joi, 29 noiembrie 2012

"Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?"



 Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă


Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii ... scurte a lui Caragiale.

Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se petrece azi în şcoala românească.
Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!

Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de corupere a  examinatorilor, lipsa de respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.

Vechea noastră cunoştinţă, dl. Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru metodele moderne (Un pedagog de şcoală nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă. Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia sa.  Profesorul îşi justifică patetic  demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi  (care, ca din întâmplare, precizează, apropo de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea monosilabică. 
Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are, totuşi, o oarecare ... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi), care, imun la intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii, graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de un poem pedagogic: 5 la istorie devine 6, 3 matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10! (Cele trei zeiţe).

Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă corupţiei, iar atunci când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală. Domnul profesor Pricupescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”: „Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl prost).

Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura aduce râsul.
Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.
Şi asta nu-mi place ...   
Camelia Săpoiu





joi, 15 noiembrie 2012

Kinder-flash



  • Maria, 9 ani (clasa a IV-a), urmărindu-și sora de clasa a V-a cum își face tema la română, cu familia lexicală: joc, a juca, jucător, jucărie etc., zice: Știu și eu un cuvânt! COJOC!

  • Sergiu, clasa a V-a, la un joc de potrivire a unor sufixe la cuvântul de bază potrivit pentru a forma un nou cuvânt: Eu cred că aș potrivi ... chior cu ... -ist, chiorist, nu merge, ... cu -os, chioros, chioros ... nu merge, ... cu -oi ... chioroi! Da! CHIOROI! 

  • Anda, clasa a V-a: muncitorime, da, derivat, seamănă cu mâncărime, deci MUNCITORIME e o boală de piele! 



duminică, 11 noiembrie 2012

Fata cu cercei de fildeș (in memoriam MARILENA DOBRE)

Presa a tot difuzat săptămâna aceasta o știre despre "o tragedie în lumea muzicii ușoare românești". Este vorba despre dispariția, la 43 de ani, într-o clinică din New York, a Marilenei Dobre, originară din Buzău, o voce cunoscută în peisajul muzicii pop de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90. Stabilită de foarte mulți ani în America și neexistând decât foarte puține înregistrări/filmări din spectacolele ei la care publicul să aibă acces, Marilena Dobre a rămas, din păcate,  puțin cunoscută publicului larg actual din România.

Pentru noi, promoția 1987 de la Liceul Pedagogic "Spiru C. Haret" din Buzău, Marilena Dobre nu a fost doar o voce, ci a fost colega noastră de clasă în cei patru ani de liceu. I-am plâns dispariția și am evocat-o în discreție vorbind între noi, cele câteva colege de clasă care ținem legătura în mod constant.
Nu am putut să nu remarcăm modul brutal în care presa preia o informație și ține cu tot dinadinsul să facă o știre de senzație. Moartea colegei noastre nu e misterioasă (ci motivată medical), e doar șocantă și foarte tristă. Dar nu goana după senzațional a presei e cel mai deranjant lucru (acesta e un lucru deja obișnuit), ci felul neglijent în care unele ziare preiau informațiile de la unul la celălalt. O dată preluată greșit din biografia Marilenei Dobre (anul 1997 în loc de 1987, anul când Marilena Dobre obține Locul I la secțiunea creație la Festivalul de la Mamaia) a generat alte date greșite ...

În fine, scopul postării mele este, de fapt, să spun despre Marilena Dobre lucruri nespuse.

Mari Dobre, căci așa îi spuneam noi, stătea în penultima bancă, de la perete, locul dinspre fereastră. Din clipa când intra în clasă și până pleca, toată energia ei, toate gândurile, tot sufletul, toată ființa ei se adunau pentru momentele când putea să cânte. Și erau, credeți-mă, multe asemenea momente. Fie că erau pauzele dintre ore, în clasă, fie că erau după-amiezile și serile când pregăteam proiectele de lecție, Mari acapara audiența. Până și solfegiile din orele de muzică le interpreta altfel, cu un tremolo special, doar al ei. Cele mai spectaculoase momente erau cele din amfiteatru. Până începeau repetițiile la cor sau la grupul cameral, Mari avea la dispoziție scena și pianina. Mai erau și serile, când găseam amfiteatrul descuiat. Vocea ei umplea amfiteatrul fastuos, acompaniindu-se singură la pian. Într-o perioadă când se promova muzica ușoară românească (sfârșitul anilor '80), Mari aducea aproape de noi muzica occidentală, live, cântece întregi, într-o engleză superbă. Ajunsese la asemenea performanță nu oricum, ci prin ore și ore de studiu, la cursurile de canto (începute în copilărie) și la cele de pian. În plus, repeta acasă, voce și pian. Pentru exercițiile vocale de ambitus găsise un mijloc original pentru a le face fără să-și deranjeze vecinii: ne spunea (spre hazul, dar mai ales uimirea noastră) cum golește un raft din șifonier și cântă ... în dulap, pentru a-și putea valorifica la maximum volumul vocii (fără a-și deranja vecinii).

