joi, 24 martie 2011

"Proşti, dar mulţi..."

Se face mult caz/ haz (mai ales în timpul examenelor naţionale) de greşelile elevilor, iar pe mine mă întristează întotdeauna şi greşelile în sine şi "hazul" de ele (măcar de-ar fi "haz de necaz"), aşa că nu voi califica genul ăsta de "perle de cultură" decât cu epitetul ieftin. Da, sunt "perle", dar sunt ieftine, triste, nu le vrem şi nu ne onorează, nu sunt de păstrat, nici de colecţionat,  însă, din păcate, nu putem opri producerea lor.
Astăzi deschid cutia Pandorei, ca avertisment, că tot se apropie perioada tezelor şi arăt câte ceva, poate se arătă ea şi speranţa (aia care a rămas pe fundul cutiei) că dătătorii de perle îşi vor ţine culturile sub control:
  • Spancioc şi Stroici i-au dat lui Lăpuşneanu să bea drojdie. (Citatul exact: "Iată, zise Spancioc, [...] au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte!" Seamănă, da' nu răsare!); 
  • Lăpuşneanu a murit uitându-se în oglindă. (No comment);
  • Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae mergeau la barul lui Iocan. (Aici cred că a fost ca la "mă iubeşte/nu mă iubeşte" - "era poiană/era bar...". Asta e, aşa au vrut sorţii, să fie barul locul preferat. Al cui? că al lui Moromete sigur era poiana...);
  • Paraschiv, Nilă şi Onilă... (Chiar dacă "Achim" nu rimează cu "Nilă", să ştiţi că ei totuşi rezonau între ei şi, în plus, şi cu Paraschiv, când făceau planuri de plecare la Bucureşti...);
  • În scena cinei erau toţi la masă, doar brânza lipsea. (Să ne înţelegem, asta se întâmplă din cauză de Duţulache  furător de brânză);
  • Nichita Stănescu are o exprimare metamorfică. ( Aici avem un caz "curat murdar!" de atracţie paronimică, adică se confundă cuvintele metamorfică/metaforică, explicăm noi pentru cine e, aşa, mai "împietrit");
  • Băieţii au plecat la Bucureşti cu covoarele. (Bag samă că bieţii băieţi ai lui Moromete se prinseră că "timpul nu mai avea răbdare" şi luară covoarele lui Aladin);
  • Ghiţă deţine o relaţie cu personajul antologic Lică. (Conform definiţiei din DEX, poţi deţine un lucru material, un titlu, un premiu, un grad, o funcţie etc. Da' hai să nu fim cârcotaşi, că putea să zică "are" în loc de "deţine" şi era şi mai rău. Oricum, tot antologic rămâne.);
  • "Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă indecentă." (Să ne întoarcem la Moromete, care spune "Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă.". Ce spun alţii despre viaţa lor nu e treaba noastră.).
Nouă puncte plus încă unul, vi-l spun imediat. Unul din oficiu, ca la note:  Proşti, dar mulţi...

duminică, 20 martie 2011

Surâsul Hiroshimei

Tot ce am văzut în ultimele zile la ştiri despre dezastrul din Japonia - oraşe japoneze hăcuite, prăbuşite, în presă fotografii - amprentă a dezastrului, chipuri împietrite de disperare şi de neputinţă, totul mi-a amintit de "Surâsul Hiroshimei", volumul lui Eugen Jebeleanu (1958). Se studia când eu eram elevă de liceu şi  îmi amintesc că ne-a marcat, pe noi, elevii de atunci, Întâlnirea cu Hiroshima. Le-am vorbit elevilor mei despre momentul 5 august 1945 (ştiau mulţi dintre ei o groază de informaţii despre Hiroshima şi Nagasaki), apoi le-am citit câte ceva din volumul "Surâsul Hiroshimei" (fără prea multe observaţii stilistice). Este extraordinar cum, după atâţia ani de la apariţia acestui volum, versurile lui Jebeleanu pot înmărmuri audienţa. Este foarte adevărat, însă, că tragedia prin care trece acum Japonia, posibilul "blestem" nuclear ţinut cu atâtea eforturi sub control au făcut ca Întâlnirea cu Hiroshima, Corul copiilor ucişi, Glasul unei femei să devină, din păcate, cam prea "de sezon".
Am intenţionat să le citesc copiilor (IX-XII) câteva versuri, pentru cultura generală, pe ultimele minute ale orei, şi am sfârşit prin a sta şi în pauză, fără un semn cât de mic de nerăbdare de a ieşi din partea vreunuia.


sâmbătă, 12 martie 2011

Stiloul care pune 10

Ieri, elevii mei (mă rog, unii dintre ei) au avut la ei creionul fermecat, pentru că altfel nu ar fi reuşit ca în 20 de minute să compună o povestioară, cu scop moralizator, cu personaje obiecte personificate (propuse de mine), cu o morală etc., adică o fabulă de-adevăratelea, în proză sau chiar în versuri (!!!). Deci, cum spuneam, după ce i-am "cercetat" pe Grigore Alexandrescu, pe La Fontaine, dar şi pe străbunicul Esop, am pus la încercare "înţelepciunea" elevilor de clasa a X-a. Iată câteva mostre:

