Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din aprilie, 2011

Piaţa noastră cea de toate zilele

În piaţa X. Ce vezi? Fructe, legume, verdeaţă etc. Dacă te rog eu să te uiţi mai bine, uită-te, că  vezi mai multe. Adică  portocale foarte dulci, portocale f. f. f. dulci, portocale zemoase, portocale foarte zemoase, portocale f. f. zemoase, mandarine,  care au aceleaşi calităţi ca portocalele (a se vedea superlativele de la portocale). Continuăm tot cu citrice: grepuri   - atenţie! asta e forma din DOOM 2005, dar sunt rare prin piaţă, pentru că de regulă găseşti grape frut , greip frut, grep fruit , chiar şi grape-frut, grep-frut  (fir-ai să fii de cratimă, te găsişi să desparţi grep de frut , că DOOM-ul înregistrează şi forma grepfrut ) . Bananele  sunt mai întotdeauna ok, şi trecem la  mere (tot cu superlative), pere , la fel, apoi mai la vară piersici , doar că "mere, pere (şi altele)", nu mai sunt "din panere" de-ale noastre... Căpşuni (afurisitele, n-au vrut niciodată - până-n 2005 -  să fie căpşune , noroc că acum găseşti în DOOM şi căpşuni şi căpşune,

Ce încape-ntr-o valiză

„Ce încape-ntr-o valiză” e un joc numa’ bun de jucat în autocar. Pe vremea mea se juca „Fazan”, dar ne adaptăm. Într-o echipă: Ana Blonda cu mine (eu, adică Diriga), în cealaltă Roby şi cei doi băieţi greci, unul supranumit, altul numit. E corect, o să ziceţi, doi contra trei... de fapt, două contra trei... ( fie vorba-ntre noi, nu-i corect, fiindcă Ana Blonda + anii mei fac mai mult decât cei trei băieţi la un loc). Cum se joacă mi-au explicat repede:  se spun alternativ de către cele două echipe cuvinte care încep cu o literă a alfabetului şi pierde cine nu găseşte cuvântul potrivit. Necesită atenţie şi concentrare, fiindcă trebuie găsite cuvinte care să denumească obiecte concrete, care  să încapă ... într-un geamantan. Se rostesc repede, deci  selectezi rapid din memorie/ din vocabularul fundamental, mă rog, cuvânt după cuvânt. (Se poate juca şi murdar, dacă deschizi DEX on-line pe telefon şi nu se prind adversarii). Să purcedem, aşadar. Bască – broască (de la uşă, precizează Roby

Cum te cheamă şi cum te chem

Mă cheamă Elena-Camelia. Când eram elevă, la începutul gimnaziului, profesorii mei mă strigau cu primul meu prenume, adică Elena . Până mă dezmeticeam că eu sunt cea "băgată în seamă", treceau secunde preţioase şi profesorul meu devenea şi el "preţios" - nu eşti atentă ... Eu atentă eram, doar că acasă nimeni nu-mi spunea Elena , ci Camelia sau, pe scurt, Cami , iar Elena nici acum nu-mi este familiar (e un fel de accesoriu pe care îl folosesc, o dată, prin luna mai...).  La liceu, cunoscând deja "pericolul", m-am prezentat eu de la început cu prenumele preferat, unde a fost cazul  -  altfel ştiţi că există şi profesori care te strigă doar pe  numele de familie. Pentru unii profesori, orice ai face (oricât de bine ai învăţa, oricâte premii, merite etc. ai avea), rămâi tot Popescu, Ionescu, Marinescu etc. Cred că e mai confortabil pentru elev să fie strigat pe numele mic sau poate mă înşel ? (personal, le învăţ "caligrafia" înaintea numelor sa

