marți, 27 decembrie 2011

Felul cum o replică schimbă povestea

Intrăm în Bucureştiul vechi dinspre strada Căldărari. În faţă, Biserica Curtea Veche. În spate lăsăm Hanul lui Manuc. Păşind pe pavajul de piatră cubică (deşi e nou) şi umplându-ţi privirea de istorie (pentru că nu ai cum să nu observi, lângă cea mai veche biserică din Bucureşti, Curtea Domnească), nu se poate să nu te prindă povestea timpului, răsuflul istoriei.
În acest decor văd deunăzi, mergând în faţa noastră, o fetiţă desprinsă şi ea dintr-o poveste. Hăinuţa groasă, cam prea mare pentru ea, îşi avea perechea în paltonul uşor uzat al bărbatului care o ţinea de mână, probabil tatăl. Paşii grăbiţi ai bărbatului trădau o destinaţie precisă a plimbării lor matinale, iar fetiţa, cu o sprinteneală de ied, sălta voiniceşte pentru a ţine pasul cu tatăl, paltonaşul ei de stofă groasă părând o povară nedorită. În urma ei, fularul galben devenea un semnul întrebării ...
Spre încântarea fetiţei, o pisică vărgată ţâşni de nicăieri. Copilul se desprinse din mâna tatălui şi, în fuga fetiţei după pisică, semnul întrebării deveni o linie galben-mirată.
Pisica nu se lăsă prinsă, spre dezamăgirea fetiţei, care, călcând apăsat spre tatăl ei, zise, sub privirile aprobatoare ale acestuia: N-am plins-o. A dlacului pisică! Şi tatăl şi fiica îşi continuară drumul.
Iar eu i-am mutat brusc în altă poveste.

duminică, 25 decembrie 2011

Dragă Moş Crăciun...

Anul trecut, la vremea Crăciunului, vă împătăşeam emoţiile ultimei ore de dirigenţie din decembrie.
Respectând ritualul de acum ştiut, şi anul acesta, din cele 27 de scrisori, care, înainte să ajungă la Moş Crăciun, s-au oprit la mine, una singură a fost aleasă pentru a fi citită ca un omagiu adus copilăriei, sincerităţii şi generozităţii:

                                            Dragă Moş Crăciun,
Am 17 ani şi locuiesc în Bucureşti, capitala României. Deşi se apropie Crăciunul, zăpada nu şi-a făcut încă apariţia. Sunt de părere că sărbătorile de iarnă fără zăpadă nu au niciun farmec. 
Anul acesta a fost un an urât, dar sper să mă pot bucura  de minunata sărbătoare a Crăciunului. Chiar dacă am crescut, aştept cu sufletul la gură să soseşti. Cele două persoane care mi-au animat copilăria la fiecare Crăciun, cu prezenţa şi căldura lor, nu mai sunt, dar voi încerca să am acelaşi simţ al umorului pe care îl aveau ei.  
Îţi cer să am un an mai bun, să fie sănătoşi toţi cei dragi. În rest, cum crezi tu de cuviinţă, dragă Moşule. Am încredere că vei avea o surpriză plăcută pentru mine şi anul acesta, aşa cum ai avut de fiecare dată, fie că meritam, fie că nu. 
În încheiere, vreau să îţi urez drum bun, pentru că vei avea mult de mers şi te aştept, ca în fiecare an, lângă bradul de Crăciun. 
                                                                            Cu drag, Ştefan


Elevilor de azi şi de ieri, un Crăciun cu linişte!

Nu este totul pierdut! (leapşă de sărbători)

Am preluat de la Horia Gârbea leapşa de sărbători, cu mesajul Nu este totul pierdut!
Pentru că aceasta este o altă pagină din "jurnalul" unei (oarecare) profesoare, cred că e onest şi potrivit să caut motivele de optimism, câte s-or găsi, în zona catedrei şi a pupitrelor.
Aşadar, nu este totul pierdut, dacă elevii răspund cu entuziasm şi cu nerăbdare când le spui că (în timpul lor liber) vor participa la diverse proiecte culturale (despre unele am scris în ianuarie, în februarie, în martie, în aprilie, în octombrie, în noiembrie, tot în noiembrie şi în decembrie). Nu este totul pierdut, dacă, după aceea, comentează şi rememorează într-un fel sau altul, ceea ce au trăit şi au văzut, participând la astfel de proiecte, şi constaţi că le-ai îmbogăţit viaţa cu experienţe pozitive, pentru care îţi sunt recunoscători. (S-ar cere o paranteză: elevii de azi nu sunt numai ceea ce arată cu insistenţă mass-media: dependenţi de cluburi de noapte, de distracţii periculoase, "deţinători" de argouri şi de fiţe, deci, din nou, nu este totul pierdut.)
Nu este totul pierdut, atâta timp cât mai există specia truditorului cu peniţa şi cu sufletul, adică a dascălului care crede în menirea lui de a netezi cărările copiilor, de a-i ţine de mână, când urcă treaptă cu treaptă vârstele timpului lor, de a-i mângâia pe creştet pentru a le da curaj atunci când treapta e prea înaltă ... Şi din nou  o paranteză: am consemnat în "jurnalul" meu câteva lucruri făcute anul acesta - vezi mai sus. Vă asigur că sunt sute de astfel de evenimente consemnate inscripţionate doar în sufletele celor care le organizează. Dascălii, acea specie despre care vorbeam,  nu apar în mass-media pentru a se promova, îşi văd sârguincios de artizanatul pe care-l fac zilnic, din cel mai preţios material care există - sufletul şi mintea copilului. Şi cred că nu este totul pierdut, când ei sunt conştienţi că singura plată care poate echivala efortul lor şi pe care ei o primesc (singura, din păcate) este privirea plină de încredere şi de respect a elevului.
Pentru o persoană care vede întotdeauna partea plină a paharului, cum sunt eu, nu ar fi trebuit să fie greu de schiţat un profil pozitiv al anului care tocmai a trecut. Am găsit câte ceva, pentru că, într-adevăr nu e totul pierdut.
Şi totuşi, un sentiment de oboseală, nu unul optimist, simt acum. O fi de vină agonia lui 2011, care tocmai se duce, luând cu el ceva din noi, care, din păcate s-a pierdut.

Aş da mai departe leapşa de sărbători unor dascăli, dar, din păcate, nu cunosc un alt blog strict de profesor. Voi da leapşa cu mesajul Nu este totul pierdut!  unor foşti elevi: Isabela (absolventă de Litere şi cu un masterat în comunicare), Andreea (Sandy) (absolventă de Jurnalism),  Bodo (student la limbi străine). Şi cui vrea să mai preia.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

"Capra mea are talent! / A venit din Occident!"

În seara asta la ştiri, pe două posturi diferite, două scurte reportaje, ambele despre obiceiul popular al caprei. În primul, imaginile arătau grupul de actori populari, pe o alee între două blocuri, ţopăind şi agitându-se în jurul "caprei", pe ritmurile asurzitoare (e imposibil să nu le auzi zilele astea pe undeva) ale unei tobe, asezonate cu strigături. Că se manifestau atât de vârtos, nu-i bai, dar, surpriză! actorii populari nici nu erau populari, fiindcă toţi purtau ... costumele lui Moş Crăciun!
Ziceam ceva de strigături - nu se auzeau în primul reportaj, dar recuperăm cu al doilea. Aici filmarea este centrată pe mişcările urătorului (îmbrăcat corect, cu costum popular românesc) şi pe ale "caprei", iar strigăturile se aud clar. Surpriză! Capra noastră tradiţională e adaptată noilor "tradiţii": Ca-pra-mea-a-re-ta-lent! (Bum! Bum! Bum!) A-ve-nit-din-Oc-ci-dent! (Bum?!?!)
Cam aşa s-ar putea exemplifica azi caracterul oral, colectiv, anonim, sincretic şi (mai ales) tradiţional al obiceiurilor de iarnă.

Şi ca să conştientizăm că nu ne apreciem moştenirea, chiar acum, când scriu, văd pe un alt post TV un reportaj despre ia românească, valorificată de un creator de modă francez, într-o colecţie sofisticată care arată, nu eleganţa franţuzească, ci frumuseţea motivelor populare româneşti, care cuprind hărnicia mâinilor, dar şi bogăţia de forme şi culori pe care doar ochii ţărăncilor românce le-au putut vedea.

joi, 15 decembrie 2011

Invitaţi la Ziua ASB la USR

Uniunea Scriitorilor din România (USR) si Asociatia Scriitorilor din Bucuresti (ASB) au organizat astăzi o întâlnire in Sala Oglinzilor, unde 15 scriitori contemporani au citit poezie şi proză. Evenimentul a fost moderat de Horia Gârbea, preşedintele ASB.
Am acceptat invitaţia cu bucurie,  profesori şi elevi deopotrivă, pentru întâlnirea cu scriitorii, pentru întâlnirea cu literatura contemporană, pentru locul plin de istorie (şi de eleganţă) unde a avut loc evenimentul.
Într-o atmosferă caldă, deloc formală, au citit pentru noi, cei prezenţi, scriitorii Dan Mircea Cipariu, Vasile Poenaru, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Oana Drăgan, Daniel Bănulescu, Ioana Diaconescu, Lucia Verona, Horia Gârbea şi alţii.
Într-o perioadă atât de încărcată pentu toţi, să ne facem timp să citim, respectiv să ascultăm câteva pagini de literatură, a fost o evadare fericită. Am păcălit pentru o oră timpul. Pentru că, vorba poetului, nici nu ştii când trec o mie de ani peste poemele tale ...

miercuri, 14 decembrie 2011

Despre prieteni(i) mici şi mari

Zilele trecute am primit un telefon de la o prietenă din copilărie, cu care mă văd foarte rar (din păcate). A ţinut să mă felicite personal pentru evenimentul de luna trecută (aflând despre el de la mama mea).  Te felicit, mi-a spus ea. Nu degeaba te-am luat mereu ca model în copilărie, a dăugat ea simplu.
Vă relatez aceste lucruri, pentru că este cel mai bun exemplu de nobleţe şi de siguranţă de sine pe care pot să-l dau: o femeie care se apropie de 40 de ani, deşteaptă, frumoasă, educată, cu o familie minunată, să declare altei femei, care este cu doar patru ani mai vârstincă (adică mie), un lucru mic atât de mare.
Nici nu ştiţi ce sentiment cald, de bine, am, când conştientizez că e un noroc că din viaţa mea fac parte (la o vârstă sau la alta) oameni senini, deştepţi şi fără încrâncenări, aşa cum este Carmen.
... Ceea ce vă doresc şi vouă.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

În ce ne băgăm copiii

Astăzi în Plaza, o gălăgie incredibilă. În holul principal, pe o scenă special amenajată, un grup de copii, îmbrăcaţi într-un fel de uniformă roşu cu alb, făceau un fel de playback după nişte cântece înregistrate probabil într-un studio. Nu spun că iniţiativa (nu ştiu a cui) nu ar fi bună, doar că sonorul era dat atât de tare, asurzitor, credeţi-mă, încât, nu numai că era un playback prost regizat, ci, mai mult, copiii ăia, mai ales văzuţi de la ultimul etaj al mallului, păreau nişte roboţei identici, care se mişcau de la dreapta la stânga şi invers, pe colinde.
Dar nu asta m-a surprins, dimpotrivă, deja e un fel de modă azi să-ţi târăşti duci copilul pe la tot felul de "extraşcolare" şi, dacă îl mai vezi şi făcând playback în mall, deja se cheamă că ai investit în educaţia lui. Altceva m-a marcat. Am aruncat încă privire de la etajul doi în jos ca să văd, ca într-un tablou suprarealist sau ca într-o scenă de teatru absurd, într-un glob uriaş de sticlă, trei copii jucându-se cu zăpadă artificială.
Într-un glob de sticlă, nişte copii îşi procurau singuri ninsoarea.

joi, 8 decembrie 2011

"O, brad frumos!"

