sâmbătă, 23 ianuarie 2021

Ziua scrisului de mână și niște amintiri din Pedagogic

 

Am făcut liceu pedagogic, deci scrisul caligrafic era un „must have” și, mai mult, am făcut liceul pedagogic în vremea scrisului la indigo. (Pentru cine nu știe, foaia de indigo e bunica xeroxului. Sau mai bine străbunica!) Scrisul de elevă la pedagogic trebuia să fie impecabil, se scria la tablă cu creta, se scriau de mână interminabile proiecte de lecție, se făceau fișe de lucru pentru orele de practică. Mașinăria numită xerox (banală astăzi) nu ne era cunoscută. Foița de indigo ținea pentru câteva copii movulii. Cu cât copia era mai dedesubt (se puteau suprapune mai multe fișe), cu atât ultima copie era mai ștearsă, iar prima cu scris prea apăsat. Îți trebuia un scris de mână frumos și sigur, pentru că (în absența butonului delete) o literă strâmbă sau greșită aducea pagube mari (de neînțeles astăzi pentru mulți, cred). „Kahootul” din anii aceia cerea o întreagă industrie a scrisului de mână. Dacă aveai foițe de indigo noi, merita multiplicarea, dar, dacă erau folosite deja, îți ieșeau niște copii mai șterse sau cu albastrul inegal, inestetice.   

De cele mai multe ori nu aveam indigo, dar nu îmi amintesc să fi suferit din pricina asta. Eram un grup de fete destoinice: toate puteam scrie caligrafic și (dintr-un sentiment ancestral, încolțit în fiecare dintre noi prin bunici și străbunici care știau bucuria de a merge la clacă) ne ajutam între noi. Joi era ziua de practică, așa că miercuri seara era claca noastră cu torsul și cusutul de ițe, din care am ieșit ce suntem azi. 

Păstrez și azi, la mai bine de trei decenii de la terminarea liceului câteva mostre ale scrisului nostru de mâna dimpreună. Dar ca să înțelegeți ce înseamnă documentul ăsta, trebuie să vă povestesc altceva.

O tradiție la Pedagogicul din Buzău era Sărbătoarea Majoratului. În amfiteatrul școlii eram sărbătoriți, cei din clasa a XII-a în cadrul unei festivități foarte somptuoase. Ziua aceasta nu avea nimic din ce înseamnă astăzi majoratul.  Mai întâi, după anii mici de liceu cu rigorile de tot felul, care includeau uniformă impecabilă, rochiile de gală și costumul de cor, aveam dreptul la ținuta de majorat. Toată clasa (erau  clase de fete într-o majoritate covârșitoare) își făcea o ținută de majorat după moda vremii. În fond, tot uniformă, dar măcar la modă. În decembrie 1986, îmbrăcate în costumul nostru de majorat, înnoit în Ziua Majoratului, am apărut  toate în amfiteatru, unde erau deja profesorii și părinții noștri (cei care puteau veni –  eram acolo copii din trei județe), dar și colegii din clasele mai mici. Un avocat ne-a citit din Constituție, cu voce sobră,  câteva paragrafe despre responsabilitatea cetățeanului la vârsta majoratului. Oficial, dar mai mult simbolic (cele mai multe colege din promoția mea, inclusiv singurul coleg, au împlinit 18 ani în 1987) eram declarați majori. Apoi urma un spectacol, în cel mai adevărat sens al cuvântului: noi eram actori, regizori, compozitori, interpreți etc.  Un spectacol pentru care repetam îndelung toată toamna. Cred că promoția `87 LPSCHB* a fost una dintre cele mai atipice, dar voi povesti asta altă dată. Acum să mă întorc la gustul madlenei (adică la Ziua Scrisului de mână -  văzând pe Facebook, așa a funcționat). Programul spectacolului trebuia să ajungă la fiecare invitat. Asta însemna zeci de programe și de invitații care să arate bine, să ne reprezinte, dincolo de spectacol. S-au scris atunci multe de pagini, cu scrisul de mână cel mai frumos cu putință. 

Mă uit la program. E o hârtie veche și îngălbenită, cu scrisul de mâna al Mihaelei sau al lui Dani, poate. 

Toți scriam frumos și toți i-am învățat și pe alții să scrie frumos.  

Și vreau să știți dumneavoastră că ținem încă șezătorile, cu bune și cu rele, câte ne sunt date să trăim, și nu știu ce magie e asta și de unde ne vine norocul ăsta să avem încă răbdarea scrisului de mână, că la un semn ne adunăm ca și când ar fi ieri și ținem, când e nevoie, o clacă, așa cum bunicile sau străbunicile noastre or fi făcut. 


 










*LPSCHB - Liceul Pedagogic „Spiru C. Haret” Buzău

luni, 4 ianuarie 2021

Nora Iuga_90. La mulți ani!

Nu știu cum reușește să rămână atât de tânără. Jacheta gen poncho neagră și părul strâns cochet la spate îi dau un aer modern. Primul lucru pe care vrea să îl știe este cât timp avem.  Avem sala Noica pentru noi astăzi, îi spun, nu mai sunt ore. Mă prinde prietenos de braț. Ne oprim la standul Nora Iuga. Elevii mei „de serviciu” la stand, Maria și Horia, sunt vizibil emoționați. Din fotografia de pe afiș, Nora Iuga zâmbește fermecător. Cu bărbia sprijinită între palme. Mai știi, Nora când ți-am făcut fotografia asta? urma să întrebe tânărul poet „spaniol”. Eram la masă, continuă el. Nora își amintește exact. Totul. E o istorie vie care se compune cu tot ce ne spune. Istoria mică, a omului, și istoria mare, a scriitorilor. Sau invers. Nora zâmbește acum față în față cu Nora care își sprijină bărbia între mâini. Atinge ușor balustrada de lemn a scării în spirală. Urmele timpului, straturi, straturi, spune ca pentru ea. În Sala Noica, elevi din clasele de liceu așteaptă cuminți Întâlnirea. Aveau să spună despre această zi: cea mai interesantă întâlnire din viața mea, m-a fascinat, m-a impresionat până la lacrimi, e cel mai tânăr om dintre  noi toți ... 

Am scris acest text pentru broșura proiectului APROPO DE LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ  produs de Casa de Pariuri Literare, inițiat și conceput de Cristian Cosma (un cristian), în toamna lui 2019.  Surprinde momentul Nora Iuga la Colegiul Național „Spiru Haret”, în vremuri „normale”.  




Am și amintirea unei „Ore de română. Nora Iuga”, cu 9 ani în urmă, în cadrul altui proiect marca un cristian , pe vremea „Sălii Oglinzilor”), când am întâlnit-o prima dată pe Nora Iuga. Am fotografii și cărțile cu autograf (nu toate cărțile Norei Iuga, fiindcă am mai cumpărat între timp) de la ambele momente: 2011 și 2019. 

Fotografiile postate aici sunt din 2019 și sunt realizate de Bianca Pârnuș, de Alexandra Boboc și de Teodor Curiman, elevi ai CNSHB, atunci în clasa a XI-a.