"Numără stelele. O poveste din Copenhaga" de Lois Lowry este un roman pentru copii, apărut la Editura ARTHUR, acum câteva luni, în traducerea Alinei Nicoleta Ioan. Am citit-o repede, practic pe nerăsuflate - o carte scrisă cu o sensibilitate răvăşitoare, dar şi cu luciditate, în aceeaşi măsură, o carte despre demnitate şi despre prietenie, despre speranţă şi despre suferinţă, o carte pentru copii şi pentru oameni mari, o carte cu copii şi cu oameni mari, în care lumile se amestecă.
Ne aflăm în Danemarca anului 1943, sub ocupaţie nazistă. Annemarie, o fetiţă daneză de 10 ani,
şi Ellen, prietena sa evreică, trăiesc în Copenhaga, unde lipsurile de tot felul, tensiunile, frica, "relocarea" evreilor, foametea, comportamentul rece, implacabil şi agresiv al soldaţilor germani, restricţiile absurde - toate acestea sunt realităţi care desfac rupând, bucată cu bucată, frumuseţea inocentă a vârstei celor două eroine. Singură, Kirsti, sora mai mică a Annemariei rămâne cumva în afara ororii, trăind în lumea basmelor.
În fascinaţia şi în emoţia basmelor va găsi şi Annemarie puterea şi curajul de a înfrunta pericolul şi teama. Fetiţa e nevoită să parcurgă un drum prin pădure, când încă zorii zilei nu se iviseră, pentru a duce unchiului său pachetul salvator pentru fuga în siguranţă a familiilor de evrei (printre ele şi familia prietenei sale, Ellen, desigur) din Danemarca către Suedia. Secvenţa e printre preferatele mele, întrucât e relevantă pentru modul în care se îmbină două lumi: lumea basmelor, ca refugiu şi ca sursă de curaj, şi lumea reală, ale cărei agresiuni trebuie, dacă nu anihilate, măcar depăşite. O redau aici, e scrisă superb:
Nu mai avea mult de mers şi începuse să se lumineze. Alerga
aproape la fel de repede cum alergase la şcoală, la întrecerea de vineri. Aproape
la fel de repede cum alergase pe trotuar în Copenhaga, în ziua în care o oprise
soldatul strigând Halte.
Annemarie relua în minte povestea. „Deodată, mergând prin
pădure, Scufiţa-Roşie auzi un sunet. Auzi un foşnet venind din tufişuri."
„Un lup", ar fi zis Kirsti, tremurând de încântare,
dar şi de frică. „Ştiu că e un lup!"
Annemarie încerca întotdeauna să lungească partea asta de
poveste, să crească suspansul şi s-o facă pe Kirsti să tremure de nerăbdare.
„Nu ştia ce e. Se opri pe
cărare şi ascultă. Ceva o urmărea din tufişuri. Scufiţa-Roşie era foarte, foarte,
foarte speriată."
Aici s-ar fi oprit, ar fi tăcut pentru o clipă şi ar fi
observat cum Kirsti, întinsă lângă ea, îşi ţine respiraţia.
„Apoi", ar relua Annemarie, pe un ton jos şi plin de
groază, „auzi un mârâit".
Annemarie se opri brusc şi rămase nemişcată. În faţă se
vedea o cotitură. Ştia că dacă trece de ea, va vedea marea. Ar lăsa pădurea în
spate, iar în faţă ar avea portul, docul şi nenumăratele bărci ale pescarilor. În curând, locul va deveni zgomotos - motoarele bărcilor, strigătele pescarilor,
vaietele pescăruşilor.
Dar ea auzise altceva. Auzise tufişurile din faţă foşnind.
Auzise paşi. Auzise şi un mârâit, şi era sigură că nu-şi imaginase.
Făcuse cu prudenţă un pas în faţă. Şi încă unul. Se apropie
de cotitură, dar zgomotele încă se auzeau.
Apoi apărură în faţa ei. Patru soldati înarmaţi. Cu ei, ţinuţi strâns în lesă, erau şi doi câini mari.
"Numără stelele. O poveste din Copenhaga" de Lois Lowry este cartea care îi poate arăta unui copil ce înseamnă cu adevărat grija faţă de cei apropiaţi şi responsabilitatea, îl poate învăţa că trebuie să îi pese cu adevărat de ceea ce se întâmplă cu oamenii de lângă el, că prietenia adevărată învinge bariere de orice fel.
Sunt absolut convinsă că cititorii copii o vor iubi pe Annemarie, eroina cărţii, o fetiţă din Danemarca, ţara care a dat universalităţii basmele lui H. C. Andersen. Prin ea autoarea aduce lecţia că lumea nu e întotdeauna un basm cu prinţi şi cu prinţese, că, din păcate, lumea poate fi uneori "foarte rece, foarte mare şi neîndurătoare".
Şi încă un citat, care deschide posibile semnificaţii ale titlului:
Cuvintele pe care le auzea nu-i era
cunoscute, dar încercă să asculte, să înteleagă, să uite de război şi de
nazişti, încercă să nu plângă şi să rămână curajoasă. Draperiile negre se
mişcau în bătaia brizei. Ştia că în spatele ferestrei, sus, se află cerul înţesat de stele. Cum ar putea cineva să numere toate stelele? Sunt mult prea
multe. Cerul e prea mare.
Ellen spusese că mamei sale îi era frică de ocean, că i se
părea foarte rece şi foarte mare.
„Aşa e şi cerul", se gândea Annemarie. „Aşa e întreaga
lume: foarte rece, foarte mare. Şi neîndurătoare."