Zăpada a devenit articol de lux şi, cel puţin deocamdată, vremea nu ne ajută.
Din inerţia atâtor altor luni decembrie, oraşele reacţionează totuşi conform "tradiţiei", aşa încât au apărut accesoriile luminoase (predominând, ca de obicei, motivul decorativ al bradului al steluţelor), care, după părerea mea, în lipsa zăpezii, dau străzilor un aspect de iarnă-surogat.
Vom persevera, însă, toţi, mici şi mari, cu pregătirile, fiindcă decembrie e decembrie.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar la noi aproape toate sălile de clasă au căpătat aspect de decembrie adevărat, cu beteală şi brăduţi. Mezinii de la V A au adus un brăduţ mic (ca ei) şi mi l-au prezentat: E în creştere! (apreciez umorul, doar se bazează pe polisemie, nu?). XII B-ul (clasă în care predomină băieţii) a ţinut să scuze o tentativă de beteală care atârna în jurul ceasului de pe perete şi la colţurile tablei (probabil privirea mea se oprise prea expresivă asupra decoraţiunilor): Avem un brad în dulap, zice un elev. E de furat, zice altul. Nu mai are crengi, pentru că şi alţii fură, vine altă replică (nici nu contează dacă au sau nu un brad în dulap, umor de clasa a XII-a). La clasa a cărei dirigintă sunt, XI A, nicio decoraţiune, deocamdată (mâine avem oră, poate o să alegem o temă sau un motiv. La culoare mă refer sau la motiv decorativ).
Indiferent de stadiul în care vă aflaţi cu pregătirile de iarnă, o lună decembrie frumoasă vă doresc!

miercuri, 30 noiembrie 2011

La mulţi ani, Andrei! La mulţi ani, Andreea!

Aseară, în ajun de Sf. Andrei, mi-am amintit că am, pe undeva prin bibliotecă, două volume cu studii de folclor ale Elenei D. O. Sevastos*. Nu întâmplător, pentru că ele conţin, printre altele, obiceiuri de Sfântul Andrei, pe care le-am recitit, premeditând "cadoul " de azi pentru clasa unde mai mult de un sfert din totalul elevilor poartă numele Andrei, Andreea. Nimeni alţii decât mezinii - clasa a V-a.
Prin urmare, astăzi am ţinut, oficial, prima lecţie de folclor la clasa a V-a (nu chiar o lecţie, ci vreo 10-15 minute), în care am prezentat semnificaţia acestei sărbători şi câteva obiceiuri legate de Sf. Andrei - cap de iarnă.
Feedback-ul a constat în realizarea unei "foiţe" cu impresii, pentru completarea portofoliilor personale. Mulţumirea mea vine din faptul că s-a reţinut esenţialul, iar zâmbetul  meu se datorează .......
........Citiţi câteva texte şi vedeţi:

Sfântul Andrei, numit şi "cap de iarnă", este o sărbătoare anuală cu dată fixă. Se numeşte "cap de iarnă", pentru că începe frigul şi se termină toamna. Oamenii din toate părţile ţării au foarte multe obiceiuri, cum ar fi să pui grâu. Mie mi se pare o sărbătoare foarte frumoasă, mai ales pentru că şi eu mă numesc Andrei.      (Andrei H., 11 ani)

Tradiţia, în unele sate, îţi spune, prin grâu, dacă încolţeşte mult sau dacă o creangă de cireş înfloreşte, dacă vei avea un an bun. Eu cred că Sfântul Andrei este o portiţă care îţi vesteşte cum îţi va fi anul viitor.      (Christian, 11 ani)

Când este Sfântul Andrei, pe marginea geamului se pune usturoi. Dacă pui usturoi, o să ai noroc, dar trebuie să pui usturoi pe lemn, că, dacă pui pe marmură, o să  miroasă în toată casa.   (Florin, 11 ani)

Sfântul Andrei, numit şi "cap de iarnă", prevesteşte vremea rece şi este opusul sărbătorii de Sfântul Gheorghe. Această sărbătoare mi se pare mai specială decât celelalte sărbători, deoarece este ziua mea de naştere.    (Andreea I., 11 ani)

Sfântul Andrei este o sărbătoare trecută în calendarul creştin-ortodox cu cruce roşie, adică în ziua respectivă nu spălăm, nu coasem ceva, deci nu facem treburi grele.    (Ana, 11 ani)

Sfântul Andrei este sărbătoarea care se mai numeşte şi "cap de iarnă" şi care marchează începutul anotimpului friguros (anotimpul alb), având foarte multe obiceiuri. Eu cred că este o sărbătoare importantă, deoarece ne aduce liniştea casei şi bucurii în familie. De asemenea, este ziua când mi se face rău de la bomboane.     (Mihai, aproape 11 ani)



*Prima ediţie critică a operei folcloristice a Elenei D. O. Sevastos apare în 1990 la Editura Minerva (după aproape un secol de la publicarea ultimelor sale articole), ediţie îngrijită şi prefaţată de Ioan Ilişiu.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Ce tratează un doctor

Cu câteva ore înaintea susţinerii publice a tezei mele de doctorat, neliniştile mele au fost legate de mici aspecte administrative. Latura mea pedantă m-a făcut să fiu suspicioasă şi nemulţumită când a trebuit să aleg ce tip de buchete de flori să pregătesc. În ce priveşte florile, nu am niciodată dubii. Îmi plac toate mai mult sau mai puţin, dar, dacă ar fi după mine, florăriile ar trebui să vândă doar frezii şi lalele. Deci, am ales frezii, lalele, irişi. Problema apărea la nunaţa fundelor, la materialul ambalajului. O florăreasă frumoasă, între două vârste, amabilă în sensul bun al cuvântului, a ales cu grijă fiecare părticică din ceea ce urma să compună buchetele oficiale de flori şi a acceptat fiecare sugestie a surorii mele, fiindcă balanţa din mine scăpase de sub control şi se înclina când înspre frezii albe şi lalele galbene, când înspre frezii galbene şi lalele albe. Da' pentru ce vă trebuie? mă întreabă florăreasa, intuind importanţa momentului. Astăzi o să obţin titlul de doctor, îi răspund. Ce fel de doctor o să fiţi? mă cercetează ochii negri ca mărgelele ai florăresei. O clipă m-am gândit să-i lămuresc confuzia, dar, prea preocupată de atâtea câte aveam să trăiesc peste câteva ore, i-am răspuns scurt: Doctor în filologie. Concizia mea transformă cele două mărgele negre în doi ochi bulbucaţi şi, simţindu-mă vinovată că nu mi-am ascultat primul impuls, cel cu lămurirea, am completat: Mai precis, doctor în domeniul lingvisticii. Florăreasa tăcu şi continuă să potrivească firele de frezii, şi lalelele, şi gândurile ei, şi irişii, şi tot aşa, şi, când tocmai termină ultimul aranjament floral, spuse: Şi să tratează, mamă, astea sau n-are leac?
Se tratează, dar capeţi dependenţă, răspund eu.
Şi-mi dau seama că am rostit un adevăr fundamental.

vineri, 25 noiembrie 2011

Magna cum laude

Astăzi am obţinut titlul de doctor în filologie şi distincţia Magna cum laude.
Teza mea doctorat se numeşte Hiponimia în terminologia medicală. Modalităţi de abordare în semantică şi lexicografie şi a fost elaborată sub îndrumarea doamnei prof. dr. Angela Bidu-Vrănceanu, căreia îi datorez maturizarea mea intelectuală şi profesională.
În discursul meu final, la susţinerea publică a tezei, am spus, şi reiau acum, că mă simt ca ajunsă la capătul unui drum iniţiatic, cu probe multe şi dificile, pe care nu le-aş fi trecut fără susţinerea celor de lângă mine.
Pentru ei, astăzi, de o mie de ori magna cum laude.

duminică, 20 noiembrie 2011

Spectator la Prima Gală de Poezie Contemporană

La ce bun ...  poezia? a rostit retoric lordul Manolescu în deschiderea Primei Gale a Poeziei Contemporane.
Ca să înţelegeţi în ce atmosferă s-a desfăşurat Gala, presupunând că deja cunoaşteţi eleganţa sălii Ateneului Român, imaginaţi-vă toate locurile ocupate, plasaţi apoi pe scenă, în partea stângă, muzica ireală a unui cvartet de corzi (feminin). Centrul scenei a fost ocupat de către cei 26 de poeţi care au alcătuit "Lista lui Manolescu", invitaţi, pe rând, pe scenă, de amfitrionul evenimentului: Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe,  Marta Petreu, Gabriel Chifu.       
Din toate momentele, câteva s-au desprins, au plecat cu mine, sunt cu mine acum, aşa că vi le prezint.
Ana Blandiana (a cărei voce m-a durut mult timp după ce am auzit-o la Sighetul Marmaţiei, la Memorialul durerii) a citit pentru spectatori, extrem de sensibil, patru poeme scurte, lirice (majoritatea celor ce au urmat au fost marcate de forma epică, de parodie, de ironie), care au vrăjit sala - versuri despre timp, despre Divinitate, despre crez poetic.
Horia Gârbea a ales un sigur poem, "Trecutul , o sărbătoare" (o elegie modernă despre trecerea timpului), în lectura căruia s-a trădat dramaturgul  - cuvintele dublate de gesturi, tonalitatea, privirea, timbrul vocii - au făcut ca momentul să fie foarte apreciat de public.
Mircea Dinescu ne-a răsfăţat cu o selecţie de texte (atât cât i-au permis cele câteva minute), începând cu poezia din tinereţe, "Cântec de inimă albastră", poezie de iubire, continuând cu poezii sociale şi antitotalitare din "Democraţia naturii" şi terminând cu un text din ultimul său volum, "Covrig ceresc" (despre care am mai scris).
Mi-au mai plăcut în mod deosebit: Emil Brumaru, Varujan Vosganian, Nora Iuga. (Poate voi reveni cu detalii.)
Au prins viaţă, prin vocea şi interpretarea inconfundabilă a actorului Ion Caramitru, versuri de Nichita Stănescu şi de Marin Sorescu, în deschiderea şi la finalul serii.
La ce bun ...  poezia? vă spuneam că a rostit retoric domnul Nicolae Manolescu în deschiderea Primei Gale a Poeziei Contemporane. Ca să umple Ateneul Român, a răspuns Ana Blandiana. Răspuns de poetă adevărată. POEZIA a umplut sala în toate ungherele şi auzul şi neauzul nostru.

