic sau poate mă înşel ? (personal, le învăţ "caligrafia" înaintea numelor sa

Când ieşi din Horezu, pe şoseaua ce duce către Mănăstire, pe partea dreaptă, într-o zonă a oraşului devenită târg de vase tradiţionale, îţi atrage atenţia  inscripţia Ceramica Paloşi. Acolo ne-am oprit în a doua zi a excursiei, pentru o demonstraţie făcută pe viu de meşterul olar, într-o casă-muzeu, în care minunea vaselor de Horezu se completa prin obiecte vechi, specifice spaţiului rural românesc din zona Oltului. Lutul adus din culele din împrejurimi, frământat cu apa Olteţului, îşi aştepta  cuminte, lângă roata olarului, devenirea. Sub privirile noastre, forma noroioasă, îmbrăţişată de mâinile pricepute ale meşterului, se înălţă, se rotunji, gata să primească florile câmpului, apoi se întinse, se arcui pe margini aşteptând bucatele. Preschimbarea lutului arătă privirilor noastre o ultimă formă - a candelei, în aşteptarea luminii sfinte. Şi după ce ochilor noştri amuţiţi de uimire li s-a arătat povestea florilor, a bucatelor şi a luminii, meşterul ne dezvăluie pioşenia şi credinţa

Înainte de facebook a fost hi5 şi hai să vă spun cum mi-am făcut eu hi5. Printr-un august, acum câţiva ani, aveam nevoie (urgent!) de exemple din argoul adolescenţilor şi rugămintea mea on-line către elevii mei (prin yahoo messenger) a rămas fără rezultat (era vacanţă şi deh! aşa, fără o notă, acolo…). Cum simpozionul de lingvistică nu aştepta, am găsit soluţia: hi5 şi muuuuuulţi prieteni, fără nicio selecţie. Aşa mi-am făcut comunicarea ştiinţifică despre argoul adolescenţilor, cu exemple din limba vie şi necenzurată din comentariile de pe hi5 – un animal în continuă creştere, adăpat din mult mai multe registre (strict argoul liceenilor e cuminte în raport cu altele).   Pagina mea de pe hi5 a murit de la sine, că nu am hrănit-o suficient. Acum e la modă să ai pagină pe facebook.  Mi-ar trebui nişte argumente extrem de convingătoare să-mi fac cont pe facebook. P.S. Acest articol mi-a fost inspirat de un cristian . 

Perioadă de teze -  se ştie sau se poate presupune cum (nu) se pregătesc elevii, dar poate vreţi să ştiţi câte ceva şi despre cum se pregătesc profii... Dacă eşti odihnit şi ai şi chef de lucru (şi dacă n-ai, trebuie să-ţi vină), tu, prof   cu ceva experienţă, reuşeşti în 2-3 ore să elaborezi un subiect de teză şi un barem de corectare. Vi se pare prea preţios verbul "a elabora"? Păi, atunci, să ne explicăm pe înţelesul tuturor: formulezi subiectele şi fixezi punctajul, dar nu oricum, pentru că trebuie să raportezi complexitatea subiectelor la durata tezei, adică 1, 2 sau 3 ore, să ţii cont de planul de recapitulare dat în prealabil elevilor, să ai în vedere nivelul clasei, să gradezi dificultatea cerinţelor, să valorifici diverse conţinuturi etc. ( "etc" înseamnă multe, dar nu e curs de evaluare aici).  Apoi urmează baremul, altă distracţie. Dacă dai pe numere , distracţia se dublează.  În fine, am făcut toate astea şi evrika! rămâne doar să multiplic cele patru

(mai ales pentru părinţi) Cu câţiva ani în urmă (de fapt cu o serie de dirigenţie în urmă), am pus la dispoziţia elevilor mei cartea lui George Mihăiţă, cred că se chema "Dramele adolescenţilor". Pentru cine nu ştie, cartea conţinea scrisori ale adolescenţilor, confruntaţi cu drame. Drame adevărate, spuse în cuvinte simple, dar grave, aşa cum, credeţi-mă, simt nevoia uneori să vorbească adolescenţii, jertfindu-şi ultimele fărâme de naivitate în încercarea de a ţine piept vieţii. Cartea a  trecut pe la fiecare, se jerpelise  şi aducea deja a ofrandă înainte de a se pierde cu totul. Pentru că, da, nu am recuperat-o, a rămas pe nu ştiu a cui noptieră şi am considerat-o sacrificată pe altarul orei de dirigenţie. De ce zic "altar" - fiindcă niciodată orele de diriginţie nu mi-au ieşit atât de speciale ca atunci. Citiseră aproape toţi cartea-ofrandă şi conveniserăm să aleagă o scrisoare din ea ca punct de plecare pentru discuţiile noastre. A venit rândul unei scrisor

