Elevii mei basarabeni şi Poetul lor

     Nu am fost niciodată în Basarabia, dar am avut şansa ca Basarabia să vină către mine cu tot ce are ea mai bun şi mai frumos.

     Da, azi voi vorbi despre elevii mei basarabeni: Dulcineea, Bodo şi Victor, pentru că 14 februarie rămâne pentru sufletele lor ZIUA POETULUI NAŢIONAL al Basarabiei, Grigore Vieru. 

     În urmă cu trei ani, pe 20 ianuarie, când întreaga Moldovă  plângea moartea Poetului, cei trei tineri basarabeni îmi erau încă elevi (Dulcineea - clasa a X-a, iar Bodo şi Victor - clasa a XI-a. Lor li s-a adăugat atunci Elena, clasa a IX-a tot la noi, sora lui Bodo.). Trebuie să ştiţi ce fel de elevi au fost, ca să înţelegeţi ce am făcut împreună atunci şi de ce mi-am rupt din timp o zi şi o noapte (în perioada când îmi scriam teza de doctorat) să citesc şi să simt toată poezia lui Grigore Vieru. Nici nu  mi-a fost greu - în fiecare vers  am regăsit ceva din copiii aceştia, pe cât de sensibili, pe atât de puternici şi de serioşi în tot ceea ce au făcut. Tot timpul cât mi-au fost elevi am simţit la ei lacrimile de dor pentru acasă, cu tot ce înseamnă - mamă, ţară, grai, un acasă pierdut sau ciopârţit pentru unii dintre ei. 

     Aşa că, în timp ce Moldova declara zi de doliu naţional la moartea lui Grigore Vieru, patru elevi basarabeni, într-un liceu din Bucureşti, au arătat cu pioşenie audienţei - profesori şi elevi - sufletul lor sensibil şi îndurerat, fără ascunzişuri, aşa cum rar mai vezi.

    Primele versuri ale poetului, rostite cu voci adânci de elevii mei basarabeni, lângă flăcările tremurătoare ale unor lumânări albe, au pătruns aerul şi, într-un fel pe care nu-l pot descrie, ne-au făcut pe toţi cei prezenţi parte din tristeţea lor: ... Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc...

     ... Nu am fotografii de la acel moment, doar o filmare nu prea reuşită, dar sunt sigură că pentru elevii mei basarabeni ora aceea rămâne o pagină aprinsă, vie, pe care o vor purta cu ei ...  

      Pe unde mai sunteţi, Dulci, Bodo, Victor ... 

Valentine's day şi ora de română

Cum iarna ne ţine în casă azi, ne întoarcem la lecţia de anul trecut ...
Deci,
Mesaj de dragoste !

Şi totuşi, ghioceii

Tramvaiul 41, la ora 8 dimineaţa, arată ca un depozit de şube, fulare, fesuri şi mănuşi, geci de fâş, bocanci şi cizme de cauciuc, căciuli şi paltoane de blană, într-o diversitate impusă de posibilităţile şi de gusturile  "purtătorilor". Printre ele, din loc în loc, la vedere, câte un nas îngheţat, o mână care iese trei secunde din mănuşă pentru a valida o călătorie, o batistă mototolită ...
Nimeni nu vorbeşte cu nimeni, o tuse seacă din când în când ... Tramvaiul se opinteşte şi mormanele de haine şi căciuli se mişcă greoi înainte şi înapoi. Nu sunt eu de vină! se ridică o voce ca un clopoţel dintr-un fular verde răsucit de vreo cinci ori în jurul unei fărâme de om de vreo patru anişori, care, dacă nu ar fi fost prins la timp de mâna fermă a mamei sale, s-ar fi rostogolit, aşa, ca un titirez de fâş. Nu sunt eu de vină! strigă  mai tare omuleţul şi, văzând că mama îl repune în echilibru fără să-i dea atenţie, adaugă: E din cauza outubujului ăsta! 
Tramvaiul opreşte brusc, iar mama îl apucă zdravăn pe micuţ de mână, pentru a nu rata coborârea. Cel mic se proţăpeşte însă pe scara tramvaiului, face, totuşi, o concesie şi coboară. Apoi îşi îndreaptă cu mândria unui mareşal căpşorul acoperit cu o căciulă albă şi, desfăcându-şi fularul verde ca pentru a-şi putea înălţa mai semeţ vocea, zice hotărât: De fapt, e din cauza tlamvaiului! Asta am vlut să zic!
La colţ văd la o florăreasă primii ghiocei de anul acesta. Cu căpşorul alb şi tulpina verde fraged, ca un firicel, ridicându-se cu măreţia unui mareşal printre fulgii de nea care nu se mai termină ...

