Punct şi virgulă

       Foto: Filip Marinescu (IX C) În prima zi a anului se vine cu Sorcova, dar poveşti şi întâmplări pot fi spuse oricând. Aşa că a fost odată ca niciodată ... Ziua Şcolii. Întotdeauna în preajma Sfântului Spiridon, Colegiul Naţional "Spiru Haret" din Bucureşti sărbătoreşte Ziua Şcolii  (numită şi Ziua Absolventului): bucurie, desfăşurare de forţe, entuziasm, muncă în echipă cu mic, cu mare  - într-un cuvânt: sărbătoare . Şi dacă tot a fost sărbătoare, s-au scos din lăzi costumele străbunicii, odoare păstrate ani şi ani, martore tăcute ale atâtor întâmplări spuse sau nespuse. O ie din Bucovina, alta din Oltenia, un costum sibian şi altele multe, marame în fir de borangic şi căciuli de astrahan, dar şi flori roşii de mac prinse în împletituri meşteşugite au făcut din copiii noştri frumoşi copii şi mai frumoşi. Şi mai frumoşi au fost când au cântat colinde, apoi, prinşi într-o şezătoare (adevărată!, cu tors de lână şi cozonaci) s-au întrecut în ...

Tramvaiul 41, la ora 8 dimineaţa, arată ca un depozit de şube, fulare, fesuri şi mănuşi, geci de fâş, bocanci şi cizme de cauciuc, căciuli şi paltoane de blană, într-o diversitate impusă de posibilităţile şi de gusturile  "purtătorilor". Printre ele, din loc în loc, la vedere, câte un nas îngheţat, o mână care iese trei secunde din mănuşă pentru a valida o călătorie, o batistă mototolită ... Nimeni nu vorbeşte cu nimeni, o tuse seacă din când în când ... Tramvaiul se opinteşte şi mormanele de haine şi căciuli se mişcă greoi înainte şi înapoi. Nu sunt eu de vină! se ridică o voce ca un clopoţel dintr-un fular verde răsucit de vreo cinci ori în jurul unei fărâme de om de vreo patru anişori, care, dacă nu ar fi fost prins la timp de mâna fermă a mamei sale, s-ar fi rostogolit, aşa, ca un titirez de fâş. Nu sunt eu de vină! strigă  mai tare omuleţul şi, văzând că mama îl repune în echilibru fără să-i dea atenţie, adaugă: E din cauza outubujului ăsta!  Tramvaiul opreşte br...

    Sau poveste de spus, acum, când "strici" bradul ...     Fără zapadă. (Cel puţin deocamdată.)     A fost odată un globuleţ. Nu, mai bine zis, o cutie cu globuleţe. Nou-nouţe toate, primite în dar de un copil, aşa, ca tine. Trei globuleţe pictate de o mână pricepută, cu cobalt, cu argint şi cu aur. Te întrebi dacă erau identice? Nuuu ... (Nu pentru că ar fi povestea plictisitoare, ci pentru că lucrurile pictate manual nu sunt niciodată absolut identice.) Primul înfăţişa, pe o parte, un om de zăpadă, iar în jurul său, parcă zburând, zeci de steluţe minuscule, albe, pe fondul de cobalt. Al doilea, auriu, avea cingătoare, de jur împrejur, o crenguţă de brad pictată în tuşe fine. Al treilea globuleţ avea hăinuţă de argint şi, peste ea, mâna pricepută pictase ... Să ne uităm bine, mâna pricepută ... nu pictase nimic!!! Din grabă, globuleţul argintiu nu-şi primise, asemenea, fraţilor săi, podoabele ... (Am putea să ne imaginăm noi o steluţă rătăcită, pus...

Intrăm în Bucureştiul vechi dinspre strada Căldărari. În faţă, Biserica Curtea Veche. În spate lăsăm Hanul lui Manuc. Păşind pe pavajul de piatră cubică (deşi e nou) şi umplându-ţi privirea de istorie (pentru că nu ai cum să nu observi, lângă cea mai veche biserică din Bucureşti, Curtea Domnească), nu se poate să nu te prindă povestea timpului, răsuflul istoriei. În acest decor văd deunăzi, mergând în faţa noastră, o fetiţă desprinsă şi ea dintr-o poveste. Hăinuţa groasă, cam prea mare pentru ea, îşi avea perechea în paltonul uşor uzat al bărbatului care o ţinea de mână, probabil tatăl. Paşii grăbiţi ai bărbatului trădau o destinaţie precisă a plimbării lor matinale, iar fetiţa, cu o sprinteneală de ied, sălta voiniceşte pentru a ţine pasul cu tatăl, paltonaşul ei de stofă groasă părând o povară nedorită. În urma ei, fularul galben devenea un semnul întrebării ... Spre încântarea fetiţei, o pisică vărgată ţâşni de nicăieri. Copilul se desprinse din mâna tatălui şi,...

Vă e dor de copilărie?  Azi vă dau o mostră (de la faţa locului, adică extrasă din testele predictive): A fost odată un trandafir care îşi dorea foarte mult să zboare. Tot timpul îşi spunea: "Ce mult îmi doresc să zbor!". Dumnezeu l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. A trimis nişte fluturi să-l ridice de la sol şi să-l plimbe deasupra câmpiei. Trandafirul a fost foarte fericit. - Mulţumesc! Mi-am îndeplinit visul! strigă trandafirul. Şi de aici noi învăţăm că visurile pot deveni realitate! (Mihai, 10 ani şi jumătate) Fie ca visurile copiilor noştri să devină realitate!

A fost odată ca niciodată ... (că de n-ar fi, noi aici nici n-am povesti). Povestea asta este despre Bacalaur şi despre cum trebuie el învins în fiecare an, vara, în luptă dreaptă, de către junii patriei, pentru ca aceştia să-şi poată continua drumul spre univergrădini care mai de care (de stat sau particulare). Şi vedeţi voi, de un timp, cu cât flăcăii şi fetele capătă mai multe puncte în lupta cu Bacalaurul, cu atât ei au mai multe cărări şi mai netede spre cele mai cunoscute univergrădini ale ţării şi chiar de pe tărâmuri mai îndepărtate. Aşa că eroii noştri, în fiecare an alţii, şi-au inventat obiecte magice (nepermise): ceasuri cu memorie, rame de ochelari şi pixuri aşijderea, telefoane şi cipuri. Ce să mai vorbim de cărţi, care apar ca prin farmec prin bănci (doar sunt obiecte magice, nu?), chiar în timpul luptei cu Bacalaurul, şi dispar tot ca prin farmec când se anunţă în control vreo zână, vreun zmeu sau  vreo Sfânta Vineri. Bacalaurul s-a lăsat păcălit, ani de zile,...