joi, 17 noiembrie 2011

Despre apaluze

Aţi fost vreodată aplaudaţi? Mă refer la aplauze adevarate care să exprime admiraţia, aprobarea, bucuria, emoţia sau altele tot din gama aceasta.
Mie mi s-a întâmplat de câteva ori. În momente festive aplauzele fac parte, cumva, dintr-un ritual al momentului. Aplauzele spontane sunt un pic altceva. Despre ele vreau să vorbesc astăzi.
Ieri, la clasa a V-a. (Desertul, dacă v-amintiţi.) Opera epică, cu aplicaţie pe un text de Emil Gârleanu, "Când stăpânul nu-i acasă!". Pentru cine nu cunoaşte textul, precizez că e o lectură solicitantă, în ceea ce priveşte intonaţia: În odaie, liniște. - voce şoptită, calmă.  Liniște și-un miros! - schimbare de tonalitate, pe ultimul cuvânt, cu mulţi de "o". Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. - important, cu accent pe ultimele cuvinte etc., după care au urmat vocea şoricelui, vocea motanului, vocea lui Corbici şi alte multe artificii paraverbale (mai ales că Gârleanu foloseşte în schiţele lui despre necuvântătoare stilul indirect liber - în 1910!!). Şi, cu fiecare pauză, cu fiecare schimbare de tonalitate, cu fiecare oftat, clasa e mai captată, printre bănci prind viaţă direct din lumea celor care nu cuvântă şoricelul, motanul, mirosul de caşcaval, care ne ademeneşte pe toţi, dulăul Corbici ne sperie uşor, parcă ne-am ascunde şi noi odată cu motanul, şoricelul, uf! va scăpa oare din labele motanului,  iar auditoriul meu, cu media de vârstă de 11 ani, mă face să redescopăr bucuria lecturilor copilăriei.
Ultima frază citită aduce răsplata neaşteptată - aplauze la scenă deschisă.
Acum, aplauzele mele - pentru spontaneitate, pentru sinceritatea necenzurată, pentru bucuria de a urmări textul literar, pentru copilărie.

luni, 14 noiembrie 2011

Răspuns la testul de luni (2)

Răspunsul corect este:
c) mangaliot, sinăian, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăuan.
Primele cinci răspunsuri corecte au venit de la : Laryssa, Dumi, Michael, Andrei, Lorena.
O săptămână bună tuturor!

Testul de luni (2)

Locuitorii unor localităţi din România se numesc:
a) mangalian, sinăian, câmpulung-ean, turnumăgurelean, ieşean, hârlăian;
b) mangaliot, sinaiot, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăean;
c) mangaliot, sinăian, câmpulungean, turnean, ieşean, hârlăuan;
d) mangalian, sinaiot, câmpulungean, turnu-măgurelean, ieşean; hârlăean.

Notă: Localităţile la care se face referire sunt: Mangalia, Sinaia, Câmpulung, Turnu-Măgurele, Iaşi, Hârlău.

duminică, 13 noiembrie 2011

Aveţi vreun model?

În copilărie, modelul meu a fost Nadia Comăneci. (Citiţi, fac rar confesiuni.)   I-am urmărit evoluţia pas cu pas, am colecţionat revistele şi ziarele în care apărea, am cumpărat toate vederile cu Nadia (care se vindeau la chioşcurile de ziare, alături de vederi cu actori şi cântăreţi străini). La 8-9 ani, cartea mea preferată nu era una cu basme, ci "Nadia" de Ioan Chirilă (cumpărată de părinţii mei atunci în două ediţii consecutive, apărută prima dată în 1977). Fan adevărat. De fapt, cred că Nadia a fost modelul majorităţii fetelor din generaţia mea. Privind retrospectiv (şi încercând o exprimare concisă), cred că m-au marcat seriozitatea, tenacitatea şi eleganţa Nadiei. Nu pot să nu dau un sens didactic acestei scurte confesiuni, întrebându-mă ce modele au azi copiii noştri şi pentru ce le aleg.
Faptul că în seara aceasta, la ştiri, cam pe toate canalele importante de televiziune, a fost omagiată Nadia Comăneci cu ocazia zilei sale de naştere, m-a încântat şi mi-a adus aminte de copilărie.
La mulţi ani, Nadia!

Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

luni, 7 noiembrie 2011

Răspuns la testul de luni

Răspuns corect: b). 
Cuvântul big (cu sensul de unitate comercială complexăeste o abreviere formată din iniţialele B(băcănie) + I(industriale) + G(gospodina), conform definiţiei din DEX '98:
BIG, biguri, s. n. Unitate comercială complexă. – Din inițialele B[ăcănie] + I[ndustriale] + G[ospodina]. 
(sursa http://dexonline.ro)
Primele cinci răspunsuri corecte au venit de la : Lorena, Irina, Alextzz, Michael, Pascal (Ady).Ne reauzim lunea viitoare la un nou test.O săptămână bună!

Testul de luni

   Cuvântul big (cu sensul de unitate comercială complexă) provine din:
       a) cuvântul big din limba engleză, care înseamnă mare;
       b) este o abreviere formată din iniţialele B(băcănie) + I(industriale) + G(gospodina);
       c) este o formă prescurtată pentru sintagma big shop.

joi, 3 noiembrie 2011

Un an de TeenPress

Casandra Săpoiu (Colegiul Naţional "Gheorghe Lazăr") colaborează de un an cu TeenPress, revista liceenilor din Bucureşti, de unde am preluat ultimul ei articol:
Urmează staţia "Laboratorul de chimie"

miercuri, 2 noiembrie 2011

Turneu de lectură în licee - Horia Gârbea (II)

Din preambulul întâlnirii de luni mi-a rămas în minte urma de regret, atât cât s-a trădat ea din convorbirea telefonică cu Horia Gârbea: ...teatru nu voi citi, că n-o să-mi joc eu singur personajele...
Le-am "jucat" noi: El şi Ea din "Bolnavul încercuit" au fost Răzvan Bogăţeanu, respectiv Diana Petre, de la clasa a XI-a A (voi completa curând cu premiile lor la festivalurile de teatru pentru liceeni).
Textul piesei, dificil prin intertextualitate, şi la nivelul lecturii, dar şi la nivelul înţelegerii (dramaturgia modernă se studiază în clasa a XII-a, semestrul II), a fost o probă grea pentru Răzvan şi Diana.
Departe de pretenţia unei reprezentări impresionante (vineri au văzut textul, duminică am repetat), scurta noastră colaborare regizorală ne-a oferit, mie şi celor doi elevi, bucuria unei lecturi inedite şi a discuţiilor inerente despre teme, motive, personaje, particularităţi ale textului dramatic etc. Personaje generice, un El şi o Ea, ca în "Scaunele " de Eugen Ionescu, prinşi în rutina casnică, în rutina vieţii, încearcă să iasă din "încercuire", jucând pe rând rolul măscăriciului (motiv cehovian, aici redimensionat). Revolta personajului masculin, molipsitoare, alternând nebunia cu luciditatea, face din acest text o alegorie pe tema condiţiei omului contemporan care trăieşte iluzia vreunei libertăţi... Este acesta un punct de apropiere cu "Iona" sorescian. Bolnavul încercuit face gesturi nebuneşti de a se elibera, pentru ca apoi să revină la aceleaşi lucruri, pe care le simţea opresive: "Hei, Miţo! Mâine la prânz să-mi faci nişte plăcintă de coacăze! Grozav mi-e poftă! Şi pune nişte Muzică!". Iona lui Marin Sorescu va sintetiza în registru ironic-grav: "Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut."
Sperăm că am înţeles câte ceva, pentru că acesta s-a vrut cadoul nostru pentru dramaturgul Horia Gârbea.



Conform informaţiilor de pe blogul autorului, piesa "Bolnavul încercuit" a fost scrisă în 1990, inclusă apoi în volumul „Mephisto” (1993) şi  reprezentată în lectură publică în anul 2007: El - George Mihăiță, Ea - Delia Seceleanu.

luni, 31 octombrie 2011

Turneu de lectură în licee - Horia Gârbea

Astăzi, la liceul nostru, a avut loc întâlnirea cu Horia Gârbea, în cadrul proiectului USR Turneu de lectură prin licee. 
E greu să cuprinzi în câteva rânduri atâtea laturi ale personalităţii lui Horia Gârbea: dramaturg, poet, prozator, scenarist, critic literar, critic teatral, traducător, eseist, profesor de inginerie, jurnalist. Dincolo de toate acestea, bucuria mea cea mai mare a fost că astăzi elevii mei au avut în faţă un model adevărat. În contextul actual al falselor modele, care sufocă televiziunea, presa scrisă, bulevardele, oraşul şi viaţa noastră toată, prezenţa lui Horia Gârbea a fost o lecţie de politeţe, de bun simţ, de sinceritate şi de naturaleţe.
Poetul şi-a început recitalul cu poemul Trecutul - o sărbătoare (într-o interpretare care ar onora scena oricărui teatru). Au urmat alte poeme inedite, dar şi titluri deja publicate în ultimul volum de versuri (Pantera sus, pe clavecin, 2011), precum şi fragmente de proză. Întrebările formultate de elevi au fost extrem de diverse, lucru inevitabil având în vedere personaliatea complexă a invitatului: care sunt amintirile cele mai vii de la cenaclul UNIVERSITAS, dacă ar conduce un cenaclu, cum defineşte nouăzecismul, cu ce text şi-ar dori să intre într-un manual, ce înseamnă director de imagine al USR, ce trebuie să ştie un elev de liceu despre USR, care este premiul care i-a adus cea mai mare bucurie, care a fost profesorul preferat din liceu ş.a. A scrie literatură? Imaginaţi-vă că sunteţi singuri într-o pădure noaptea şi că, pentru a vă pieri teama, cântaţi. A scrie literatură e ca şi cum ţi-ai cânta singur noaptea într-o pădure ca să nu-ţi mai fie frică, vine mărturisirea artistului conştient că actul creaţiei înseamnă să-ţi asumi singurătatea şi cântecul şi lumea, fie ea o pădure noaptea, şi numai acestea toate înseamnă a scrie literatură.
După încheierea întâlnirii, elevii mi-au adresat clasica A ieşit bine, doamna profesoară? (referindu-se, desigur, la felul cum ei au arătat că s-au documentat).
Le pot răspunde. Un scriitor adevărat în cabinetul tău de română, umplând aerul, dăruind audienţei cu generozitate două ore pline, transmiţând, mărturisind, recitând, uimind, conversând, citind, povestind, evocând - îşi poate dori profesorul de română mai mult?
Nu a fost bine, a fost perfect. Şi pentru asta, domnule Gârbea, vă mulţumesc!
prof. Camelia Săpoiu


P.S. Turneu de lectură prin licee este al doilea proiect al Uniunii Scriitorilor din România în care sunt implicate licee din Bucureşti, primul, Ora de română, la care am participat anul trecut, având acelaşi scop, anume promovarea scriitorilor români contemporani în rândul liceenilor.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

"Dormea adânc amorul meu de plumb"...