D’ale penarului (Andrei, 17 ani)                                                                  
Într-o zi de şcoală,
Rechizitele s-adunară
Şi-au început a se plânge
Că penarul nu le-ajunge.
Bătrânul creion
Le spune tuturor,
Cum de vremuri multe el a existat
Si că-n în război a participat,
Cronici multe a scris
Despre cei ce au învins.
Iar doamna ascuţitoare
Le spune şi ea în gura mare
Cum lângă creion a stat mereu
Să îl ascută la bine şi la greu.
Însă noul venit,
Creionul mecanic,
Vine şi le spune:
“-Au fost vremuri bune,
Dar acum aţi îmbătrânit,
v-aţi învechit,
nu mai sunteţi buni de nimic!
Acum, că eu am venit,
Totul va fi mai uşor.”
Le-aş spune tuturor  
Că fiecare obiect în parte
A avut un punct de plecare,
Un bunic sau un străbun,
Care la vremea lui a fost cel mai bun.
Nu e bine pe cei bătrâni să îi ironizăm,
Ci, mai bine, de înţelepciunea lor să profităm. 

Întrunirea gumelor (Răzvan, 16 ani)
După o zi de şcoală, elevul veni acasă şi îşi desfăcu  ghiozdanul, aruncând totul prin camera sa.
Din întâmplare, din penar a ieşit o gumă de şters, rostogolindu-se pe biroul elevului, lângă o gumă de mestecat, făcută ghem. Vrând nevrând, acestea intrară în dialog:
-   Ce faci, Orbito? întrebă gumiţa de şters.
-   Bine, Ştearso, uite, pe-aici…..răspunse guma de mestecat.
-   Ce ai păţit de eşti aşa de ramolită? întrebă nedumerită Ştearsa.
-   Doar mi-am făcut datoria  de a curăţa dentiţia, dar am pierdut transportul către coşul de gunoi.
-   Mare păcat. Zaci aşa fără vreun rost, arăţi şi rău şi nu mai eşti bună la nimic. Pe când eu…
Guma de şters nu apucă să-şi termine vorba, că elevul, repezit să-şi facă ordine, adună repede dezordinea de pe biroul său, inclusiv guma de şters, care ajunse la coşul de gunoi.
Morala – nu judeca pe nimeni pentru starea socială pe care o are sau pentru simplul fapt că are un defect, pentru că nu ştii niciodată ce poţi păţi şi tu.

Creionul şi ascuţitoarea  (Ana Maria, 16 ani)
Într-o bună zi de şcoală,
Când copiii erau afară,
Creionul cheamă-ndată ascuţitoarea
Să-i ascută feţişoara,
Dar ascuţitoarea noastră,
Rece si un pic trufaşă,
Îi spune creionului:
„Ia mai pune-ţi pofta-n cui,
Toată lumea mă stresează
Să vă ascut pe voi la faţă.
Voi cu vârful ascuţit
Nu mai comentaţi nimic,
Copiii vă folosesc
 şi pe mine mă părăsesc. ”
„Dar, ascuţitoare mică,
tăioasă şi fără frică,
Fără ajutorul tău,
s-ar produce mult, mult rău.
Vino aici şi apucă-te
Vârful repede de-ascute !”
„Uite, ce vreau cel mai mult
E să rămâi cu vârful rupt,
Vreau să nu te mai folosească
Nimeni din această clasă.”
Creionul se enervă 
Un brânci ascuţitorii îi dă,
Iar ascuţitoarea noastră
Cade spartă, fără viaţă!
Au sfârşit rău amândoi
Şi-nvăţăm de aici noi
Furia s-o controlăm
Şi să nu ne enervăm, 
Să încercăm să colaborăm.

P.S. Spuneam ceva de creionul fermecat? Nu, nici vorbă de aşa ceva. Să revenim la realitate. Pur şi simplu au vrut, s-au concentrat şi au reuşit. Eu, în schimb, am stiloul care pune 10. De-adevăratelea. 

marți, 8 martie 2011

Poem ... fix pentru Mama

De când nu aţi mai scris o compunere/un text pentru mama? Cei care îmi sunteţi elevi veţi răspunde că de azi, de la ora de română, când profa, adică eu, a trecut (cam brusc, ce-i drept) în ultimele minute ale lecţiei de la romanul postmodern românesc la poezia japoneză cu formă fixă, haiku.
Aşadar, ne-am jucat azi, dar nu oricum, fiindcă haiku este o specie lirică japoneză, cu formă fixă, adică alcătuită din trei versuri  formate din 5, 7, 5 silabe. Sigur că, pentru a fi veritabilă, o poezie haiku ar trebui să concentreze mult în puţine cuvinte şi, mai ales, să fie ... în limba japoneză.
Cu toate acestea, am încercat şi noi cu ce am avut la îndemână, adică iubirea şi preţuirea pentru Mama, ceva raze de soare, flori şi muguri de primăvară, şi din nou iubirea pentru Mama.
Până când am obţinut un poem ... fix pentru Mama.
La mulţi ani, mămico!

