vineri, 30 august 2013

Dulcineea şi vişinele în ciocolată

     Am obiceiul ca, dacă am două ore legate la aceeaşi clasă, să nu mai plec la cancelarie şi să rămân în pauză cu elevii, în sala de curs. Mă rog, cu elevii care nu au treabă la bufet, în foişor sau în părculeţul din curtea liceului. Nu corectez, nu citesc, nu-mi fac de lucru la catedră, ci stau de vorbă cu elevii. De fapt, mai mult ascult. O recreaţie de 10 minute face uneori mai mult decât o oră de dirigenţie. Aşa ajung să-mi cunosc foarte bine elevii - aflu ce-i pasionează, cu cine sunt prieteni, uneori ce-i frământă, aflu despre isprăvi donquijoteşti, despre iubiri, despre aşteptări, temeri sau dezamăgiri.
     Am avut acum câţiva ani o elevă cu nume de personaj literar: Dulcineea. Privirea şi vorba nu-i dezminţeau numele, "un nume mângâios la auz, ieşit din comun şi plin de tâlcuri adânci", cum spune chiar Cervantes.
Cred că din prima săptămână din clasa a IX-a am aflat că Dulcineea e prima dată departe de părinţi, venită din Republica Moldova, la şcoală în Bucureşti. Şi ochii ei mari s-au întristat când mi-a vorbit despre casa şi curtea ei, despre părinţii ei profesori, buni ca pâinea caldă, şi am putut să ghicesc tâlcul lacrimilor ei şi al vorbei ei mângâioase moldoveşti. Dulcineei îi era dor de acasă!
     Contează mai puţin ce i-am spus atunci. Sunt sigură însă că tot ce i-am spus vreodată Dulcineei cât mi-a fost elevă a contat.
     După vacanţa de iarnă, eram deci la jumătatea clasei a IX-a, Dulcineea a venit să mă caute în prima zi după revenirea ei de acasă. Vişinie în ciocolată din Moldova! Mama vi le-a trimis pentru că i-am povestit despre dumniavoastră! şi îmi întinde o cutie cu bomboane. Le-am primit cu drag şi m-am uitat la Dulcineea: zâmbea cu ochii, cu faţa, cu sufletul tot.





Poate vreţi să (re)citiţi: Elevii mei basarabeni şi Poetul lor


joi, 29 august 2013

"Luceafărul de dimineaţă" online şi textul complet al cronicii la "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

Zilele trecute am cumpărat numărul 8/2013 al revistei "Luceafărul de dimineaţă" şi, între timp, a apărut şi ediţia online a acestui număr. 
Cronica mea la romanul "Călugărul negru" de Şerban Tomşa a apărut alături de cea a doamnei Andrea Hedeş, la rubrica "Cartea lunii".  Sunt onorată!
Sper să contrasteze plăcut şi în beneficiul cititorilor stilul eseistic (absolut fermecător!) al dumneaei cu deprinderile lingvistului din mine de a demonstra şi de a argumenta. 

Textul cronicii  (în varianta adăugită):

O carte polifonică          
"Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.
Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemănătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.
Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizor universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.
Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamneii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", zona onirică proprie protagonistului e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. Sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".
Într-un roman cu intrigă poliţistă în care suflul epic este susţinut prin sondarea subconştientului şi prin oniric, cuvintele pe care criminalul le lasă lângă fiecare victimă devin indicii nu atât pentru rezolvarea unui caz (după cum se va vedea), cât pentru convingerile estetice ale autorului. Cititorul va recunoaşte, aşadar, (aşezate în ordine inversă) unele dintre cele mai frumoase versuri ale poetului suprarealist Gellu Naum: “Oraşul avea o singură casă/ casa avea o singură încăpere/ încăperea avea un singur perete/ peretele avea un singur ceas/ ceasul avea o singură limbă” …
Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 
Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

                                                                                                        Camelia Săpoiu

vineri, 23 august 2013

Literatura pentru copii - un domeniu aparte. Un portal dedicat acestui tip de literatură

    Cred că nu există persoană care să nu fi avut în repertoriul copilăriei, a micii copilării, poezii cu căţei, pisici, răţuşte sau albine. În momentele festive ale familiei, spre încântarea musafirilor, sau în seri obişnuite, pentru bucuria părinţilor, Zdreanţă cu ochii de faianţă sau căţeluş cu părul creţ îşi făceau apariţia cu tot cu oul fierbinte sau cu raţa furată din coteţ.
     Spectacolele peltice ori vitregite de orice r, indiferent de epoci, aproape că pot duce albinuţele lui Arghezi şi gândăcelul Elenei Farago în folclorul copiilor, dacă bunici pedanţi şi educatoare riguroase nu ar include în exerciţiul de memorare numele autorilor de literatură pentru copii.


     Indiferent de împrejurările în care este citită, de modalitate sau de tip de text - cult sau folcloric, un lucru este sigur: literatura pentru copii (iar aici am făcut aluzie doar la poezii potrivite pentru vârste mici, literatura pentru copii fiind mult mai complexă) este un domeniu aparte, care trebuie să ţină cont, pe lângă principiile estetice, de funcţia educativă şi de particularităţile diferitelor vârste, de la copilăria mică la adolescenţă.
    În asemenea condiţii, să fii autor de literatură pentru copii este o treabă serioasă. Curăţenia sufletească a copilului şi căutările adolescentului sunt unităţi de măsură foarte pretenţioase, care nu permit aproximări.  