S-ar zice că interacţiunea profesor-elev, în esenţă, poate fi redusă la ceea ce se cheamă în termeni de specialitate proces instructiv-educativ sau predare-învăţare-evaluare. Teoretic, da, în practică, însă ...
"Plumb" de Bacovia - cam acum două săptămâni. Clasa a XII-a, clasă preluată, elevi noi pentru mine (să nu uităm că procesul instructiv-educativ presupune doi poli, deci şi profă nouă pentru ei). Afară, cald şi lumină, nimic bacovian. Şi dacă cerul nu ţine cu ora de română, să dea acolo, o ploaie sau vreo doi nori, măcar liniştea... (de din afara clasei, ce credeaţi?)  Mergi, te rog, pe hol, şi spune-le colegilor de alături să intre în sala lor de clasă, zic eu extrem de politicos, dar imperativ (aţi remarcat, doar, verbul), elevului din prima bancă, în elanul meu de a trezi cât mai repede florile de pulmb şi în obişnuinţa mea de a nu scârţâi nimic în ora de română.  Mergeţi dumneavoastră, de ce să merg eu? apare o voce de după nişte ochelari un pic cam prea mari pentru fizionomia în cauză, altfel moderni. Pentru că eu te rog politicos, spun eu fără drept de apel. Ochelarii şi fizionomia plecară (pe hol se făcu linişte), dar în urmă rămase o privire încruntată, ca de plumb, apoi, înapoi bancă, privirea şi fizionomia deveniră una şi aceeaşi persoană.
Să-l fi impresionat Bacovia?... s-ar putea întreba profesorul preocupat de procesul instructiv-educativ, după care ar recita liniştit ... şi era vânt ... şi era frig ...
Practic, însă, momentul m-a întristat mai mult decât poezia însăşi. Supărarea copilului nu-mi era adresată mie.
E trist când copiii noştri poartă în ei, ca nişte aripi de plumb, supărări prea mari pentru ei.

luni, 24 octombrie 2011

Cifre magice

Cu un an în urmă, pe 30 octombrie, făceam prima postare, inspirată dintr-o lecţie atipică, în ziua de Halloween. Aşa mi-am început jurnalul on-line, jurnal de profesoară de română, numit PUNCT ŞI VIRGULĂ.
Azi totalul afişărilor de pagină atinge cifra magică de 10 000, pentru care vreau să mulţumesc cititorilor mei, elevii de ieri şi de azi şi colegilor mei de oriunde şi de oricând. Faptul că pentru 37 de postări  s-au înregistrat 10 000 de feedback-uri de-a lungul acestui an mă face să cred că un blog cu caracter educativ nu este chiar cel mai nesuferit lucru. 
Dincolo de asta, trebuie să recunosc bucuria cu care vă împărtăşesc din când în când diverse experienţe, scurte episoade ale unei poveşti numite ŞCOALĂ, o poveste fără sfârşit, cu punct şi virgulă

joi, 20 octombrie 2011

Tema aspiraţiei către un ideal - categoria juniori

Vă e dor de copilărie?  Azi vă dau o mostră (de la faţa locului, adică extrasă din testele predictive):

A fost odată un trandafir care îşi dorea foarte mult să zboare. Tot timpul îşi spunea: "Ce mult îmi doresc să zbor!".
Dumnezeu l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. A trimis nişte fluturi să-l ridice de la sol şi să-l plimbe deasupra câmpiei. Trandafirul a fost foarte fericit.
- Mulţumesc! Mi-am îndeplinit visul! strigă trandafirul.
Şi de aici noi învăţăm că visurile pot deveni realitate!
(Mihai, 10 ani şi jumătate)
Fie ca visurile copiilor noştri să devină realitate!

joi, 13 octombrie 2011

De gustibus non disputandum

După foarte mult timp (cam 10 ani), predau din nou la clasa a V-a. O singură clasă mică, V A. Cu riscul că analogia care-mi vine în minte vi se va părea prea cu gust (culinară, adică), vă mărturisesc că a lucra cu copii de 10-11 ani are savoarea unui desert. E atractiv, e în fiecare zi surprinzător şi, da, recunosc, începi să aştepţi momentul desertului, zilnic, cu bucurie. Clasa a IX-a, de exemplu, seamănă cu felul unu de mâncare - o supă, să zicem, pe care o mâncăm din obligaţie. Printre altele, clasa a noua înseamnă concepte de bază ale literaturii, iar operele literare grupate tematic. Dacă supa e rece (a se citi "dacă clasa a IX-a la care predai e amorţită"), atunci chiar o înghiţi fără plăcere. Clasa a X-a este aperitivul. Întotdeauna diversificat şi neapărat aşezat frumos pe platouri. Genuri şi specii literare, autori canonici, curente literare. Preferat de toată lumea. Apoi urmează felurile de bază. Clasa a XI-a şi a XII-a. Trebuie tratate cu respectul cuvenit. Reluăm autori canonici, adăugăm alţii, continuăm studiul literaturii diacronic, problematizăm prin studii de caz. Recunosc că am o preferinţă pentru clasa a XII-a. Mai ales dacă am ajuns la felul principal trecând prin toate celelalte (a se citi "dacă am lucrat cu clasa din a IX-a").
După toate felurile de mâncare, desertul e întotdeauna opţional, dar, dacă mai ai energie să te bucuri de el, atunci merită efortul.
Prin urmare îmi veţi accepta preferinţa pentru desert din când în când, punând punctul şi virgula şi pe clasa a V-a.

vineri, 9 septembrie 2011

Tautologii pe marginea piscinei

Îmi plac copiii şi îmi place să fiu profesoară. În timpul anului şcolar, fiindcă vacanţa e vacanţă.
La Balcic m-am odihnit  - soarele, soare, marea, mare şi cine a vizitat Balcicul ştie că e aproape obligatoriu să te resemnezi acomodezi cu statul la plajă pe marginea piscinei. Aşa că iată-mă împărţind zilnic spaţiul din jurul piscinei cu aceiaşi turişti: familii cu/fără copii, copii mici/mari,  persoane singure sau însoţite, bunici cu nepoţi sau fără, iubiţi cu iubite etc., majoritatea români, pe alocuri sârbi, polonezi, ruşi, din câte îmi (ră)sunau pe la urechi pe fondul muzical (80% românesc) asigurat de un barman-dj bulgar. Deşi intru în categoria familie cu copil mare, s-a întâmplat ca într-o după-amiază să lenevesc de una singură pe marginea piscinei. Buuun... În stânga mea, doi tineri, un el şi o ea foarte frumoşi. Foarte liniştiţi. În dreapta, familii cu copii mici. Gălăgioşi. Nu copiii, părinţii. Aflu despre unii că sunt de pe lângă Bacău, ceea ce presupuneam după accent. Unul dintre tătici, cel puţin, de neoprit. Bianca, ţini colacul bini şi dă din picioari! Aşa, tati! apoi lecţia de înot, întreruptă de griji mai mari: Gabi, (adică nevasta) di şi-ai ocupat atâta de multi şi scauni, şi mesi, şi şezlonguri, că doar suntem numa' trei! (răsună pe marginea piscinei, demonstrativ, spiritul civic al moldoveanului). Bianca, aşa, tati, întoarşi-te acuma! ... Şi când simţea omul că toată lumea (pardon! piscina) e a lui, apare pericolul, sub chipul unui puşti de vreo 5-6 ani, care plonjează din viteză în piscină, trezind pe toată lumea din leneveală şi mai ales stricând lecţia de înot a Biancăi (de altfel, un copil adorabil). Şi ca să fie sigur că s-a făcut remarcat, puştiul iese cu viteză din piscină şi, surpriză! aruncă dintr-o găletuşă toată apa, aşa, în semicerc, trezindu-ne pe toţi lenevoşii, mici, mari, tineri, bătrâni etc. Şi pentru ca bucuria să fie deplină, toate replicile stai cuminte, potoleşte-te, joacă-te frumos, fură înţelese doar de noi, lenevoşii, că puştiul, ţipând pe limba lui, adică sârbă, luă jocul de la capăt. Dar cine are spirit civic şi talent de educator? (Dacă mă bănuiţi pe mine, greşiţi, amintiţi-vă, vacanţa e vacanţă!) Moldoveanul deveni pe loc English-moldoveanul: Stop! andărstiend? stop!!! şi concomitent cu strigăturile stop, andărstiend, repetate temeinic, english-moldoveanul se trăgea tot temeinic de o ureche, arătându-i puştiului demonstrativ ce va păţi dacă nu se potoleşte. Dar copilul, tot copil. Înţelese că e de joacă. Şi nu oricum, ci cu nenea ăla agitat de pe marginea piscinei, care se ţine de o ureche. Aşa că sări şi mai vârtos în piscină, şi iar cu apa! iar stop! andărstiend, din ce în ce mai ţipător.
Generozitatea puştiului mă atinse şi pe mine, în leneveala de care vă povesteam, aşa că m-am ridicat şi, fără să caut anume, am prins privirea puştiului. Probabil că în ochii mei s-au adunat în secunda aceea toate reproşurile pe care le-am făcut în toată viaţa mea de dăscăliţă unora sau altora, mai mici sau mai mari, pentru că puştiul mi-a strigat scurt ceva pe sârbeşte (precis un "compliment"), apoi a dat în retragere.
Sunt îndreptăţită, prin urmare, să-mi atribui şi mie o tautologie: profesoara, tot profesoară şi în vacanţă.

luni, 29 august 2011

Călătorie la Balcic

Am revenit în Bucureşti! ...
Vacanţa ( fără laptop!) s-a dus şi iată-mă reîntoarsă în salonul virtual cu punct şi virgulă, aşa că vă invit să stăm "lungiţi pe divanuri" să povestim, (că doar nu ne-am "auzit" de mai bine de o lună ... ). Canicula din Bucureşti ne face dependenţi (încă) de aerul condiţionat, deci suntem departe de "norii de deasupra Iaşului" din povestirea lui Alecsandri.
Să povestim putem, totuşi, "ca între prietini", pe unde am călătorit, întocmai ca "zugravul* francez", care descoperă Balta Albă, puterile ei tămăduitoare, dar mai ales o altă civilizaţie, ale cărei trăsături le recunoaşte atât de diferite în raport cu cele ale propriei lumi.
Am fost pentru prima dată la Balcic. Oricât m-aş strădui, mie nu-mi va ieşi exerciţiul de identitate-alteritate, pentru că Balcicul, deşi geografic bulgăresc, poartă amprenta regalităţii româneşti prin Castelul Reginei Maria, iar memoria lecturilor din adolescenţă face ca această parte a ţărmului Mării Negre să-i aparţină Cellei Serghi. În plus, în Balcic se vorbeşte româneşte, pe alocuri se scrie în româneşte. Şi pentru că majoritatea vizitatorilor/ turiştilor sunt români, toată lumea se poartă româneşte.
Iată de ce, multe dintre imaginile cu care am plecat din Balcic vor deveni oglinda mai clară sau mai deformată a identităţii noastre.
Urmează punct şi virgulă, pentru că voi reveni.


*zugrav (înv.) - pictor

marți, 5 iulie 2011

Bancuri despre bac

(De dragul polisemiei...)

Ce s-a dat la bac?
Foaia goală...

Ce a căzut la bac?
...Cerul pe noi...

