Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din august, 2012

România-i pitorească!

Trebuie să înţelegeţi, boieri dumneavoastră, că a avea o profesiune cum e cea de dascăl înseamnă foarte multe lucruri, care se adună şi se adună, bune sau rele, şi de care profesorul nu se îndură să se piardă (şi le tot poaaaartă după el ...), aşa că uneori le arată şi altora, cu voia dumneavoastră ... Când părintele unui elev te întreabă ce i s-ar potrivi fiicei sale să facă după liceu, adică îţi cere să-i ajuţi copilul în orientarea profesională , asta e un lucru serios. Când părintele se mai şi recomandă sunt şi eu tot profesoară , devine un lucru şi mai serios. Deci, iată ce avem: - una bucată elevă de nota 10 (cu mici excepţii), la modul cel mai serios. (Până aici datele problemei ne ajută...) - una bucată mamă, foarte preocupată de soarta fiicei (... şi asta ne ajută). - eleva nu iese niciodată din cuvântul mamei  (... asta ajută?) - mama elevei se recomandă  sunt şi eu tot profesoară  (până aici e un film frumos, nu? vom schimba opinii, poate chiar filologice. Avertismen

Dinspre bancă spre catedră

PROFESORUL ... ... este un om care îi învaţă pe copii ce e bine şi ce e rău.  (Florin, 11 ani) ... este un om deştept care te bate la cap cu temele şi care scrie pe tablă bla, bla, bla ... (Andreea, 11 ani) ... este o persoană cu care te vezi aproape în fiecare zi la şcoală. Uneori îl iubeşti, când îţi dă un zece, dar alteori te enervezi pe el, când îţi dă o notă mică. (Nora, 12 ani) ... este cea mai rea fiinţă (te pune să scrii până te dor mâinile şi te ţine în clasă până faci pe tine). Totuşi unele profesoare sunt bune. (Dani, 11 ani) ... în cazul unor copii, profesorii sunt cei mai buni prieteni. (Iulia, 11 ani) ... este un bărbat sau o femeie care învaţă copiii ori din iubire, ori pentru bani şi care sunt zăpăciţi de Ministerul Învăţământului. (Andrei 12 ani) ... este un cuvânt ce defineşte un om care stă la catedră şi care dă temele alea nenorocite, făcând cea mai mare greşeală. (Ana, 12 ani) ... este un om căruia, de la 30 de ani în sus, când cheleşte, nu-i mai

Colegi de gimnaziu

Livia e o doamnă sofisticată, care nu-şi arată vârsta. Noi, însă, ştim că terminat Politehnica în '95 (acum ştiţi şi voi). Are o mică afacere, soţ, copil şi simţul umorului. Eram la concert la Holograf , povesteşte ea. Când, deodată, un domn, de fapt, un nene, îmi face semn agitat cu mâinile amândouă şi înoată prin mulţime către mine. "Bună, Livia! Ce bine-mi pare că te văd!" Zâmbea atât de încântat, iar eu mă gândeam de unde îl cunosc, fiindcă sigur îl ştiam de undeva. Aaaa, sunteţi tatăl lui Tănase, a fost în a VII-a cu mine, aşa-i? (Aici Livia se opreşte din povestit, fiindcă o apucă râsul.) "Nu , povesteşte Livia în continuare, nu sunt tatăl lui Tănase, sunt chiar Tănase !!!" Făcusem gafa, cum s-o mai îndrept? Toate amabilităţile de după, cu Tănase, nu i-au şters supărarea de pe faţă. Dar asta nu e tot. Am episodul 2 cu Tănase. Ies în parc, ieri, cu fiică-mea. Când, la topogane, Tănase cu copilul. Mă vede şi, după cum m-a salutat de jovial, am zis buuuun, m

23 august, în alb şi negru

Nu e pentru nostalgici, ci aşa, doar ca să marcăm evenimentul. Pentru că am făcut liceul în alt oraş, am fost "scutită" de la a participa la defilarea de 23 August şi de la manifestaţiile de la stadion, în cinstea partidului şi a conducătorului iubit.  Din prima zi din vacanţa de vară, deportam către locurile natale toţi cei 100 şi ceva de elevi strânşi din 4-5 judeţe la Liceul Pedagogic din Buzău. Ne întorceam toţi abia pe 14 septembrie şi, pentru că eram atât de puţini în liceu (de nu puteam alcătui nici măcar un P din sigla PCR pe stadion), Partidul Comunist Român, sucursala, filiala, organizaţia sau ce naiba era, din Buzău, se lipsea de noi. Aşa că, în oraşul meu, eram spectator de 23 August. Vedeam defilarea de pe margine, în plină caniculă. În faţa Palatului Judeţean se amenajau tribunele pentru comuniştii-şefi, adică secretarii de partid, tribune înalte, ca să poată oferi vizibilitate asupra a ceea ce ei numeau omagiu adus partidului şi conducătorului iubit . Nu mă

Nunta mecanică a Ninei

Ştie toată lumea cum e la plajă. Stai întins la soare, citeşti sau asculţi muzică, vorbeşti la telefon, te prăjeşti când pe o parte, când pe alta, meditezi (asta nu-i obligatoriu), bei ceva, priveşti marea - în zare, dacă eşti romantic, la mal, dacă ai copil mic. Discuţi, dacă ai cu cine. Sau asculţi. Nu pentru că vrei, ci pentru că între atâţia grăitori de vorbe slave şi  nemţeşti, singurii români ocupă şezlonguri alăturate. Fată, la două nunţi am fost în vara asta ...   La Mona cu Relu şi la Nina, fată, o ştii, verişoara lu' iubi. E, nunta lu' Nina a fost la Bucureşti, fată ... Ei, cum a fost ... A fost o nuntă ... mecanică. Cum să spun, a fost aşa, cu o muzică de i-am zis lu' iubi că-mi vine să scot io telefonu' ...  Şi lumea, fată, dansa, da' doar atâta ... Iar naşa, fată, naşa n-a venit deloc pe la mese, parcă eram la o terasă, cu iubi, cu voi ... Prea mecanică nunta lu' Nina. Fată, i-am zis lu' iubi că dacă e s-o facem nunta la Bucureşti, io vreau, da