marți, 27 decembrie 2011

Felul cum o replică schimbă povestea

Intrăm în Bucureştiul vechi dinspre strada Căldărari. În faţă, Biserica Curtea Veche. În spate lăsăm Hanul lui Manuc. Păşind pe pavajul de piatră cubică (deşi e nou) şi umplându-ţi privirea de istorie (pentru că nu ai cum să nu observi, lângă cea mai veche biserică din Bucureşti, Curtea Domnească), nu se poate să nu te prindă povestea timpului, răsuflul istoriei.
În acest decor văd deunăzi, mergând în faţa noastră, o fetiţă desprinsă şi ea dintr-o poveste. Hăinuţa groasă, cam prea mare pentru ea, îşi avea perechea în paltonul uşor uzat al bărbatului care o ţinea de mână, probabil tatăl. Paşii grăbiţi ai bărbatului trădau o destinaţie precisă a plimbării lor matinale, iar fetiţa, cu o sprinteneală de ied, sălta voiniceşte pentru a ţine pasul cu tatăl, paltonaşul ei de stofă groasă părând o povară nedorită. În urma ei, fularul galben devenea un semnul întrebării ...
Spre încântarea fetiţei, o pisică vărgată ţâşni de nicăieri. Copilul se desprinse din mâna tatălui şi, în fuga fetiţei după pisică, semnul întrebării deveni o linie galben-mirată.
Pisica nu se lăsă prinsă, spre dezamăgirea fetiţei, care, călcând apăsat spre tatăl ei, zise, sub privirile aprobatoare ale acestuia: N-am plins-o. A dlacului pisică! Şi tatăl şi fiica îşi continuară drumul.
Iar eu i-am mutat brusc în altă poveste.

2 comentarii:

  1. Bună secvenţă, Camelia! Aş citi cu plăcere asemenea "pastile", texte concentrate, axate pe detalii, fără încrâncenare, scrise cu un bun simţ al observaţiei indispensabil unui bun prozator.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Ioana Geacăr
    Vă mulţumesc! Pentru vizită şi mai ales pentru feedback!

    RăspundețiȘtergere