     
   Adultul va citi paginile unei cărţi din variate motive: curiozitate, bucuria lecturii, nevoia de cultură, obişnuinţă, spirit crtitic, mod de a petrece o parte din timp, uneori pentru că publicitatea a creat un trend legat de autor sau de titlu. Şi enumeraţia poate continua. Nimic din toate acestea nu-l va ţine însă pe copil (sau pe adolescent) aproape de lumea ficţiunii. Pentru a-l face pe copil să citească, dincolo de listele de lecturi obligatorii, literatura ar trebui să fie o prelungire a gândurilor, a visurilor, a jocurilor, a cuvintelor, a fanteziei specifice acestei vârste. 
   Adultul are instrumentarul necesar să caute înţelesuri care vor constitui tot atâtea chei de lectură, independent sau, dimpotrivă, dependent de registrul scriitoricesc propriu fiecărui autor. Copilul, în schimb, are o singură cale de înţelegere, ale cărei limite sunt date de însuşi specificul vârstei: candoarea.
     De aceea, a scrie literatură pentru copii e o treabă serioasă, al cărei succes este măsurabil prin candoarea copiilor recitând poezii cu căţeluşi, spre bucuria adulţilor.

    Recent, am descoperit cu încântare un portal dedicat literaturii pentru copii: www.literaturăcopii.ro. Proiectul aparţine scriitorului Petre Crăciun şi are ca scop promovarea literaturii contemporane pentru copii, prin publicarea scriitorilor de toate vârstele. Site-ul este realizat exrem de profesionist, organizat pe secţiuni interesante: Scriitori, Personaje îndrăgite, Noutăţi editoriale, Poezii, Cărţi online, Teatru radiofonic etc. 
      Creaţiile publicate poartă semnătura unor scriitori cunoscuţi pentru domeniul literaturii pentru copii, cum sunt Petre Crăciun - România, Sergiu Afanasiu - Republica Moldova, dar şi a unora mai puţin cunoscuţi, uniţi toţi prin pasiunea scrisului pentru copii. Numărul mare de autori prezenţi pe Literatură Copii generează varietatea stilurilor, a speciilor, ceea ce mă determină să cred că orice copil (în mod direct sau prin intermediar) va găsi ceva de citit sau de memorat care să-i facă ziua şi, de ce nu, copilăria mai frumoasă. 
      Sper din tot sufletul ca acest proiect să aibă viaţă lungă şi frumoasă!
    

      Acest articol a fost preluat cu indicarea sursei de către Literatură Copii şi publicat aici.



vineri, 2 august 2013

Du-m-acasă, măi taxi, / Du-mă şi nu cârcoti ...

M-am întors din vacanţă. Poate aţi constatat că în Aeroportul Otopeni s-a făcut un centru, să-i zic, de unde îţi poţi chema un taxi. E o maşinărie de unde trimiţi o comandă online, după care aceeaşi maşinărie îţi eliberează un bon cu numărul taxiului şi cu numele firmei aparţinătoare. Mai mult, pe bon ţi se indică şi timpul de aşteptare.
Buuun! Click-ul inspirat al soţului meu a făcut ca ruleta galbenă să aleagă pentru noi un taxi de la firma Decebal, 2 minute şi apare.
Aşteptăm răbdători 2, 5, 10 minute. Nu-i nimic, vine din Bucureşti, doar. Trec prin faţa noastră câteva Cobălcescu. Un Leone. Încă unul. Taximetriştii înghesuie trolere, genţi, sacoşe, oamenii se urcă, maşina pleacă. Decebalul nostru, nimic.  ... O fi existând firma asta? ... Existăăăă! Taxiul nostru apare. Şoferul coboară sprinten şi deschide portbagajul loganului-taxi, dezvăluind pentru noi, pentru oamenii de lângă noi, pentru tot aeroportul, de fapt pentru toată Europa: mocheta grena, pluşată, aspirată, periată, parfumată (sau eu ştiu ce alte tratamente cosmetice). Cu un gest brav, taximetristul-cu-mochetă-grena arată spre portbagajul ferchezuit, de parcă în el urma să-şi bea cafelele nevasta, soacra şi cuscra: aici punem bagajele. Mi-am dat seama, era să zic, dar n-am apucat, fiindcă omul face vajnic un pas spre noi: ce bagaje aveţi? Un troler mare, două mici, o geantă şi un rucsac. Nu apucă soţul meu să mute căruţul cu bagaje mai aproape de maşină, că taximetristul-cu-mochetă-grena se burzuluieşte spre noi, în numele tuturor mochetelor de la decebalus per scorilo încoace: Sunt mari! (vă jur că doar unul era mare, dar nu atât cât să ocupe jumătate de portbagaj). Sunt multeee! (trei, cum spuneam, pentru fiecare câte unul, şi o geantă şi un rucsac la bagajul de mână). Vă ajut eu să le aşezaţi, zice soţul meu, politicos, dar cam ferm pentru gustul taximetristului, după cum aveam să deducem în următoarea secundă. Nu punem nimic! Nu încape atâtea! O se mi se turtească mocheta! Ştiţi că io dau 30 de lei să-mi facă maşina şi mocheta ?!  Şi în timp ce îşi exprima cu atâta elocinţă refuzul, taximetristul-cu-mochetă-grena şi propria sa persoană în marşarier au zbughit-o cu tot cu taxi, gol-goluţ (taxiul adică), dar cu mocheta intactă.
Când scriu toate astea, bagajele, un troler mare, două mici, un rucsac şi o geantă sunt deja acasă şi posesorii la fel, fiindcă a doua oară a fost cu noroc: un taxi cu portbagaj normal  - o trusa de prim ajutor colo, o sticlă de apă colo, nici pomeneală de mochetă grena de băut cafeaua.





Idei pentru 15 Ianuarie la școală