Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema
şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale
stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va
fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii ... scurte
a lui Caragiale.
Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe
dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se
petrece azi în şcoala românească.
Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!
Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare
şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în
potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de
corupere a examinatorilor, lipsa de
respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea
reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de
un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.
Vechea noastră cunoştinţă, dl. Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru
metodele moderne (Un pedagog de şcoală
nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în
evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în
ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă.
Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri
monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia
sa. Profesorul îşi justifică patetic demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm
jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi (care, ca din întâmplare, precizează, apropo
de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de
traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi
urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc
la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea
monosilabică.
Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai
lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga
societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen
e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are,
totuşi, o oarecare ... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi
candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul
la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş
(Premiul întâi), care, imun la
intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce
primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii,
graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de
un poem pedagogic: 5 la istorie
devine 6, 3 matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10!
(Cele trei zeiţe).
Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă corupţiei, iar atunci
când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia
profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală.
Domnul profesor Pricupescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză
să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”:
„Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe
nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl
prost).
Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii
detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura
aduce râsul.
Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.
Şi asta nu-mi place ...
Camelia Săpoiu