Ce a picat la bac?
Tot liceul...

luni, 4 iulie 2011

Să stăm de poveşti (Poveste cu Bacalaur)

A fost odată ca niciodată ... (că de n-ar fi, noi aici nici n-am povesti).
Povestea asta este despre Bacalaur şi despre cum trebuie el învins în fiecare an, vara, în luptă dreaptă, de către junii patriei, pentru ca aceştia să-şi poată continua drumul spre univergrădini care mai de care (de stat sau particulare).
Şi vedeţi voi, de un timp, cu cât flăcăii şi fetele capătă mai multe puncte în lupta cu Bacalaurul, cu atât ei au mai multe cărări şi mai netede spre cele mai cunoscute univergrădini ale ţării şi chiar de pe tărâmuri mai îndepărtate. Aşa că eroii noştri, în fiecare an alţii, şi-au inventat obiecte magice (nepermise): ceasuri cu memorie, rame de ochelari şi pixuri aşijderea, telefoane şi cipuri. Ce să mai vorbim de cărţi, care apar ca prin farmec prin bănci (doar sunt obiecte magice, nu?), chiar în timpul luptei cu Bacalaurul, şi dispar tot ca prin farmec când se anunţă în control vreo zână, vreun zmeu sau  vreo Sfânta Vineri.
Bacalaurul s-a lăsat păcălit, ani de zile, dresat cu obiecte magice irezistibile, înghiţite, uneori forţat, săracul de el, chiar de nişte sfinte vineri care s-au plictisit să rămână sfinte.
Trist e că Bacalaurul nostru (care, pe vremuri, pe drept cuvânt, era numit Examen de Maturitate) a devenit obez şi bolnav, neputincios şi speriat, şi, cu puterile neajutate, a îngenunchiat resemnat...
Până într-o zi, când Cineva (să-i spunem cu literă mare, că e şi el cineva) a adus în fiecare cămăruţă câte un ochi magic (montat în tavan) prin care să poată vedea dacă lupta cu Bacalaurul e dreaptă.
Ei, şi-acum deznodământul: În încăperile păzite de ochiul magic, Bacalaurul a prins curaj şi luptă dreaptă să fie! 60% dintre flăcăi şi fete au fost învinşi, după cum spune povestea. Restul, mai puţini, ce-i drept, au învins Bacalaurul, spre încântarea adevăratelor sfinte vineri (e imposibil să nu le fi întâlnit în călătoria de 4 ani prin liceu - persoanele alea care te povăţuiau şi te învăţau ... Asta am adăugat de dragul mitologiei româneşti ...).
Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare ...

vineri, 1 iulie 2011

Bacalaureat

Am încheiat corectarea şi pentru bacalaureat 2011, notele sunt trecute cu roşu pe teze, de la 1 la 10.
Deşi ştiu că aşteptaţi perle rare sau  măcar perle obişnuite, nu acesta e subiectul de azi. Astăzi veţi avea parte de mărturisirile unui corector la limba şi literatura română. 
Pentru cei care nu ştiu, zilele astea sunt întotdeauna un tur de forţă pentru profesor. 
Corectarea celor 120 de teze care mi-au revenit a început luni, când am lucrat câteva ore, suficient pentru a memora şi subiectele şi baremul de corectare. Marţi, însă, am corectat continuu aproape 11 ore. La primele 20-30 de teze, te simţi cumva deranjat, dar şi neputincios, când "opera de artă" a candidatului nu însumează mai mult de 1-2 pagini. Sunt teze fără subiectul III (cel cu redactarea eseului pe o temă literară). După încă vreo 10-20 de teze, urmează un soi de resemnare - asta e! nu pot fi toţi de 10 la română (din păcate, nici măcar de 5). Apoi îţi spui că pur şi simplu ţine elevul cu tine - de ce să citească bietul profesor pagini întregi, mai bine să nu le mai scriem. 
Miercuri am încheiat "sesiunea" cu trecerea notelor cu roşu pe teze, de la 1 la 10. Pentru că, da, sunt şi teze foarte bune. Pagini întregi cu rezolvări impecabile, texte argumentative excepţional alcătuite şi gândite, eseuri care trădează ceasuri întregi de studiu şi, încântător uneori, maturitatea scrisului. Acestea fac adevărata bucurie a corectorului. Credeţi-mă pe cuvânt.
În sala de lucru, ne amuzăm (şi ne întristăm), într-adevăr, când un alt profesor corector întrerupe tăcerea adâncă şi concentrată a celorlalţi pentru a citi o perlă şi presupun că vă închipuiaţi oricum că se întâmplă aşa. Ce nu ştiţi şi nu aveţi cum să vă imaginaţi este bucuria de a găsi teze bune şi foarte bune. E chiar un fel de mândrie  - colega, puteţi întrerupe, vă rog,  un pic corectura să citiţi măcar pagina asta, e remarcabilă... Deşi nu corectezi tezele propriiilor elevi, te bucuri pur şi simplu că, în ciuda listelor de perle pe care presa le vinde pe la ştiri, în realitate, mai există şi copii care învaţă. 
Cu sau fără subiectul III, cu sau fără texte argumentative, minunaţi, luminaţi sau nu, examenul e încheiat, intrăm în vacanţă.
Vorba stimabilei madam Georgescu: "Uf! am scăpat! Am dat şi bacaloriatul ăsta."

sâmbătă, 18 iunie 2011

La început de vacanţă

Facem un brainstorming?
N-o să iasă chiar ca la clasă, dar, ca să semene, cât de cât, prima cerinţă o rezolv eu şi vă rămâne vouă etapa a doua:

1. Spuneţi cuvântul (unul singur!) care vă vine în minte imediat ce auziţi VACANŢĂ, iar eu o să-l  scriu pe tablă aici, pe blog (posibile răspunsuri: soare, mare, munte, nopţi, filme, parc, prieteni, citit, somn, relaxare, calculator, bicicletă, tabără, ştrand, mall, bicicletă  etc).

2. Alcătuiţi propria definiţie a VACANŢEI, folosind cel puţin trei dintre cuvintele spuse (sau altele...).

De fapt, ăsta e pretextul meu să vă urez VACANŢĂ PLĂCUTĂ !!!

miercuri, 1 iunie 2011

Pluralul politeţii şi bomboanele de colecţie

Început de oră azi la clasa a IX-a. Doamna profesoarăăăăă (încă avem intonaţia de copil de gimnaziu), nu ne spuneţi nimic azi? Ce să vă spun? zic. (stupoare) Cum, nu ştiţi ce zi e azi? (voci nemulţumite, pe alocuri indignate, dacă profa a uitat că e Ziua Copilului, e posibil să ne asculte). Ce zi e azi? (întreb cu un ton voit acru). Cum, chiar nu ştiţi ce zi e azi? (încă o încercare destul de descurajată, cu un firicel de voce, aşa încât chiar cred că nu ascultarea e problema, ci pur şi simplu am de-a face cu copii care se simt - încă - copii ). Îmi păstrez atitudinea sobră şi zic: Nu numai că ştiu ce zi e azi, dar v-am adus şi bomboane. Şi atunci mă luminez brusc (profesorii sunt un pic actori, scuzaţi remarca) şi scot din ascunzătoarea genţii mele coşuleţul de rafie cu "bomboanele de colecţie". Gărgăriţe vesele (că doar a venit vara), de ciocolată, primite la scenă deschisă cu aplauze. (... au fost, însă,  înghiţite, la propriu). Apoi, temeinic, în bucuria generală, am explicat folosirea pluralului în locul singularului.
Şi ca să terminăm cu bine lecţia de azi, noi considerăm că de Ziua Copilului e nevoie de bomboane de colecţie.
La mulţi ani!

vineri, 27 mai 2011

Ani de liceu cu emoţii la română...

Astăzi a fost ziua absolvirii pentru generaţia 2011. Anii de liceu "cu emoţii la română" s-au dus şi de azi devin amintire.
La fel, tabloul elevilor la ultima lor oră de dirigenţie, stând în bănci atât de emoţionaţi şi atât de frumoşi, încărcaţi cu bucuria ceremoniei de absolvire şi aşteptând să fie strigaţi după catalog pentru ultima oară în viaţa de elev.
Privindu-i, m-am identificat cu ipostaza contemplativă a poetului care devine martorul maturizării unei generaţii. De aceea, în loc de rămas bun, poetul necuvintelor a vorbit în locul meu:

Adolescenţi pe mare  - Nichita Stănescu

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân'la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.


Drum bun generaţiei 2011!
Drum bun, 12 F!

sâmbătă, 14 mai 2011

Mâinile suuuus!

Să ridice mâna sus cine nu are un stick în buzunar, în penar, în ghiozdan etc. Sau mai bine să ridica mâna cine are mereu cu el un stick.  Ridicaţi toţi mâna, semn bun. A, tu, de acolo nu ridici mâna pentru că ai un stick în buzunar, ci ca să întrebi ce un stick. Un stick e, de fapt, un memory stick. Te-am lămurit. ... Dacă am şi eu un stick? Stick-ul meu este un obiect absolut obligatoriu de luat cu mine, zilnic. Când fac "transferul" dintr-o poşetă în alta, pot uita orice, dar nu şi stick-ul mov 4 gb. Adică iau cu mine zilnic teste, articole, fotografii, filme, planificări, liste, bareme, cărţi, subiecte, muzică...
E, poate, un fel de dependenţă. (?)
Deci, să reluăm: să ridice mâinile sus cine are un stick la el tot timpul.

luni, 9 mai 2011

Prima iubire

Cu dedicaţie, clasei a XII-a

Cum prima mea iubire a fost filologia, pentru care am trădat la vârsta voastră alte iubiri  (artele plastice, muzica şi altele, le putem numi trecătoare), acceptaţi titlul acesta ca fiind cel mai potrivit şi deloc înşelător.
Am discutat şi altădată despre orientarea profesională şi revin acum, convinsă că merită să ştiţi câte ceva despre ZPD.
ZPD nu este o formulă chimică, este abrevierea pentru ZILELE PORŢILOR DESCHISE la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, între 9 şi 12 mai. Devenit deja o tradiţie, la acest eveniment anual veţi putea obţine informaţii despre modul de admitere, despre specializările de licenţă, despre masterat. Cei interesaţi pot participa la diverse activităţi organizate în facultate (cursuri, dezbateri, întâlniri etc.).
Informaţii despre ZPD,  şi aici. Atmosfera din Facultatea de Litere şi programul complet pe zile şi ore al ZPD, aici.
Faceţi un drum zilele astea la Facultatea de Litere pentru informaţii. ...Cine ştie de unde poate veni prima iubire ;).

duminică, 8 mai 2011

Jurnalul adolescentului miop evaluat

(unde miop este adverb...)

Luni, 2 mai 2011
Astăzi am dat lucrare la română. Pe neaşteptate. Cică din lecţia de zi – poezia simbolistă. Mi-am ales să scriu despre “Lacustră”, deşi colegii mei majoritatea au scris despre “Acuarelă” de Minulescu. Mi-a plăcut Minulescu, dar Bacovia e mai emo aşa.... Şi eu aveam o stare aşa, ca ploaia, că a plouat toată dimineaţa. Nu mi-am amintit chiar tot comentariul, dar oricum a fost eseu liber. Sper să aprecieze profa şi originalitatea. Din “Acuarelă” am luat faza cu ploaia, în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână... şi am comparat cu ploaia  - de-atâtea nopţi aud plouând/ aud materia plângând....
Cea mai mare satisfacţie o am că am făcut referiri şi la picturile lui Monet, la pictura impresionistă...Aştept nota. [...] Încă o dată, spun, sper să aprecieze originalitatea, că doar de-aia e eseu liber.


