Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2012

Elevii mei basarabeni şi Poetul lor

     Nu am fost niciodată în Basarabia, dar am avut şansa ca Basarabia să vină către mine cu tot ce are ea mai bun şi mai frumos.      Da, azi voi vorbi despre elevii mei basarabeni: Dulcineea, Bodo şi Victor, pentru că 14 februarie rămâne pentru sufletele lor  ZIUA POETULUI NAŢIONAL  al Basarabiei, Grigore Vieru .       În urmă cu trei ani, pe 20 ianuarie, când întreaga Moldovă  plângea moartea Poetului, cei trei tineri basarabeni îmi erau încă elevi (Dulcineea - clasa a X-a, iar Bodo şi Victor - clasa a XI-a. Lor li s-a adăugat atunci Elena, clasa a IX-a tot la noi, sora lui Bodo.).  Trebuie să ştiţi ce fel de elevi au fost, ca să înţelegeţi ce am făcut împreună atunci şi  de ce mi-am rupt din timp o zi şi o noapte (în perioada când îmi scriam teza de doctorat) să citesc şi să simt toată poezia lui Grigore Vieru. Nici nu  mi-a fost greu - în fiecare vers  am regăsit ceva din copiii aceştia, pe cât de sensibili, pe atât de puternici şi de serioşi în tot ceea ce au făcut. Tot timp

Şi totuşi, ghioceii

Tramvaiul 41, la ora 8 dimineaţa, arată ca un depozit de şube, fulare, fesuri şi mănuşi, geci de fâş, bocanci şi cizme de cauciuc, căciuli şi paltoane de blană, într-o diversitate impusă de posibilităţile şi de gusturile  "purtătorilor". Printre ele, din loc în loc, la vedere, câte un nas îngheţat, o mână care iese trei secunde din mănuşă pentru a valida o călătorie, o batistă mototolită ... Nimeni nu vorbeşte cu nimeni, o tuse seacă din când în când ... Tramvaiul se opinteşte şi mormanele de haine şi căciuli se mişcă greoi înainte şi înapoi. Nu sunt eu de vină! se ridică o voce ca un clopoţel dintr-un fular verde răsucit de vreo cinci ori în jurul unei fărâme de om de vreo patru anişori, care, dacă nu ar fi fost prins la timp de mâna fermă a mamei sale, s-ar fi rostogolit, aşa, ca un titirez de fâş. Nu sunt eu de vină! strigă  mai tare omuleţul şi, văzând că mama îl repune în echilibru fără să-i dea atenţie, adaugă: E din cauza outubujului ăsta!  Tramvaiul opreşte brusc,

Bodyguardul şi meritele sale

Până la Revoluţie, nu am avut bodyguarzi, am avut paznici. Paznici de zi sau paznici de noapte, care stăteau pe aici sau pe acolo. După '90, în viaţa noastră a intrat bodyguardul, în zeci de variante, de ieri până azi.  Cei din generaţia mea ştiu că de departe cea mai bună variantă a bodyguardului e Kevin Costner, într-un film care a făcut furori pe la începutul anilor '90, "The Bodyguard" ,  cu Whitney Houston în rolul principal feminin.  Dar să lăsăm ficţiunea. Bodyguardul despre care vreau eu să povestesc e cât se poate de real. Destul de tânăr (cât să facă în trei ani dreptul la particulară, dar nu "se mai merită, că e bun postul"), destul de arătos (cât să arunce domnişoarele de 17-18 ani ocheade spre el, dar "nu se face, că nu se merită", adică nu e deontologic), destul de politicos (salută politicos, în poziţie de drepţi, ori de câte ori treci, deci şi de trei ori dacă ai trei ore la parter, că "aşa se merită"), destul de prietenos