Punct şi virgulă

  Am făcut liceu pedagogic, deci scrisul caligrafic era un „must have” și, mai mult, am făcut liceul pedagogic în vremea scrisului la indigo. (Pentru cine nu știe, foaia de indigo e bunica xeroxului. Sau mai bine străbunica!) Scrisul de elevă la pedagogic trebuia să fie impecabil, se scria la tablă cu creta, se scriau de mână interminabile proiecte de lecție, se făceau fișe de lucru pentru orele de practică. Mașinăria numită xerox (banală astăzi) nu ne era cunoscută. Foița de indigo ținea pentru câteva copii movulii. Cu cât copia era mai dedesubt (se puteau suprapune mai multe fișe), cu atât ultima era mai ștearsă, iar prima cu scris prea apăsat. Îți trebuia un scris de mână frumos și sigur, pentru că (în absența butonului delete) o literă strâmbă sau greșită aducea pagube mari (de neînțeles astăzi pentru mulți, cred). „Kahootul” din anii aceia cerea o întreagă industrie a scrisului de mână. Dacă aveai foițe de indigo noi, merita multiplicarea, dar, dacă erau folosite deja, îți ieșeau

Nu știu cum reușește să rămână atât de tânără. Jacheta gen poncho neagră și părul strâns cochet la spate îi dau un aer modern. Primul lucru pe care vrea să îl știe este cât timp avem.    Avem sala Noica pentru noi astăzi, îi spun, nu mai sunt ore. Mă prinde prietenos de braț. Ne oprim la standul Nora Iuga. Elevii mei „de serviciu” la stand, Maria și Horia, sunt vizibil emoționați. Din fotografia de pe afiș, Nora Iuga zâmbește fermecător. Cu bărbia sprijinită între palme. Mai știi, Nora când ți-am făcut fotografia asta? urma să întrebe tânărul poet „spaniol”. Eram la masă, continuă el. Nora își amintește exact. Totul. E o istorie vie care se compune cu tot ce ne spune. Istoria mică, a omului, și istoria mare, a scriitorilor. Sau invers. Nora zâmbește acum față în față cu Nora care își sprijină bărbia între mâini. Atinge ușor balustrada de lemn a scării în spirală. Urmele timpului, straturi, straturi, spune ca pentru ea. În Sala Noica, elevi din clasele de liceu așteaptă cuminți Întâlnir