vineri, 27 ianuarie 2012

Gicu, cel cu ochii de măsline

Dacă avem 17-18 ani suntem prea mari pentru a face oameni de zăpadă?
Nicidecum. Azi-dimineaţă mi-am scos elevii (XI A-ul) afară, la zăpadă (spre invidia altora), să facem împreună un om de zăpadă. Din câte cunosc eu, Gicu e al doilea Om-de-zăpadă "apărut" vreodată în curtea liceului nostru. Primul  a fost făcut acum doi ani de XII F-ul de atunci, dintr-o glumă a mea (luată în serios), ceva de genul "dacă vreţi să nu vă ascult, să vă găsesc făcând un om de zăpadă în faţa ferestrei clasei voastre". Atunci, văzând entuziasmul domnişoarelor de 18-19 ("domnii" erau doar patru, dintre care doi, îngheţaţi, n-au fost de mare ajutor, iar ceilalţi doi erau oricum plini de solicitudine în tot ce făceau), am înţeles că nu există o vârstă anume să te bucuri făcând, de exemplu, un om de zăpadă.
Dar să ne întoarcem la Gicu. Gicu s-a lăsat greu modelat, zăpada prea afânată nu voia nicidecum să ia vreo formă. Noroc că XI A-ul are băieţi ca lumea, şi punând umăr lângă umăr - un umăr de actor şi unul de model ;) - s-a conturat Gicu. Cam scund şi cam rotund din cauza plămadei (noroi şi niţeluş scuipat) dar, în rest, cu o ţinută impecabilă: nas din morcov, fes de lână, mătură, nasturi şi ochi din ... măsline negre. Scuzaţi, de unde cărbuni?
Poţi să spui că Gicu nu e irezistibil? A primit toate complimentele posibile, a stat cuminte la o lungă şedinţă foto, a primit turişti şi vizitatori, care şi ei au făcut poză cu Gicu, a iscat reacţii şi pasiuni.
Am convenit toţi, chiar că poţi să i te adresezi cu drag lui Gicu, fără să provoci discuţii că nu ştii să te exprimi,  cu "Mânca-ţi-aş ochii, Gicule!", că doar v-am spus că are ochii din măsline.
Deci, dacă avem şi noi o vârstă, acolo, ne mai putem juca? Au ba?




duminică, 22 ianuarie 2012

First date: avocat&doctoriţă

(Lecţia de duminică)

Într-o după-amiază liniştită cu soţul meu, într-un mall. La masa din spatele nostru, o masă mai ferită, un El şi o Ea, cam la 28-30 de ani. Obişnuiţi, chiar nu atrag atenţia prin  nimic. Până când, în secunda doi, după ce se fac comozi, o voce sonoră (deocamdată doar sonoră), a lui, începe conversaţia (care la noi ajunge sub formă de monolog): Eu sunt avocat, uite, ăsta e card de avocat la ... (nu auzim chiar tot, e muzică în restaurant, şi nici n-am vrea, credeţi-mă, dar nu ai cum să nu auzi), ăsta e un card de acces la ... (bla, bla, nu mai aud) şi, uite, ăsta ţi-l dau ţie. (N-aş putea să spun ce-i oferea, poate vreun calendar pe 2012, mă gândesc.) Vorbesc prea mult? Sper că nu sunt enervant. (voce un pic schimbată, tot sonoră, dar mai îndulcită).
Spectacolul sub formă de teatru radiofonic se anunţă fermecător şi actul I continuă cu altă scenă: să ştii că eu respect femeile, spune domnul avocat declamativ, cu câţiva decibeli în plus în voce, ca şi când ar fi vrut să se asigure că îl aud toate femeile din lume restaurant, şi nu doar cea din faţa lui. Se prea poate ca acest exordium ex abrupto să fi oprit câteva zeci de tăiţei chinezeşti şi câteva urechi de lemn la jumătatea drumului între platou şi gurile amatorilor de mâncare chinezească. Din păcate, discursul avocatului e întrerupt: Alo, da, zice el cu aceeaşi voce. Da, Ileana, chiar mă bucur că mă suni. Cumnată-ta e o vagaboantă. (tot exordium ex abrupto, constat eu, da'  ăsta e alt discurs, nu e cel cu eu respect femeile.).(...) Am văzut-o în club aseară. (...)  Ei, ce făcea ...  Îmi pare rău de fratele tău, dar e vagaboantă rău. (...) Pa, Ileana, să-i spui să scape de ea. Apoi, revenind, cu atenţia către domnişoara din faţa sa: Deci ai 28, dar nu-mi iese un an! (cam prea sporită atenţia) Spuneai că ai terminat Medicina, că ai făcut şi un master, apoi rezidenţiatul ... deci 6 şi cu 2 ... Sper că nu sunt enervant ... 
În scena următoare i-a spus că e drăguţă, a interogat-o pe tema distracţiilor şi a timpului liber, a sperat în continuare că nu e enervant, iar noi, între două pacheţele de primăvară, am sperat, la rândul nostru, că domnişoara doctor i-a aplicat tratamentul potrivit.


Aţi putea să (re)citiţi şi Tautologii pe marginea piscinei.

duminică, 15 ianuarie 2012

Ziua lui Eminescu



"Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei.
Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr." 
                                 (Tudor Arghezi - "Inscripţie pe amfora LUI")



vineri, 13 ianuarie 2012

"Întotdeauna o să conteze profesorul ..."