Când modelezi şi pui suflet

Când ieşi din Horezu, pe şoseaua ce duce către Mănăstire, pe partea dreaptă, într-o zonă a oraşului devenită târg de vase tradiţionale, îţi atrage atenţia  inscripţia Ceramica Paloşi. Acolo ne-am oprit în a doua zi a excursiei, pentru o demonstraţie făcută pe viu de meşterul olar, într-o casă-muzeu, în care minunea vaselor de Horezu se completa prin obiecte vechi, specifice spaţiului rural românesc din zona Oltului. Lutul adus din culele din împrejurimi, frământat cu apa Olteţului, îşi aştepta  cuminte, lângă roata olarului, devenirea. Sub privirile noastre, forma noroioasă, îmbrăţişată de mâinile pricepute ale meşterului, se înălţă, se rotunji, gata să primească florile câmpului, apoi se întinse, se arcui pe margini aşteptând bucatele. Preschimbarea lutului arătă privirilor noastre o ultimă formă - a candelei, în aşteptarea luminii sfinte. Şi după ce ochilor noştri amuţiţi de uimire li s-a arătat povestea florilor, a bucatelor şi a luminii, meşterul ne dezvăluie pioşenia şi credinţa

A socializa sau a nu socializa

Înainte de facebook a fost hi5 şi hai să vă spun cum mi-am făcut eu hi5. Printr-un august, acum câţiva ani, aveam nevoie (urgent!) de exemple din argoul adolescenţilor şi rugămintea mea on-line către elevii mei (prin yahoo messenger) a rămas fără rezultat (era vacanţă şi deh! aşa, fără o notă, acolo…). Cum simpozionul de lingvistică nu aştepta, am găsit soluţia: hi5 şi muuuuuulţi prieteni, fără nicio selecţie. Aşa mi-am făcut comunicarea ştiinţifică despre argoul adolescenţilor, cu exemple din limba vie şi necenzurată din comentariile de pe hi5 – un animal în continuă creştere, adăpat din mult mai multe registre (strict argoul liceenilor e cuminte în raport cu altele).   Pagina mea de pe hi5 a murit de la sine, că nu am hrănit-o suficient. Acum e la modă să ai pagină pe facebook.  Mi-ar trebui nişte argumente extrem de convingătoare să-mi fac cont pe facebook. P.S. Acest articol mi-a fost inspirat de un cristian . 

Cum arată o teză aerisită

Perioadă de teze -  se ştie sau se poate presupune cum (nu) se pregătesc elevii, dar poate vreţi să ştiţi câte ceva şi despre cum se pregătesc profii... Dacă eşti odihnit şi ai şi chef de lucru (şi dacă n-ai, trebuie să-ţi vină), tu, prof   cu ceva experienţă, reuşeşti în 2-3 ore să elaborezi un subiect de teză şi un barem de corectare. Vi se pare prea preţios verbul "a elabora"? Păi, atunci, să ne explicăm pe înţelesul tuturor: formulezi subiectele şi fixezi punctajul, dar nu oricum, pentru că trebuie să raportezi complexitatea subiectelor la durata tezei, adică 1, 2 sau 3 ore, să ţii cont de planul de recapitulare dat în prealabil elevilor, să ai în vedere nivelul clasei, să gradezi dificultatea cerinţelor, să valorifici diverse conţinuturi etc. ( "etc" înseamnă multe, dar nu e curs de evaluare aici).  Apoi urmează baremul, altă distracţie. Dacă dai pe numere , distracţia se dublează.  În fine, am făcut toate astea şi evrika! rămâne doar să multiplic cele patru

În spatele uşii închise

(mai ales pentru părinţi) Cu câţiva ani în urmă (de fapt cu o serie de dirigenţie în urmă), am pus la dispoziţia elevilor mei cartea lui George Mihăiţă, cred că se chema "Dramele adolescenţilor". Pentru cine nu ştie, cartea conţinea scrisori ale adolescenţilor, confruntaţi cu drame. Drame adevărate, spuse în cuvinte simple, dar grave, aşa cum, credeţi-mă, simt nevoia uneori să vorbească adolescenţii, jertfindu-şi ultimele fărâme de naivitate în încercarea de a ţine piept vieţii. Cartea a  trecut pe la fiecare, se jerpelise  şi aducea deja a ofrandă înainte de a se pierde cu totul. Pentru că, da, nu am recuperat-o, a rămas pe nu ştiu a cui noptieră şi am considerat-o sacrificată pe altarul orei de dirigenţie. De ce zic "altar" - fiindcă niciodată orele de diriginţie nu mi-au ieşit atât de speciale ca atunci. Citiseră aproape toţi cartea-ofrandă şi conveniserăm să aleagă o scrisoare din ea ca punct de plecare pentru discuţiile noastre. A venit rândul unei scrisor