Marţi, 3 mai 2011
Marţi, trei ceasuri rele [...] , dar nu am avut o zi chiar rea.[...] Am pus la punct ultimele detalii pentru studiul de caz.[...] Nu mă aşteptam să colaborez atât de bine cu colegii. Simbolismul european.   Am hotărât ca eu să mă ocup de capitolul simbolismul în relaţie cu ideea de modernitate. Alina a promis că face ea o antologie de texte simboliste din autori universali. Să sperăm că îl terminăm până vineri. Că vineri trebuie să-l susţinem şi noi şi cealaltă grupă.


Miercuri, 4 mai 2011
Azi ne-a adus lucrările la română. Sunt mai supărată decât Bacovia în Plumbul lui. Păi dacă e eseu liber, ESEU LIBER repet, de ce notează profa în funcţie de cât de mult redai din comentariu ???? Adică nu zic că 9 nu e bun, dar care mai e diferenţa între mine, care m-am străduit să fiu originală şi să arăt cât de cultă sunt şi altul care prezintă aşa, anost, temă, titlu, motive, secvenţe lirice...etc.
Sunt supărată.
Plumb. Bacovia.


Joi, 5 mai  2011
Azi toată ziua am lucrat la studiul de caz. Chiar am muncit în echipă. […]Într-adevăr am luat de pe net, dar ce mai contează, cine mai are timp de biblioteci.  Am reuşit să şi paginăm, avem cuprins, capitole, ce mai...Cu bibliografia stăm mai rău. Maine îl aduce Alex imprimat şi îndosariat. […] Sunt frântă, că am şi lucrare la latină şi mă ascultă la istorie.

Vineri, 6 mai  2011
Am luat 10 la studiu de caz. N-a ieşit foarte bine prezentarea, dar am convins. Efectiv, am convins. Profa a spus că am adunat mult material. (de pe net) Nici nu ne-a mai întrebat  ce am studiat în plus. Bun şi netul ăsta la ceva. Îmi pare un pic rău pentru cealaltă grupă. Au stat la nu ştiu câte biblioteci, au făcut prezentare power point şi au luat tot cât noi.


Sâmbătă, 7 mai 2011
Azi fac ce vreaaaaaaaau! […]


Duminică, 8 mai 2011
Mâine o nouă săptămână.[…]  Alte lucrări, alte ascultări, nu ştii de unde şi ce te loveşte.
Tot mă gândesc la ultimul 10 luat la română. Nu m-a bucurat aşa mult. Prea uşor. Unii ar zice că sunt nebună, dar aş vrea un prof care şă ştie exact cum şi în ce fel  să  ne măsoare....

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Piaţa noastră cea de toate zilele

În piaţa X. Ce vezi? Fructe, legume, verdeaţă etc. Dacă te rog eu să te uiţi mai bine, uită-te, că vezi mai multe.
Adică portocale foarte dulci, portocale f. f. f. dulci, portocale zemoase, portocale foarte zemoase, portocale f. f. zemoase, mandarine, care au aceleaşi calităţi ca portocalele (a se vedea superlativele de la portocale). Continuăm tot cu citrice: grepuri  - atenţie! asta e forma din DOOM 2005, dar sunt rare prin piaţă, pentru că de regulă găseşti grape frut, greip frut, grep fruit, chiar şi grape-frut, grep-frut (fir-ai să fii de cratimă, te găsişi să desparţi grep de frut, că DOOM-ul înregistrează şi forma grepfrut). Bananele sunt mai întotdeauna ok, şi trecem la mere (tot cu superlative), pere, la fel, apoi mai la vară piersici, doar că "mere, pere (şi altele)", nu mai sunt "din panere" de-ale noastre... Căpşuni (afurisitele, n-au vrut niciodată - până-n 2005 -  să fie căpşune, noroc că acum găseşti în DOOM şi căpşuni şi căpşune, dar la piaţă doar căpşuni).
Să lăsăm fructele, că avem o piaţă bogată: ţelini (pe alocuri, că de regulă găseşti ţelină, al cărui plural e ţeline!!, iar ţelinile sunt bucăţile alea de pământ nelucrat, care nu se pun în ciorbă), roşii, cartofi roşii, ceapă roşie etc., într-un singur loc - mărar super ieftin şi  murături de la butoi (recunosc că nu în scris, ci doar pe cale orală). Ouă scris corect, dar să te ferească Dumnezeu să întrebi ceva, că devin oulele, ouălele, ouălelor, în loc de ouăle, ouălor.
Gândeam că măcar limba română să fie a noastră, dacă fructele şi legumele sunt de import.
O piaţă-mbelşugată să aveţi!  (sau viaţă, ce mai contează o literă).

marți, 19 aprilie 2011

Ce încape-ntr-o valiză

„Ce încape-ntr-o valiză” e un joc numa’ bun de jucat în autocar. Pe vremea mea se juca „Fazan”, dar ne adaptăm. Într-o echipă: Ana Blonda cu mine (eu, adică Diriga), în cealaltă Roby şi cei doi băieţi greci, unul supranumit, altul numit. E corect, o să ziceţi, doi contra trei... de fapt, două contra trei... ( fie vorba-ntre noi, nu-i corect, fiindcă Ana Blonda + anii mei fac mai mult decât cei trei băieţi la un loc).
Cum se joacă mi-au explicat repede:  se spun alternativ de către cele două echipe cuvinte care încep cu o literă a alfabetului şi pierde cine nu găseşte cuvântul potrivit. Necesită atenţie şi concentrare, fiindcă trebuie găsite cuvinte care să denumească obiecte concrete, care  să încapă ... într-un geamantan. Se rostesc repede, deci  selectezi rapid din memorie/ din vocabularul fundamental, mă rog, cuvânt după cuvânt. (Se poate juca şi murdar, dacă deschizi DEX on-line pe telefon şi nu se prind adversarii).
Să purcedem, aşadar. Bască – broască (de la uşă, precizează Roby). Batic (continuăm, noi, fetele cu articolele vestimentare) – bibelou (ce faci cu un bibelou în geamantan? în fine, treaba fiecăruia, ce are în bagaj). Buburuză (ne încercăm noi norocul) – bolovan! (??? în valiză???) Bisturiu – brichetă, binoclu – briceag ...[...]  Trecem la roată – ridiche, rodie – radieră, reportofon – rechizite ...[...] şi lovitură sub centură: ruj! (ah! cum de l-au găsit băieţii primii!) – rimel (ne revanşăm noi), rădăcină (băieţii ripostează, dar dacă încape un bolovan, atunci încape şi o rădăcină...).
Au mai intrat în valiză: o rochie, o raţă, o rindea, ceva rumeguş, o ruladă, o ruletă, un rulment, jocul de rummy, răchită, ramură,  reflector..[...] şi dacă a avut loc un bolovan, atunci merge şi un rinocer.
Până la urmă depinde de fiecare cum îşi face bagajul, nu?

duminică, 17 aprilie 2011

Cum te cheamă şi cum te chem

Mă cheamă Elena-Camelia. Când eram elevă, la începutul gimnaziului, profesorii mei mă strigau cu primul meu prenume, adică Elena. Până mă dezmeticeam că eu sunt cea "băgată în seamă", treceau secunde preţioase şi profesorul meu devenea şi el "preţios" - nu eşti atentă... Eu atentă eram, doar că acasă nimeni nu-mi spunea Elena, ci Camelia sau, pe scurt, Cami, iar Elena nici acum nu-mi este familiar (e un fel de accesoriu pe care îl folosesc, o dată, prin luna mai...).  La liceu, cunoscând deja "pericolul", m-am prezentat eu de la început cu prenumele preferat, unde a fost cazul  -  altfel ştiţi că există şi profesori care te strigă doar pe  numele de familie.
Pentru unii profesori, orice ai face (oricât de bine ai învăţa, oricâte premii, merite etc. ai avea), rămâi tot Popescu, Ionescu, Marinescu etc.
Cred că e mai confortabil pentru elev să fie strigat pe numele mic sau poate mă înşel ? (personal, le învăţ "caligrafia" înaintea numelor sau cam în acelaşi timp). Mie îmi plac numele "de acasă" ale copiilor, reminiscenţă din copilărie... Dacă mă supără ceva, Andreii, Alexuţii, Larisele, Dianele etc. devin "băieţelule", respectiv "fetiţo". Nici nu am fost conştientă de întreaga valoare a acestor două nevinovate cuvinte, până când cei din XII F-ul de anul trecut nu mi le-au "reprodus", teatral (la propriu, că sunt doi studenţi la actorie, dintre ei).
Unii profesori folosesc apelative "personalizate". Unui băiat i-a rămas porecla "Bombonel", pentru că a adus de ziua lui bomboane la ora de fizică. Altuia i se zice şi acum "Bolo" (a terminat liceul de 6-7 ani), pentru că profesorul de istorie i-a zis în prima oră de istorie din liceu "bolovan", nici nu mai contează de ce.
Sunt convinsă că percepţia elevului asupra relaţiei catedră-bancă e influenţată şi de apeletivele folosite de către posesorul de catalog. Aşa că formulez şi eu, ca de sezon, pentru cine vine pe aici, elevi, profesori sau nostalgici după anii de liceu,  La mulţi ani, Floricelelor! 

vineri, 15 aprilie 2011

Când modelezi şi pui suflet

Când ieşi din Horezu, pe şoseaua ce duce către Mănăstire, pe partea dreaptă, într-o zonă a oraşului devenită târg de vase tradiţionale, îţi atrage atenţia  inscripţia Ceramica Paloşi. Acolo ne-am oprit în a doua zi a excursiei, pentru o demonstraţie făcută pe viu de meşterul olar, într-o casă-muzeu, în care minunea vaselor de Horezu se completa prin obiecte vechi, specifice spaţiului rural românesc din zona Oltului.
Lutul adus din culele din împrejurimi, frământat cu apa Olteţului, îşi aştepta  cuminte, lângă roata olarului, devenirea. Sub privirile noastre, forma noroioasă, îmbrăţişată de mâinile pricepute ale meşterului, se înălţă, se rotunji, gata să primească florile câmpului, apoi se întinse, se arcui pe margini aşteptând bucatele. Preschimbarea lutului arătă privirilor noastre o ultimă formă - a candelei, în aşteptarea luminii sfinte.
Şi după ce ochilor noştri amuţiţi de uimire li s-a arătat povestea florilor, a bucatelor şi a luminii, meşterul ne dezvăluie pioşenia şi credinţa: vasul făcut duminica nu se păstrează, nu poate primi nici flori, nici bucate, nici lumină. Vasul făcut în zi de sărbătoare devine iarăşi lut.
Artă, tradiţie şi credinţă, într-o demonstraţie de o oră - au  fost partea care mi-a plăcut cel mai mult din excursia la Horezu.
Ce ştiu şi eu, nu de acum, ci de ani, de când îs dăscăliţă, este că, atunci când modelezi, pui suflet.

