Lecţie cu o gutuie

Avertisment! Acest text este pentru cunoscători! Ce trebuie să cunoşti neapărat: gustul gutuilor româneşti toamna, poeziile lui Nichita Stănescu (una anume mai ales!) şi drumul înapoi către vârsta de 10-11 ani.

Acum, la sfârşit de toamnă, am făcut lecţia cu ... o gutuie.
Lecţia însă nu a fost despre gutui sau despre alte fructe, ci despre raportul realitate ficţiune în literatură. Despre miracolul transfigurării elementelor din realitate în (pur şi simplu în) poezie.



Cum se face o lecţie cu o gutuie?
.... Se ia o gutuie din fructieră, se ascunde în poşetă lângă manualul de clasa a V-a, se arată copiilor - ofrandă a toamnei - fructul acesta aproape neştiut (are gust dulce, zice unul, ca o acadea, spune altul!). Apoi se cere un vers ştiut ("şi gutui amărui/ cu puf galben ca de pui") şi se inventează alte "expresii frumoase" despre gutuie. După aceea, se împarte gutuia la 32.
(Cu totul "întâmplător", se ascultă "Lecţie despre cub" de Nichita Stănescu, nu pentru că eu sunt mai mult profesoară de liceu decât de gimnaziu, ci doar aşa, ca să auzim împreună cum sună o poezie fără rimă.)
După aceea, se scriu versuri, până când avem poezia clasei.

Lecţie cu o gutuie

                                           de clasa a V-a 

                                                              Se ia o gutuie,

                                                              O privim în interior

                                                              Până când vedem aurul toamnei.

                                                              După aceea,

                                                              Se gustă o bucată de soare.

                                                              Are miros de mere, de pere, de copilărie.

                                                              Vom fi fericiţi

                                                              ca o gutuie netăiată

                                                              vreodată,

                                                              alături.

Elevii mei. Întâmplări cu Mica, pe nume Andreea

Mica a fost eleva mea cu mulți ani în urmă.
Pe numele ei adevărat Andreea, Mica a venit din gimnaziu cu apelativul atât de previzibil, datorat staturii ei, un pic sub 1,50 m. Patru ani de liceu - şefa clasei. Îmbrăcată tot timpul frumos (cam înspre stilul boho chic) şi cu replicile "la ea", cum se spune,  extrem de veselă, inteligentă, echilibrată, responsabilă  şi foarte prietenoasă, nu aveai cum să nu o iubeşti pe Mica.
Nici simţul umorului nu-i lipsea. Odată am cerut să închidă cineva fereastra. Cum obişnuinţa colegilor săi era că totul se rezolvă de către şefa clasei,  Mica a replicat spontan, dar fără urmă de supărare sau de maliţiozitate: Aş închide fereastra, dacă aş ajunge la ea!    

Îmi mai amintesc (printre altele) o întâmplare legată de Mica. Dar mai întâi trebuie să vorbesc despre un obicei al meu legat de tezele elevilor, anume că atunci când găsesc o lucrare remarcabilă a unui elev, citesc întregii clase pasaje din ea, fără să dezvălui numele autorului sau nota. Ei ştiu doar că acele rânduri merită citite ca o recunoaştere a valorii, cu bucurie şi cu respect. La final spun cine este autorul. Clasa a IX-a, semestrul al doilea: citesc din teza Micăi. Şi în timp ce dau glas cuvintelor inspirate, dar şi muncite, în prima bancă Mica a noastră cea veselă şi vorbăreaţă devine tăcută, apoi gravă. Apoi plânge. Şi în lacrimile ei - toată bucuria că e deodată, dintre toţi, cea mai MARE.
A fost acel moment lecţia pe care Mica mi-a dat-o mie (sau mi-a reamintit-o), anume despre cum pot atinge, cum şi ce pot construi vorbele şi gesturile profesorului.

Astăzi Mica e o domnişoară sofisticată, cu o licenţă în kinetoterapie şi un master în nutriţie şi remodelare corporală.
De fapt, eu am ştiut dintotdeauna că Mica e OM MARE.

La mulţi ani, Mica!
La mulţi ani, Andreea! La mulţi ani, Andrei!

Mic experiment didactic. Literatura creează emoţie

Un păianjen coborând din tavanul clasei, o poezie despre un gândăcel, copii cu poveşti despre câini şi pisicuţe pe care le au în grijă, ceva spontaneitate, sinceritate (aşa cum ştiu copiii de 11 ani), dar şi un scenariu (probat şi cu altă ocazie) pentru ultimele minute din oră.

Oră de română la clasa a V-a, cu subiectul "Opera literară şi textul literar".
Discutăm, descoperim, definim. Ne întoarcem la cărţi. Conduc discuţia de la cărţi către animale, apoi către responsabilitate şi afecţiune.

Poveştile copiilor sunt vii şi frumoase: pisicuţe alintate prind viaţă prin povestirea unei fetiţe cu privire întotdeauna atentă şi gravă, un băiat vorbăreţ ne face părtaşi la cât de mult îl bucură veselia şi vioiciunea câinelui său. Uităm pentru o clipă că tocmai am definit opera literară. Ora este pentru câteva minute un loc unde prind viaţă câini de la bunici, papagali, peştişori şi iar pisici.

Cer elevilor să scrie pe un post-it un cuvânt prin care să definească starea de spirit din acel moment.
Ora 9.54: fericire, bucurie, foarte înduioşată, bucurie, fericire, etc. Lipim hârtiuţele în partea stângă  a tablei.

Un păianjen abia vizibil coboară din tavan. Ochii albaştri din prima bancă întreabă plini de nerăbdare. Să-l prindem? să-l omorâm? să-l aruncăm? Îi răspund tot din priviri cu o secundă înainte ca întrebările să prindă glas - să-l lăsăm în pace. Apoi anunţ că voi citi un text literar integral: "Gândăcelul" de Elena Farago. Unii dintre copii, puţini, cunosc poezia. Ştiu, dincolo de manuale şi de programe, că gândăcelul Elenei Farago trebuie să se facă auzit în copilăria fiecăruia, aşa că alegerea mea e simplă. Dau glas versurilor. Cu intonaţie, cu răbdare. Ochii elevilor mei sunt toţi aţintiţi către ecranul unde se proiectează textul. Dincolo de liniştea clasei, simt cum pisicuţele şi câinii de acasă sau de la bunici se cuibăresc în sufletele copiilor, atât de tăcuţi deodată.

Ora 10: vreau stările lor redate printr-un cuvânt, din nou. Tristeţe, tristeţe, tristă, melancolie, supărat, dezamăgit, melancolie  ... Lipim şi tristeţea, în partea noastră dreaptă, pe tablă.

Citim notiţele, pe rând, şi întreb ce s-a întâmplat de la ora 9,54 la 10.  Am citit o poezie! vine răspunsul spontan şi nimeni nu râde, nimeni nu răsuflă ... Pisicuţele şi câinii lor de acasă sunt încă ascunşi şi cuibăriţi în sufletele lor.
Ce altceva s-a mai întâmplat? întreb.  Ne-am emoţionat! aud un firicel de glas. Poezia ne-a schimbat starea! vine o altă voce.
Şi e momentul să încheiem o lecţie: opera literară generează sentimente.
Şi, de fapt, să deschidem altele, multe înainte.

Aş vrea ca aceşti copii să revină şi să revină toată viaţa lor la literatură ca la o apă vie. Nu de alta, dar tocmai au conştientizat că literatura creează emoţie ...