Flash-metrou

Ce faceţi când mergeţi cu metroul?
Azi, pe parcursul a două staţii de metrou, un el aşezat în faţa mea nu-şi putea reţine zâmbetul. De câte ori ridicam privirea către el, zâmbea din toată fiinţa lui, cu toată faţa şi mai ales cu ochii, nişte ochi albaştri superbi. (Nu contează că ronţăia continuu nişte sticksuri, din care, din când în când, îi mai picau şi pe hanorac bucăţele-bucăţele.) Luminile, piuiturile telefonului meu de la şters mesaje, nu ştiu ce putea fi atât de captivant pentru el, că, de câte ori i-am prins privirea, m-a răsplătit cu acelaşi zâmbet. Greşit! Nu cu acelaşi zâmbet, ci de fiecare dată cu un zâmbet şi mai deschis, iar înainte să mă apropii de Unirii, mi s-a părut că râde de-a binelea şi că începe şi să-mi facă semne cu mâinile. M-am gândit că nu e potrivit să-i fac şi eu cu mâna, dar recunosc că i-am zâmbit înapoi. (Lângă mine, un domn e amuzat de scenă. Pe diagonală, o doamnă mai în vârstă pare să mă invidieze.)   Înainte să cobor, am apucat să văd cum, printre dinţii ştirbi, (credeţi-mă, un zâmbet adorabil!) îi cade o bucată de sticks mestecată.
Am mai apucat să văd cum mămica lui îl şterge la gură, cu grijă, aşa cum faci cu orice copil de un an.


Deci, ce faceţi când mergeţi cu metroul? Eu am mărturisit - butonez telefonul şi observ.