sâmbătă, 26 iulie 2014

Sunt student la Medicină!

Probabil că toată lumea (părinţi, copii) a gândit că miercurea e cea mai bună zi să te înscrii la facultate. Altfel, nu-mi explic de ce miercurea trecută am găsit pe la nouă fără deja adunaţi sute de oameni la Medicină, iar joi rapoartele de pe site-ul facultăţii au arătat că au mai trecut pe la comisia de înscriere mai puţin de o sută de candidaţi. Vineri şi mai puţini.
În fine, ce faci la o coadă de 1000 de persoane - te înarmezi cu răbdare şi aştepţi. Coada iese din curtea facultăţii şi continuă pe stradă, până dincolo de statuia lui Carol Davila.

Timpul trece mai repede dacă ai venit cu prietenii să te înscrii: După ce te-ai pregătit la chimie? zice o fată către alta. După trei cărţi: cartea bază, o carte mai veche şi culegerea. Da' la anatomie ştiu cel mai bine, chiar lucruri pe care nu se dau! Apoi povesteşte ceva despre alte două facultăţi pe care le-a făcut/ început şi, atentă la ce spune un băiat din grup, scoate un pachet de biscuiţi cu cereale şi-l împarte frăţeşte. Grija pentru cei din jur mă înduioşează. Îi iert prepoziţia pusă prost şi-i doresc să ştie la anatomie şi la chimie.
O fată înaltă se uită nerăbdătoare către staţia RATB după fiecare 69 care trece. Aşteptarea ei ia sfârşit când apare tatăl - un domn corect îmbrăcat, cu o expresie a feţei foarte sobră. Schimbă discret câteva vorbe cu fiica şi ochii, faţa i se încălzesc. După câtva timp, domnul corect îmbrăcat iese din rând şi-i face fetei o fotografie cu telefonul, cum stă la rând cu ochelari de soare. Apoi încă una mai din stradă, încă una, încă una. Îl suspectez că de fapt vrea să fotografieze mulţimea. Peste vreo două ore, când suntem deja ajunşi în holul central al facultăţii, domnul corect îmbrăcat îi face fetei alte poze. Din unghiul în care mă aflu acum, nu mai văd fata, nici ochelarii de soare, doar pe domnul îmbrăcat corect făcând poze. Multe poze.
Nu mă pot plânge că nu avansează repede rândul. (Organizarea, de altfel, a fost în regulă.) Când ajungem în dreptul impunătoarei statui, un tânăr iese din rând pentru a vorbi la telefon, mai discret, gândesc eu. Vocea puternică a tânărului turteşte instantaneu orice tentativă de discreţie. Nu ai cum să nu auzi: Alo, da, stau la coadă. [...] E o coadă ca pe vremea lui Ceauşescu la lapte. [...] Şi are ăştia aici o statuietă, parcă e dân pisicile aristocrate! 
Întorc capul involuntar către statuia lui Carol Davila. Impunătoare. Mândră. Elegantă. Chestie de perspectivă, gândesc. Sau mai degrabă de semantică.
Sau nici nu contează - atâţia oameni adunaţi din atâtea părţi aici, părinţi şi copii, animaţi de un gând comun - ca peste o săptămână să poată spune: Sunt student la Medicină!






vineri, 11 iulie 2014

Ce greşeli să eviţi cu copilul tău. Ghid pentru părinţi mari cu copii mici

      Cred că părinte grijuliu e pleonasm, dacă avem în vedere oamenii normali la cap care au copii. Acestor oameni mă adresez prin postarea de faţă. Indiferent că exprimă sau nu, că lasă sau nu să se vadă, părinţii îşi fac griji. Copii mici - griji mici, copii mari - griji mari, sintetizează înţelepciunea populară, lucru care nu ne opreşte însă de la a constata că şi părinţii cu copii mici şi foarte mici îşi fac griji mari, atât de multe şi de mari, încât comit adesea greşeli cu urmări asupra relaţiei părinte - copil sau asupra personalităţii copilului.
       Iată trei exemple foarte frecvente în care prea multă grijă raportată la situaţii extrem de obişnuite generează greşeli, a căror evitare ar putea fi la îndemâna oricărui părinte:

       Părinţii pun copilului la masă farfuria încărcată cu mâncare. Recunoaşteţi că aceasta e tendinţa tuturor: bucata cea mai mare de carne, un munte de legume, chiar dacă vorbim despre un copil de 3-4 ani. Oricât de convingători ar încerca să fie părinţii, copilul nu va putea mânca tot! (Nu luăm aici în calcul situaţia mâncăcioşilor, care se vor ghiftui, semnând deja contractul pentru postul de viitori supraponderali.)

 Şi atunci urmează a doua greşeală: copilul e admonestat, corelând momentul mesei cu un sentiment negativ: de vinovăţie sau de neputinţă.      
       Soluţia e simplă: în farfuria copilului trebuie pusă o cantitate mică de mâncare, pe care copilul să aibă satisfacţia că "o dă gata". Fiţi sigur că va mai cere o porţie dacă nu s-a săturat.


       Părinţii imită limbajul copilului. Până la 3-4 ani (uneori se depăşeşte această vârstă), copilul vorbeşte "stâlcit", uneori fiind nevoie de dicţionar bebe-român pentru a înţelege ce spune. Părinţii sunt, desigur, calificaţi în traducerea cu pricina, dar nimic nu motivează faptul să vorbească la fel. Copilul - bebe poate fi adorabil vorbind "pe limba lui", dar părinţii nu sunt nici măcar amuzanţi, ca să nu mai vorbim despre faptul că este extrem de important ca odrasla să audă o limbă română volbită vorbită corect...
           Soluţia e ... pe buzele oricui: tonul afectuos trebuie păstrat, nu şi pronunţia greşită.


         Părinţii strâng jucăriile împrăştiate, "protejând" copilul care e prea obosit să adune ceea ce face din covorul tău o pistă cu obstacole. Greşit! Copilul trebuie doar ajutat/ încurajat/ coordonat să pună jucăriile în ordine, evitându-se însă adresările tip ordin/comandă, care ar face ca această activitate să fie percepută de cel  mic drept o experienţă negativă.
         Soluţia vine din exemplul personal pe care părintele îl oferă: obiectele personale puse în ordine la finalul unei zile, eventual cu un uşor entuziasm, motivat în faţa copilului prin aceea că următoarea zi va începe mai frumos într-o casă ordonată. În plus, ordonarea jucăriilor poate fi ultima repriză de joacă, una la care participă măcar unul dintre părinţi.
         Încercaţi, poate fi amuzant!




Desene preluate de pe http://www.clipartlogo.com/image/baby-girl-crawling-clip-art_376343.html.