Într-o zi a venit la școală cu niște cercei superbi. Am recunoscut materialul prețios. Fildeș, într-o lucrătură manuală. Artistul, ea însăși. Găsise, nu-mi amintesc dacă la noi în școală sau la Școala populară de artă, o pianină prăpădită, cu doar câteva clape de fildeș rămase întregi. Salvase materialul prețios de la "dezafectare" și îl prelucrase cu răbdare până când căpătase forma unor frunze stilizate. Frunze de toamnă. Frunze de noiembrie.

Așa mi-o amintesc pe Mari Dobre cel mai bine: cântând și purtând cerceii de fildeș. Și vocea ei puternică, dar și unduioasă, nobilă ca fideșul, prelucrată cu migală și trudă, numai de ea știute ...

Vocea Marilenei Dobre, 
într-o înregistrare din perioada newyorkeză 
(foarte probabil acompaniindu-se singură la pian)

Penultima bancă de la perete, locul dinspre fereastră e marcat de doliu.
A murit departe de casă, departe de familie. Vă puteți ruga o clipă pentru ea.
Dumnezeu să te odihnească, Mari!



joi, 8 noiembrie 2012

Să punem la punct virgula!

Gata! Nu se mai poate! M-am hotărât să vorbesc despre asta! Nu mai pot sta nepăsătoare în fața atâtor adresări cărora le lipsește ... VIRGULA.
La clasă, am spus de o mie de ori, de câte ori am avut prilejul:

VOCATIVUL SE DESPARTE PRIN VIRGULĂ DE RESTUL ENUNȚULUI!

De la romantici (Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază) la moderniști  (Cartea mea-i, fiule, o treaptă), de la basm (Râzi tu, râzi, Harap-Alb) la nuvelă (Credeai c-am murit, neică?) sau roman (Ce treabă ai tu, sărăntocule, ai?), nimic nu a fost suficient de convingător ca tortul lui Dumi.
Când Dumi a împlinit 18 (anul trecut, adică în a XI-a), l-am sărbătorit în clasă (de ce, e altă poveste, asupra căreia Dumi are drepturi de autor, deci nu o spunem). Tortul avea tradiționala urare La mulți ani, urmată de numele sărbătoritului, dar afurisita de virgulă se nămolise pe undeva prin ciocolată și nu se mai vedea, oricât ne-am uitat după ea, deși, mergând cu Lari să comandăm tortul, i-am atras atenția cofetăresei că nu vrem orice fel de tort, vrem un tort cu ... virgulă. Pentru cine nu a priceput încă, pe tort scria La mulți ani Dumi!, în loc de La mulți ani, Dumi!
Adică așa:



Bag seama că suferința mea la absența virgulei de la majoratul lui Dumi i-a atins pe elevii mei mai mult decât adresarea poetului către un fiu spiritual sau decât replica aducătoare de umilință a lui Vasile Baciu, fiindcă în toamna asta, de ziua mea, primele urări pe fb au venit cu ... virgulă, adică La mulți ani, doamna dirigintă!, făptașii mărturisindu-mi că, după câteva dileme lingvistice la 0.30, în noapte, și-au amintit de tortul lui Dumi.

Deci, vă rog eu, azi când scrieți pe ici, pe colo, La mulți ani, Mihai! sau La mulți ani, Gabriela!, puneți și amărâta de virgulă la locul ei, adică înainte de substantivul în vocativ, care exprimă o adresare (fie ea chemare sau invocare). Și desigur, virgula se pune și după vocativ, dacă scriu Mihaela, la mulți ani! și se pune înainte și după vocativ, ca în La mulți ani, Gabriel, și tot ce îți dorești!

Apropo,
La mulți ani, Mihai!
La mulți ani, Mihaela!
La mulți ani, Gabriel!
La mulți ani, Gabriela!