Au mai scris despre excursia la Horezu: Ana, Uzy, Şoli, Alextzz.

miercuri, 13 aprilie 2011

A socializa sau a nu socializa

Înainte de facebook a fost hi5 şi hai să vă spun cum mi-am făcut eu hi5. Printr-un august, acum câţiva ani, aveam nevoie (urgent!) de exemple din argoul adolescenţilor şi rugămintea mea on-line către elevii mei (prin yahoo messenger) a rămas fără rezultat (era vacanţă şi deh! aşa, fără o notă, acolo…). Cum simpozionul de lingvistică nu aştepta, am găsit soluţia: hi5 şi muuuuuulţi prieteni, fără nicio selecţie. Aşa mi-am făcut comunicarea ştiinţifică despre argoul adolescenţilor, cu exemple din limba vie şi necenzurată din comentariile de pe hi5 – un animal în continuă creştere, adăpat din mult mai multe registre (strict argoul liceenilor e cuminte în raport cu altele).  
Pagina mea de pe hi5 a murit de la sine, că nu am hrănit-o suficient.
Acum e la modă să ai pagină pe facebook. 
Mi-ar trebui nişte argumente extrem de convingătoare să-mi fac cont pe facebook.


P.S. Acest articol mi-a fost inspirat de un cristian

vineri, 8 aprilie 2011

Cum arată o teză aerisită

Perioadă de teze -  se ştie sau se poate presupune cum (nu) se pregătesc elevii, dar poate vreţi să ştiţi câte ceva şi despre cum se pregătesc profii...
Dacă eşti odihnit şi ai şi chef de lucru (şi dacă n-ai, trebuie să-ţi vină), tu, prof  cu ceva experienţă, reuşeşti în 2-3 ore să elaborezi un subiect de teză şi un barem de corectare. Vi se pare prea preţios verbul "a elabora"? Păi, atunci, să ne explicăm pe înţelesul tuturor: formulezi subiectele şi fixezi punctajul, dar nu oricum, pentru că trebuie să raportezi complexitatea subiectelor la durata tezei, adică 1, 2 sau 3 ore, să ţii cont de planul de recapitulare dat în prealabil elevilor, să ai în vedere nivelul clasei, să gradezi dificultatea cerinţelor, să valorifici diverse conţinuturi etc. ( "etc" înseamnă multe, dar nu e curs de evaluare aici).  Apoi urmează baremul, altă distracţie. Dacă dai pe numere, distracţia se dublează.
 În fine, am făcut toate astea şi evrika! rămâne doar să multiplic cele patru rânduri de subiecte de teză pentru semestrul II. (De fapt, aici voiam să ajung şi m-am pierdut în amănunte plictisitoare, ca orice prof.) Merg la xeroxul meu preferat şi ghinion! xerox-istul, xerox-erul, xerox-orul... mă rog, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) lipsea! Aflu că vine peste 40 de minute. Plec, mă întorc peste 45 de minute, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) nu venise. Bun, renunţ, dar doar pentru moment. Ca orice prof conştiincios, am făcut totul din timp, tezele încep vineri şi azi e abia miercuri. Deci, joi, dimineaţa revin la xerox. Ghinion! omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) lipseşte. Plec, revin, în sfârşit, are cine să-mi multiplice tezele! Amabil, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) aşază prima foaie. Ghinion! Xeroxul-mastodont se strică. Durează un minut, spune omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!). Şi atunci, ca într-o scenă de teatru absurd de Eugen Ionescu sau de Marin Sorescu (că tot e în planul de recapitulare la a XII-a), omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) deschide capacul mastodontului, intră pe jumătate în pântecul lui, al xeroxului (era să zic al peştelui), iese şi rosteşte diagnosticul: s-a încins. (Cum? mă gândesc. Că doar a stat mai mult singur pe aici.) Proful din mine, cel cu ghinion la xerox, se stăpâneşte şi îl lasă la iveală pe celălalt, adică pe proful cel cu răbdare la xerox. Şi dintr-o dată am noroc! Omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) mă asigură - îl repar - şi, în acelaşi timp, scoate dintr-un sertar restul recuzitei de teatru absurd - un foehn, da, adică un uscător de păr, şi, înarmat aşa, cu aer la viteza a treia, intră din nou în pântecul mastodontului, să-l răcească.
Să nu ziceţi că nu aveţi teze aerisite!
Succes!

joi, 7 aprilie 2011

În spatele uşii închise

(mai ales pentru părinţi)

Cu câţiva ani în urmă (de fapt cu o serie de dirigenţie în urmă), am pus la dispoziţia elevilor mei cartea lui George Mihăiţă, cred că se chema "Dramele adolescenţilor". Pentru cine nu ştie, cartea conţinea scrisori ale adolescenţilor, confruntaţi cu drame. Drame adevărate, spuse în cuvinte simple, dar grave, aşa cum, credeţi-mă, simt nevoia uneori să vorbească adolescenţii, jertfindu-şi ultimele fărâme de naivitate în încercarea de a ţine piept vieţii.
Cartea a  trecut pe la fiecare, se jerpelise  şi aducea deja a ofrandă înainte de se pierde cu totul. Pentru că, da, nu am recuperat-o, a rămas pe nu ştiu a cui noptieră şi am considerat-o sacrificată pe altarul orei de dirigenţie. De ce zic "altar" - fiindcă niciodată orele de diriginţie nu mi-au ieşit atât de speciale ca atunci. Citiseră aproape toţi cartea-ofrandă şi convenisem să aleagă o scrisoare din ea ca punct de plecare pentru discuţiile noastre.
A venit rândul unei scrisori,  în care o fată de vârsta lor (15-16 ani) se plângea că între ea şi părinţi e o barieră de netrecut, iar conflictele dintre ea şi mama sa o aduseseră la disperare.
Nu spun noutăţi - conflictul dintre generaţii va exista întotdeauna, dar când el capătă nuanţă prea personalizată, luând nume de familie, atunci e grav. Despre asta am început să vorbim atunci, în tihnă, după cum şi cât simţea nevoia fiecare să spună, fără să forţăm pe cineva.
Ne-a surprins pe toţi când Larisa a intervenit, pentru că ea era, de regulă, extrem de tăcută. Prefera întotdeauna să asculte, fără să intervină, aparent indiferentă la ce se spune, trădând-o din când în când faptul că devenea mai luminoasă sau mai încruntată, ca un barometru al emoţiilor ce însoţeau fiecare mărturisire.
Când a început să vorbească, a fost ca o cascadă. Monologul ei, căci nu voia păreri, ci doar voia să spună cuiva, nu trăda cine ştie ce secrete, ci doar clasicele mama nu mă înţelege, tata nu-mi dă voie să ies, orice discuţie cu mama înseamnă să terminăm cu ceartă şi să-mi reproşeze notele de acum o mie de ani, tata nu are încredere în mine, mama ar trebui să-mi ia apărarea, nu?, mama, deşi ne despart mai puţin de 20 de ani, nu vorbeşte nimic cu mine, tot ce spun eu e greşit, şi din nou mama nu mă ascultă, mama mă ceartă din nimic, mama nu mă înţelege, mama ţipă la mine...  De la primul cuvânt, Larisa a început să plângă, dar asta nu a oprit-o, dimpotrivă, ca o cascadă, plângea şi îşi prăbuşea cuvintele printre lacrimi, iar noi o ascultam înlemniţi, nu pentru ceea ce spunea (lucruri asemănătoare mai fuseseră spuse), ci pentru că Larisa îşi arăta sufletul, spărgând pentru prima dată gheaţa timidităţii/ indiferenţei sale, lăsându-ne deschisă uşa către ea.
Când s-a sunat de ieşire şi cineva a ieşit în pauză, am descoperit că la uşa clasei, plângând, stătea mama Larisei. Venise de suficient timp încât să audă prin uşa închisă tot ceea ce fiica ei ar fi vrut să-i spună şi nu îndrăznise.
Într-un film cred că asta ar fi o scenă neconvingătoare (ca să nu zic proastă), dar "viaţa bate filmul", nu credeţi? Între mamă şi fiică s-a deschis atunci o uşă. Nu ştiu dacă în timp a rămas aşa, pentru că, vedeţi, noi, profesorii (diriginţii), găsim  - cu voia sau fără voia noastră - cheile potrivite, dar unica  forţă de a deschide uşa între copil şi părinte se află acolo, acasă la voi.

joi, 24 martie 2011

"Proşti, dar mulţi..."

Se face mult caz/ haz (mai ales în timpul examenelor naţionale) de greşelile elevilor, iar pe mine mă întristează întotdeauna şi greşelile în sine şi "hazul" de ele (măcar de-ar fi "haz de necaz"), aşa că nu voi califica genul ăsta de "perle de cultură" decât cu epitetul ieftin. Da, sunt "perle", dar sunt ieftine, triste, nu le vrem şi nu ne onorează, nu sunt de păstrat, nici de colecţionat,  însă, din păcate, nu putem opri producerea lor.
Astăzi deschid cutia Pandorei, ca avertisment, că tot se apropie perioada tezelor şi arăt câte ceva, poate se arătă ea şi speranţa (aia care a rămas pe fundul cutiei) că dătătorii de perle îşi vor ţine culturile sub control:
  • Spancioc şi Stroici i-au dat lui Lăpuşneanu să bea drojdie. (Citatul exact: "Iată, zise Spancioc, [...] au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte!" Seamănă, da' nu răsare!); 
  • Lăpuşneanu a murit uitându-se în oglindă. (No comment);
  • Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae mergeau la barul lui Iocan. (Aici cred că a fost ca la "mă iubeşte/nu mă iubeşte" - "era poiană/era bar...". Asta e, aşa au vrut sorţii, să fie barul locul preferat. Al cui? că al lui Moromete sigur era poiana...);
  • Paraschiv, Nilă şi Onilă... (Chiar dacă "Achim" nu rimează cu "Nilă", să ştiţi că ei totuşi rezonau între ei şi, în plus, şi cu Paraschiv, când făceau planuri de plecare la Bucureşti...);
  • În scena cinei erau toţi la masă, doar brânza lipsea. (Să ne înţelegem, asta se întâmplă din cauză de Duţulache  furător de brânză);
  • Nichita Stănescu are o exprimare metamorfică. ( Aici avem un caz "curat murdar!" de atracţie paronimică, adică se confundă cuvintele metamorfică/metaforică, explicăm noi pentru cine e, aşa, mai "împietrit");
  • Băieţii au plecat la Bucureşti cu covoarele. (Bag samă că bieţii băieţi ai lui Moromete se prinseră că "timpul nu mai avea răbdare" şi luară covoarele lui Aladin);
  • Ghiţă deţine o relaţie cu personajul antologic Lică. (Conform definiţiei din DEX, poţi deţine un lucru material, un titlu, un premiu, un grad, o funcţie etc. Da' hai să nu fim cârcotaşi, că putea să zică "are" în loc de "deţine" şi era şi mai rău. Oricum, tot antologic rămâne.);
  • "Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă indecentă." (Să ne întoarcem la Moromete, care spune "Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă.". Ce spun alţii despre viaţa lor nu e treaba noastră.).
Nouă puncte plus încă unul, vi-l spun imediat. Unul din oficiu, ca la note:  Proşti, dar mulţi...