... spune regizorul Cristi Puiu. Şi mai spune o groază de lucruri, atât de adevărate şi atât de frumoase, despre profesorul ideal (şi altele mai puţin frumoase, dar tot atât de adevărate tot despre profesori). Nu ştiu cine a făcut interviul, dar ştiu sigur că merită accesată postarea:

http://www.youtube.com/watch?v=hW59Zsm9AGE&feature=related

Mulţumesc, Mihaela N., pentru link.

marți, 10 ianuarie 2012

Poveste de iarnă

    Sau poveste de spus, acum, când "strici" bradul ...

    Fără zapadă. (Cel puţin deocamdată.)
    A fost odată un globuleţ. Nu, mai bine zis, o cutie cu globuleţe. Nou-nouţe toate, primite în dar de un copil, aşa, ca tine. Trei globuleţe pictate de o mână pricepută, cu cobalt, cu argint şi cu aur. Te întrebi dacă erau identice? Nuuu ... (Nu pentru că ar fi povestea plictisitoare, ci pentru că lucrurile pictate manual nu sunt niciodată absolut identice.) Primul înfăţişa, pe o parte, un om de zăpadă, iar în jurul său, parcă zburând, zeci de steluţe minuscule, albe, pe fondul de cobalt. Al doilea, auriu, avea cingătoare, de jur împrejur, o crenguţă de brad pictată în tuşe fine. Al treilea globuleţ avea hăinuţă de argint şi, peste ea, mâna pricepută pictase ... Să ne uităm bine, mâna pricepută ... nu pictase nimic!!! Din grabă, globuleţul argintiu nu-şi primise, asemenea, fraţilor săi, podoabele ... (Am putea să ne imaginăm noi o steluţă rătăcită, pusă măcar dintr-un rest de culoare, dar nu ar fi deloc corect, întrucât, chiar şi într-o poveste, fiecare trebuie să îşi poarte propria înfăţişare.)
    Aşa se face că primele două globuleţe fură aşezate de copil pe cele mai grozave crengi ale bradului. Primul, cel cu omul de zăpadă în jurul căruia zboară steluţe de argint, chiar pe creanga din faţă, cam la înălţimea copilului, iar cel de-al doilea, cel cu crenguţe de brad ca o cingătoare peste hăinuţa aurie, un pic mai sus, spre vârf. Şi tare mândre mai erau ele două, globuleţele pictate manual cu aur, argint şi cobalt.
    Dar al treilea? poate o să întrebi (dacă nu cumva îţi e de ajuns să ţi le imaginezi pe primele două). Al treilea globuleţ, cel argintiu, căruia mâna pricepută a meşterului uitase să-i aştearnă podoabele, fu aşezat pe o creangă mai ascunsă şi, de acolo, se bucurase şi el, în linişte, de strălucirea celorlalte, resemnat cu hăinuţa lui simplă, fără măcar o steluţă ...
    Când copilul a început să strângă podoabele bradului, a fost tare trist ... (Aşa cum cred că eşti şi tu, de fiecare dată după sărbători, când "strângi" bradul.). Până la Crăciunul următor e atâta timp ... Şi acum, desprinse de pe crengile uscate ale bradului, care îşi scutură răutăcios acele la fiecare atingere, globuleţul de cobalt, cel cu omul de zăpadă, şi cel auriu, cu cingătoare, parcă nu mai au nici ele farmec. Parcă-şi ţin pentru ele povestea, într-un somn din care se vor trezi abia la iarna viitoare.
    Şi copilul e tare trist ... Şi, aşa trist, înţepându-se în acele răutăcioase ale bradului, întinde mânuţa să desprindă globuleţul argintiu, rămas stingher pe creanga din spate, cea mai de jos ... Ţinând globuleţul cu grijă în căuşul palmei, copilul îl ridică uşor, ca într-un zbor de pasăre, înainte de a-l aşeza în cutie. Ochii copilului urmăresc acum trist sclipirea argintie, parcă tristă şi ea. În dansul prin aer, mânuţa copilului, ţinând ultimul globuleţ, se opreşte. Şi ochii copilului îşi reflectă candoarea în oglinda globuleţului cu hăinuţă argintie şi se înveselesc dintr-o dată.
    Putem să ne imaginăm cum, peste an, până la următorul Crăciun, globuleţul cu hăinuţă argintie, rămas pe măsuţa copilului, aşezat printre jucăriile preferate, primeşte, de câte ori copilul îl prinde în căuşul palmei sale şi îl plimbă într-un zbor precum cel al păsărilor, cele mai frumoase podoabe: ochii veseli ai copilului. 
    (Acum intervine părintele cu o scurtă explicaţie, în caz că povestea i s-a citit unui copil prea mic: adevărata frumuseţe nu vine din podoabe de tot felul, ci din puterea de a oglindi fericirea celuilalt.)

    Scuzaţi dacă sensul poveştii e prea didactic - autoarea e profesoară.

vineri, 6 ianuarie 2012

La mulţi ani!

Am revenit în Bucureşti, după zece zile de vacanţă la munte, fără laptop, deci, cu o mică întârziere, vă urez acum LA MULŢI ANI!
Anul care a început să vă aducă linişte, sănătate şi înţelepciune! Să aveţi parte de întâmplări frumoase, să fiţi înconjuraţi (pe cât posibil) de oameni inteligenţi şi cu bun simţ, să găsiţi puterea să faceţi tot ce vă propuneţi!
Şi pentru că eu m-am bucurat de zăpadă, dar nu chiar cât aş fi vrut (pentru că iarna asta trişează), mai jos, pentru bucuria tuturor, versuri despre frumuseţea iernii (cea adevărată):


Eşti atât de frumoasă, iarnă! Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nicio mireasmă,
şi nicio boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.
           (Nichita Stănescu  - Cântec de iarnă , volumul Sensul iubirii,  1960)