Se face mult caz/ haz (mai ales în timpul examenelor naţionale) de greşelile elevilor, iar pe mine mă întristează întotdeauna şi greşelile în sine şi "hazul" de ele (măcar de-ar fi "haz de necaz"), aşa că nu voi califica genul ăsta de "perle de cultură" decât cu epitetul ieftin . Da, sunt "perle", dar sunt ieftine, triste, nu le vrem şi nu ne onorează, nu sunt de păstrat, nici de colecţionat,  însă, din păcate, nu putem opri producerea lor. Astăzi deschid cutia Pandorei, ca avertisment, că tot se apropie perioada tezelor şi arăt câte ceva, poate se arătă ea şi speranţa (aia care a rămas pe fundul cutiei) că dătătorii de perle îşi vor ţine culturile sub control: Spancioc şi Stroici i-au dat lui Lăpuşneanu să bea drojdie. (Citatul exact: "Iată, zise Spancioc, [...] au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte!" Seamănă, da' nu răsare!);  Lăpuşneanu a murit uitându-se în oglindă. (No comment); Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lu

Tot ce am văzut în ultimele zile la ştiri despre dezastrul din Japonia - oraşe japoneze hăcuite, prăbuşite, în presă fotografii - amprentă a dezastrului, chipuri împietrite de disperare şi de neputinţă, totul mi-a amintit de "Surâsul Hiroshimei", volumul lui Eugen Jebeleanu (1958). Se studia când eu eram elevă de liceu şi  îmi amintesc că ne-a marcat, pe noi, elevii de atunci, Întâlnirea cu Hiroshima . Le-am vorbit elevilor mei despre momentul 5 august 1945 (ştiau mulţi dintre ei o groază de informaţii despre Hiroshima şi Nagasaki), apoi le-am citit câte ceva din volumul "Surâsul Hiroshimei" (fără prea multe observaţii stilistice). Este extraordinar cum, după atâţia ani de la apariţia acestui volum, versurile lui Jebeleanu pot înmărmuri audienţa. Este foarte adevărat, însă, că tragedia prin care trece acum Japonia, posibilul "blestem" nuclear ţinut cu atâtea eforturi sub control au făcut ca  Întâlnirea cu Hiroshima, Corul copiilor ucişi, Glasul unei femei

Ieri, elevii mei (mă rog, unii dintre ei) au avut la ei creionul fermecat, pentru că altfel nu ar fi reuşit ca în 20 de minute să compună o povestioară, cu scop moralizator, cu personaje obiecte personificate (propuse de mine), cu o morală etc., adică o fabulă de-adevăratelea, în proză sau chiar în versuri (!!!). Deci, cum spuneam, după ce i-am "cercetat" pe Grigore Alexandrescu, pe La Fontaine, dar şi pe străbunicul Esop, am pus la încercare "înţelepciunea" elevilor de clasa a X-a. Iată câteva mostre: D’ale penarului ( Andrei, 17 ani)                                                                    Într-o zi de şcoală, Rechizitele s-adunară Şi-au început a se plânge Că penarul nu le-ajunge. Bătrânul creion Le spune tuturor, Cum de vremuri multe el a existat Si că-n în război a participat, Cronici multe a scris Despre cei ce au învins. Iar doamna ascuţitoare Le spune şi ea în gura mare Cum lângă creion a stat mereu Să îl ascută la bine şi la greu. Însă noul veni

De când nu aţi mai scris o compunere/un text pentru mama? Cei care îmi sunteţi elevi veţi răspunde că de azi, de la ora de română, când profa, adică eu, a trecut (cam brusc, ce-i drept) în ultimele minute ale lecţiei de la romanul postmodern românesc la poezia japoneză cu formă fixă, haiku. Aşadar, ne-am jucat azi, dar nu oricum, fiindcă haiku este o specie lirică japoneză, cu formă fixă, adică alcătuită din trei versuri  formate din 5, 7, 5 silabe. Sigur că, pentru a fi veritabilă, o poezie haiku ar trebui să concentreze mult în puţine cuvinte şi, mai ales, să fie ... în limba japoneză. Cu toate acestea, am încercat şi noi cu ce am avut la îndemână, adică iubirea şi preţuirea pentru Mama, ceva raze de soare, flori şi muguri de primăvară, şi din nou iubirea pentru Mama. Până când am obţinut un poem ... fix pentru Mama. La mulţi ani, mămico! Rază de soare Calea-mi luminează, Zâmbetul mamei.   (Bogdan, 15 ani) Cunosc chipul tău - Soare pe cer răsare, Iubirea mamei.   (Teo, 15