În Lituania am vizitat trei şcoli, toate din mediul rural, două şcoli de masă şi una vocaţională, mai precis o şcoală de arte (la ei învăţământul vocaţional se face după ore, cu foarte puţini elevi)
Sistemul de învăţământ preuniversitar din Lituania presupune tot trei cicluri, adică primar, gimnazial şi liceal. Din câte mi s-a explicat, între gimnaziu şi liceu se dă un examen, mai mult de formă, nu cu miza de la noi, adică e o evaluare şi atât, rezultatele nu devin un mod de ierarhizare pentru admiterea la liceu, pentru faptul că şcolile lor au toate cele trei cicluri, iar elevul le parcurge pe toate într-un loc.
Cele două şcoli pe care le-am văzut se asemănau, aşa că voi vorbi la modul general.
Mi-au plăcut foarte multe lucruri, dar am observat şi minusurile. Le voi prezenta, după cum mi le amintesc.
Peste tot în Lituania (atât cât am văzut) se simte cultul pentru lemn, pentru obiectele făcute manual din lemn sau pentru obiecte făcute manual, în general. Nici şcolile nu fac excepţie. Pe pereţii holurilor, în curtea şcolii, în clase, pe uşi şi pe ferestre erau expuse obiecte confecţionate de către elevi. Mai simple sau mai complicate. Am fotografiat câteva, dar erau mult mai multe şi mult mai variate.
O colegă lituaniană mi-a explicat că modul în care sunt expuse aceste lucruri reprezintă un criteriu important în evaluarea şcolilor. (Ştiu că şi în România sunt astfel de lucruri, dar, la modul general, cred că la noi încă se simte o rigiditate în felul cum ne amenajăm sălile de clasă.)
De fapt, cred că este vorba şi despre mentalitate, în general, fiindcă acelaşi gen de obiecte se regăsesc şi în locuinţele oamenilor de la sat. Casele păstrează tot felul de ornamente din lemn, iar la geamuri sunt perdele lucrate manual, în general. (Nu pot să nu remarc faptul că în satele româneşti actuale "moda" presupune perdele turceşti neapărat!)
Lituania este o ţară foarte verde şi foarte curată. Ştiu că pentru verdeaţă îi ajută clima, dar, în plus, se simte respectul pentru fiecare peticuţ de iarbă. Curtea şcolii e verde, inclusiv terenul de sport. Trotoarul apare doar atât cât e nevoie, iar asta se întâmplă peste tot, nu doar în şcoală.
Şcolile au clădiri în genul celor construite şi la noi în vremea comunismului, doar că în cele două văzute de mine mobilierul, uşile (unele) şi podeaua sunt tot de atunci, singurul loc cu mobilier complet nou şi modern fiind cancelaria. Nu vă grăbiţi încă să trageţi o concluzie. Se vede în fotografie că renovarea şcolilor a început: tâmplăria (s-a dus aici cultul pentru lemn) şi geamurile, încălzirea termică sunt noi nouţe. Dar acestea sunt lucruri obişnuite.
Altceva m-a uimit, anume faptul că şcolile acestea de la ţară aveau grupuri sanitare cu apă curentă, vechi, într-adevăr, dar erau. De altfel dacă ar fi fost noi şi moderne, s-ar fi înţeles că sunt o achiziţie recentă în şcoală. În plus, la şcolile lor de la ţară au cantină! Aici copiii mănâncă masa principală, care se plăteşte în funcţie de veniturile părinţilor. Nu am înţeles însă dacă această treabă e finanţată de primărie, dar înclin să cred că da, fiindcă la modul general, la ei, primăriile alocă fonduri importante educaţiei.
Mi-a mai plăcut ceva, nu am cea mai relevantă fotografie însă. În fiecare clasă există un colţ de recreere, unde copiii se joacă sau îşi fac de lucru cu ceva: cei mici au jucării, undeva era un calculator, altundeva un covoraş cu jucării, un casetofon, un colţ cu cărţi, altul cu căni şi cu ceai. O alternativă la alegatul pe holuri sau o provocare la socializare informală.
În fine, cred că toate acestea ar trebui raportate la şcolile din mediul rural de la noi. Nu ştiu cât de bine am conturat realitatea şcolii lituaniene, fiindcă am văzut puţin. Presupun însă că peste tot există aceleaşi locuri fără urmă de opulenţă (eufemistic vorbind). Dar ceea am văzut mi-a lăsat impresia efortului că se vrea o schimbare, cine nu vrea ... Oricum, un lucru e sigur: lituanienii sunt mândri de ceea ce sunt, sunt oameni fără o urmă de falsitate şi cu o dorinţă extraordinară de a păstra şi de a valoriza ceea ce au.