Elevii mei. Simona Stancu
Anii '90, prima mea serie la dirigenție, în Buzău, o clasă a V-a, profil sportiv - handbal. O clasă numeroasă, majoritatea copiilor din cartierul micro XIV, din zona liceului sportiv. Copii veseli, plini de forță, de nestăpânit la multe ore. Și extrem de munciți pentru a merge spre performanța sportivă. Îmi amintesc că le-am văzut pe fete la un antrenament. Stăteau toate pe o bancă sportivă lungă, una în spatele celeilalte, vreo 15 - 16 gâgâlici. Cuminți, nemișcate, frumoase. Apoi vocea strigată a antrenorului, să fi fost un „sus”, un „stânga/dreapta”, nu mai știu, îmi amintesc doar ecoul vocii în sală și mișcarea bruscă a fetelor mele: cu ambele mâini au apucat cealaltă bancă de sport lungă, de lemn, grea, și într-un sincron perfect au ridicat-o deasupra capetelor lor, apoi banca a ajuns pe partea lor opusă. Și tot așa, cu banca aia de lemn, lungă, bancă sportivă, de la stânga la dreapta și invers, până la cinci, până la zece, vocea continua, iar eu mă rugam în gând să nu îi trem