duminică, 20 martie 2011

Surâsul Hiroshimei

Tot ce am văzut în ultimele zile la ştiri despre dezastrul din Japonia - oraşe japoneze hăcuite, prăbuşite, în presă fotografii - amprentă a dezastrului, chipuri împietrite de disperare şi de neputinţă, totul mi-a amintit de "Surâsul Hiroshimei", volumul lui Eugen Jebeleanu (1958). Se studia când eu eram elevă de liceu şi  îmi amintesc că ne-a marcat, pe noi, elevii de atunci, Întâlnirea cu Hiroshima. Le-am vorbit elevilor mei despre momentul 5 august 1945 (ştiau mulţi dintre ei o groază de informaţii despre Hiroshima şi Nagasaki), apoi le-am citit câte ceva din volumul "Surâsul Hiroshimei" (fără prea multe observaţii stilistice). Este extraordinar cum, după atâţia ani de la apariţia acestui volum, versurile lui Jebeleanu pot înmărmuri audienţa. Este foarte adevărat, însă, că tragedia prin care trece acum Japonia, posibilul "blestem" nuclear ţinut cu atâtea eforturi sub control au făcut ca Întâlnirea cu Hiroshima, Corul copiilor ucişi, Glasul unei femei să devină, din păcate, cam prea "de sezon".
Am intenţionat să le citesc copiilor (IX-XII) câteva versuri, pentru cultura generală, pe ultimele minute ale orei, şi am sfârşit prin a sta şi în pauză, fără un semn cât de mic de nerăbdare de a ieşi din partea vreunuia.


sâmbătă, 12 martie 2011

Stiloul care pune 10

Ieri, elevii mei (mă rog, unii dintre ei) au avut la ei creionul fermecat, pentru că altfel nu ar fi reuşit ca în 20 de minute să compună o povestioară, cu scop moralizator, cu personaje obiecte personificate (propuse de mine), cu o morală etc., adică o fabulă de-adevăratelea, în proză sau chiar în versuri (!!!). Deci, cum spuneam, după ce i-am "cercetat" pe Grigore Alexandrescu, pe La Fontaine, dar şi pe străbunicul Esop, am pus la încercare "înţelepciunea" elevilor de clasa a X-a. Iată câteva mostre:

D’ale penarului (Andrei, 17 ani)                                                                  
Într-o zi de şcoală,
Rechizitele s-adunară
Şi-au început a se plânge
Că penarul nu le-ajunge.
Bătrânul creion
Le spune tuturor,
Cum de vremuri multe el a existat
Si că-n în război a participat,
Cronici multe a scris
Despre cei ce au învins.
Iar doamna ascuţitoare
Le spune şi ea în gura mare
Cum lângă creion a stat mereu
Să îl ascută la bine şi la greu.
Însă noul venit,
Creionul mecanic,
Vine şi le spune:
“-Au fost vremuri bune,
Dar acum aţi îmbătrânit,
v-aţi învechit,
nu mai sunteţi buni de nimic!
Acum, că eu am venit,
Totul va fi mai uşor.”
Le-aş spune tuturor  
Că fiecare obiect în parte
A avut un punct de plecare,
Un bunic sau un străbun,
Care la vremea lui a fost cel mai bun.
Nu e bine pe cei bătrâni să îi ironizăm,
Ci, mai bine, de înţelepciunea lor să profităm. 

Întrunirea gumelor (Răzvan, 16 ani)
După o zi de şcoală, elevul veni acasă şi îşi desfăcu  ghiozdanul, aruncând totul prin camera sa.
Din întâmplare, din penar a ieşit o gumă de şters, rostogolindu-se pe biroul elevului, lângă o gumă de mestecat, făcută ghem. Vrând nevrând, acestea intrară în dialog:
-   Ce faci, Orbito? întrebă gumiţa de şters.
-   Bine, Ştearso, uite, pe-aici…..răspunse guma de mestecat.
-   Ce ai păţit de eşti aşa de ramolită? întrebă nedumerită Ştearsa.
-   Doar mi-am făcut datoria  de a curăţa dentiţia, dar am pierdut transportul către coşul de gunoi.
-   Mare păcat. Zaci aşa fără vreun rost, arăţi şi rău şi nu mai eşti bună la nimic. Pe când eu…
Guma de şters nu apucă să-şi termine vorba, că elevul, repezit să-şi facă ordine, adună repede dezordinea de pe biroul său, inclusiv guma de şters, care ajunse la coşul de gunoi.
Morala – nu judeca pe nimeni pentru starea socială pe care o are sau pentru simplul fapt că are un defect, pentru că nu ştii niciodată ce poţi păţi şi tu.

Creionul şi ascuţitoarea  (Ana Maria, 16 ani)
Într-o bună zi de şcoală,
Când copiii erau afară,
Creionul cheamă-ndată ascuţitoarea
Să-i ascută feţişoara,
Dar ascuţitoarea noastră,
Rece si un pic trufaşă,
Îi spune creionului:
„Ia mai pune-ţi pofta-n cui,
Toată lumea mă stresează
Să vă ascut pe voi la faţă.
Voi cu vârful ascuţit
Nu mai comentaţi nimic,
Copiii vă folosesc
 şi pe mine mă părăsesc. ”
„Dar, ascuţitoare mică,
tăioasă şi fără frică,
Fără ajutorul tău,
s-ar produce mult, mult rău.
Vino aici şi apucă-te
Vârful repede de-ascute !”
„Uite, ce vreau cel mai mult
E să rămâi cu vârful rupt,
Vreau să nu te mai folosească
Nimeni din această clasă.”
Creionul se enervă 
Un brânci ascuţitorii îi dă,
Iar ascuţitoarea noastră
Cade spartă, fără viaţă!
Au sfârşit rău amândoi
Şi-nvăţăm de aici noi
Furia s-o controlăm
Şi să nu ne enervăm, 
Să încercăm să colaborăm.

P.S. Spuneam ceva de creionul fermecat? Nu, nici vorbă de aşa ceva. Să revenim la realitate. Pur şi simplu au vrut, s-au concentrat şi au reuşit. Eu, în schimb, am stiloul care pune 10. De-adevăratelea. 

marți, 8 martie 2011

Poem ... fix pentru Mama

De când nu aţi mai scris o compunere/un text pentru mama? Cei care îmi sunteţi elevi veţi răspunde că de azi, de la ora de română, când profa, adică eu, a trecut (cam brusc, ce-i drept) în ultimele minute ale lecţiei de la romanul postmodern românesc la poezia japoneză cu formă fixă, haiku.
Aşadar, ne-am jucat azi, dar nu oricum, fiindcă haiku este o specie lirică japoneză, cu formă fixă, adică alcătuită din trei versuri  formate din 5, 7, 5 silabe. Sigur că, pentru a fi veritabilă, o poezie haiku ar trebui să concentreze mult în puţine cuvinte şi, mai ales, să fie ... în limba japoneză.
Cu toate acestea, am încercat şi noi cu ce am avut la îndemână, adică iubirea şi preţuirea pentru Mama, ceva raze de soare, flori şi muguri de primăvară, şi din nou iubirea pentru Mama.
Până când am obţinut un poem ... fix pentru Mama.
La mulţi ani, mămico!

Rază de soare
Calea-mi luminează,
Zâmbetul mamei.   (Bogdan, 15 ani)

Cunosc chipul tău -
Soare pe cer răsare,
Iubirea mamei.   (Teo, 15 ani)

Mama mea dragă -
Floare frumoasă de mai
Venită din rai.  (Silviu, 15 ani)

Iubire şi dor,
Ghiocei port în gând
Doar pentru mama.   (Raluca, 15 ani)

Gânduri senine,
Iubire infinită -
Ea este mama.   (Andreea, 15 ani)

Iarba verzuie,
Lumina şi soarele
Doar pentru mama.  (Iuliana, 18 ani)

Mugurii apar,
Lumină, sufletul meu,
Doar pentru mama.  (Alexandra, 18 ani)

Rază aurie,
Voal de floare de cireş -
Mireasma mamei.   (Silvia, 15 ani)

Zăpada moare.
Scot strămoşii degete
De albi ghiocei.  (Răzvan, 19 ani)

Vorbă, blândă, tu,
Chip ca roua pură. Ţie,
Mamă.  Mulţumesc.  (Dulcineea, 19 ani)

Ghiocei plăpânzi.
Căldură în suflete.
Mami, te iubesc!  (Daniela, 15 ani)

Roua florilor.
Ţie îţi zâmbesc mereu,
Sufletul meu cald.   (Raluca, 15 ani)

Copil ghiocel.
Soare pe cer protector,
Mama zâmbeşte.  (Daniela, 19 ani)

Mama, mama mea -
Primăvara mea caldă
Pururi în suflet.   (Amina, 19 ani)

sâmbătă, 5 martie 2011

"Ora de română" - Mircea Dinescu

Lecţia pe care noi am desfăşurat-o la USR, ieri, în Sala Oglinzilor, în cadrul proiectului "Ora de română" s-a chemat "Să facem cunoştinţă cu Poetul" şi l-a avut invitat pe Mircea Dinescu.
Poetul "Invocaţiei nimănui" a fost la dispoziţia noastră mai bine de o oră, timp în care a răspuns, a povestit, a evocat, a mărturisit, a recitat, şi-a amintit, a cântat, a ironizat, a observat, a recitat, a dialogat, a argumentat, a analizat şi din nou a recitat şi, doar la un loc, verbele acestea redau atmosfera orei de română de ieri. Totul fără zgârcenie şi cu o vervă inepuizabilă, supunându-se (de fapt, supunând) asaltului de întrebări venit din publicul format din peste 100 de persoane.
Poetul a evocat împrejurările în care a fost făcută filmarea cu Mircea Dinescu la 17 ani (media de vârstă a publicului), recitând poezia "Domnişoară, Doamnă, clipă", anume într-o sală de clasă din liceul său,  apoi a amintit debutul cu poezie în revista "Luceafărul" în 1967 şi editorial cu "Invocaţie nimănui", în 1971.  A vorbit despre perioada comunistă, cenzură şi "exportul" volumului "Moartea citeşte ziarul", despre interviul acordat ziarului "Liberation", (17 martie 1989), urmat de arestul la dominciliu, apoi, inevitabil, despre momentul decembrie 1989. Întrebat dacă poezia socială (cum sunt multe în "Democraţia naturii", 1981) mai poate fi azi o armă împotriva regimului, discursul poetului a căpătat tonalitatea pamfletului, cunoscută cititorilor săi din "Pamflete vesele şi triste", 1996.
Într-o singură oră, cuvintele poetului au fost ironice, autoironice, melodioase (la propriu), şăgalnice, grave. "În tinereţe altfel mă gândeam la moarte, cu un fel de teamă." a mărturisit autorul atât de cunoscutei poezii "Sunt tânăr, Doamnă..." (vol. de debut). "Acum nu mă mai tem de timp, m-am obişnuit cu el", a continuat Poetul a cărui confesiune lirică arată, acum, în ultimul său volum, înţelepciunea împăcării cu trecerea timpului: "şi înţeleg deodată ce e timpul: / un sfânt ce-şi molfăie, de foame, nimbul" (Vol. "Femeile din secolul trecut", 2010).
Am fost întrebată înainte de începerea orei de română dacă am emoţii. Da, am avut emoţii, dar nu pentru că a trebuit să ţin o lecţie pentru o sută de elevi, nici pentru că a trebuit să moderez o oră de convorbiri cu domnul Dinescu (şi îl ştiţi de la televizor, nu?). (De altfel, vă mărturisesc că a fost a doua întâlnire cu Poetul - în urmă cu 14 ani Mircea Dinescu mi-a acordat un interviu pe tema artei poetice.)
Am avut emoţiile pe care profesorul de română le are când la lecţia sa vine Poetul însuşi şi îl ajută cu atâta generozitate şi răbdare să ducă la bun sfârşit ora de română.
Şi pentru asta, domnule Dinescu, vă mulţumesc!