Bodyguardul şi meritele sale

Până la Revoluţie, nu am avut bodyguarzi, am avut paznici. Paznici de zi sau paznici de noapte, care stăteau pe aici sau pe acolo. După '90, în viaţa noastră a intrat bodyguardul, în zeci de variante, de ieri până azi.  Cei din generaţia mea ştiu că de departe cea mai bună variantă a bodyguardului e Kevin Costner, într-un film care a făcut furori pe la începutul anilor '90, "The Bodyguard", cu Whitney Houston în rolul principal feminin. 

Dar să lăsăm ficţiunea. Bodyguardul despre care vreau eu să povestesc e cât se poate de real. Destul de tânăr (cât să facă în trei ani dreptul la particulară, dar nu "se mai merită, că e bun postul"), destul de arătos (cât să arunce domnişoarele de 17-18 ani ocheade spre el, dar "nu se face, că nu se merită", adică nu e deontologic), destul de politicos (salută politicos, în poziţie de drepţi, ori de câte ori treci, deci şi de trei ori dacă ai trei ore la parter, că "aşa se merită"), destul de prietenos (cât să fie pertu cu femeile de serviciu, că "se merită o cafea câteodată"), destul de vigilent (fără glumă! ştie cine întârzie, cine intră, cine iese, nu intră nimeni după ce se sună, că aşa merităm). În fine, el este tot timpul acolo.
Cu atâtea calităţi, întrece ficţiunea, o să spuneţi invidioşi că "perfecţiunea" ne păzeşte şcoala.
Aşa că, zic eu, se merită să particularizăm personajul.
Într-o zi, luând o poziţie de drepţi impecabilă şi potrivindu-şi vocea aşa încât să fie tot impecabilă, bodyguardul mă interpelează: Doamna profesoară de limba şi literatura română Camelia Săpoiu (păcat că nu eram doctor pe atunci, că omul, în elanul său şi impresionat de momentul pe care tocmai îl trăia, era dispus să pronunţe toate titlurile), vreau să vă întreb ceva foarte important. 
Vă rog, zic eu şi, privindu-l, observ cum faţa lui, aproape contorsionată, trăda un aşa amestec de emoţie şi frământare, încât, pentru o clipă, am gândit că îmi va cere piatra filozofală. Mi-am asumat riscul şi l-am încurajat: Vă rog, întrebaţi-mă.
Doamna profesoară, reluă el, de data asta cu o voce care arăta clar că e chinuit de o problemă existenţială, vă rog să-mi spuneţi: cum se zice corect - "aici" sau "aci"? 
Să fiu sinceră, primul meu impuls a fost să-i prezint omului registrele stilistice, apoi unde îl plasăm pe "aici" şi unde pe "aci", dar, când i-am văzut iar expresia feţei, de pe care nu se şterseseră încă urmele problemei sale existenţiale, am hotărât că "se merită" ca bodyguardul liceului nostru să fie liniştit şi împăcat cu sine. Sunt corecte ambele, îi zic. Mai mult, aveţi şi a treia opţiune.  
Care? zice el interesat.  Putem să spunem şi "acilea", răspund eu.  Da, da, acilea spunem, vă mulţumesc, zice însufleţit de discuţie şi eu realizez că el nu "văzuse" ghilimelele ...

Puteţi (re)citi şi First date: avocat&doctoriţă.

Printre stele (la propriu)

Un nou articol al Casandrei în Teen Press:

http://www.teenpress.ro/review/treptele-succesului-cu-dumitru-prunariu/