Rază de soare
Calea-mi luminează,
Zâmbetul mamei.   (Bogdan, 15 ani)

Cunosc chipul tău -
Soare pe cer răsare,
Iubirea mamei.   (Teo, 15 ani)

Mama mea dragă -
Floare frumoasă de mai
Venită din rai.  (Silviu, 15 ani)

Iubire şi dor,
Ghiocei port în gând
Doar pentru mama.   (Raluca, 15 ani)

Gânduri senine,
Iubire infinită -
Ea este mama.   (Andreea, 15 ani)

Iarba verzuie,
Lumina şi soarele
Doar pentru mama.  (Iuliana, 18 ani)

Mugurii apar,
Lumină, sufletul meu,
Doar pentru mama.  (Alexandra, 18 ani)

Rază aurie,
Voal de floare de cireş -
Mireasma mamei.   (Silvia, 15 ani)

Zăpada moare.
Scot strămoşii degete
De albi ghiocei.  (Răzvan, 19 ani)

Vorbă, blândă, tu,
Chip ca roua pură. Ţie,
Mamă.  Mulţumesc.  (Dulcineea, 19 ani)

Ghiocei plăpânzi.
Căldură în suflete.
Mami, te iubesc!  (Daniela, 15 ani)

Roua florilor.
Ţie îţi zâmbesc mereu,
Sufletul meu cald.   (Raluca, 15 ani)

Copil ghiocel.
Soare pe cer protector,
Mama zâmbeşte.  (Daniela, 19 ani)

Mama, mama mea -
Primăvara mea caldă
Pururi în suflet.   (Amina, 19 ani)

sâmbătă, 5 martie 2011

"Ora de română" - Mircea Dinescu

Lecţia pe care noi am desfăşurat-o la USR, ieri, în Sala Oglinzilor, în cadrul proiectului "Ora de română" s-a chemat "Să facem cunoştinţă cu Poetul" şi l-a avut invitat pe Mircea Dinescu.
Poetul "Invocaţiei nimănui" a fost la dispoziţia noastră mai bine de o oră, timp în care a răspuns, a povestit, a evocat, a mărturisit, a recitat, şi-a amintit, a cântat, a ironizat, a observat, a recitat, a dialogat, a argumentat, a analizat şi din nou a recitat şi, doar la un loc, verbele acestea redau atmosfera orei de română de ieri. Totul fără zgârcenie şi cu o vervă inepuizabilă, supunându-se (de fapt, supunând) asaltului de întrebări venit din publicul format din peste 100 de persoane.
Poetul a evocat împrejurările în care a fost făcută filmarea cu Mircea Dinescu la 17 ani (media de vârstă a publicului), recitând poezia "Domnişoară, Doamnă, clipă", anume într-o sală de clasă din liceul său,  apoi a amintit debutul cu poezie în revista "Luceafărul" în 1967 şi editorial cu "Invocaţie nimănui", în 1971.  A vorbit despre perioada comunistă, cenzură şi "exportul" volumului "Moartea citeşte ziarul", despre interviul acordat ziarului "Liberation", (17 martie 1989), urmat de arestul la dominciliu, apoi, inevitabil, despre momentul decembrie 1989. Întrebat dacă poezia socială (cum sunt multe în "Democraţia naturii", 1981) mai poate fi azi o armă împotriva regimului, discursul poetului a căpătat tonalitatea pamfletului, cunoscută cititorilor săi din "Pamflete vesele şi triste", 1996.
Într-o singură oră, cuvintele poetului au fost ironice, autoironice, melodioase (la propriu), şăgalnice, grave. "În tinereţe altfel mă gândeam la moarte, cu un fel de teamă." a mărturisit autorul atât de cunoscutei poezii "Sunt tânăr, Doamnă..." (vol. de debut). "Acum nu mă mai tem de timp, m-am obişnuit cu el", a continuat Poetul a cărui confesiune lirică arată, acum, în ultimul său volum, înţelepciunea împăcării cu trecerea timpului: "şi înţeleg deodată ce e timpul: / un sfânt ce-şi molfăie, de foame, nimbul" (Vol. "Femeile din secolul trecut", 2010).
Am fost întrebată înainte de începerea orei de română dacă am emoţii. Da, am avut emoţii, dar nu pentru că a trebuit să ţin o lecţie pentru o sută de elevi, nici pentru că a trebuit să moderez o oră de convorbiri cu domnul Dinescu (şi îl ştiţi de la televizor, nu?). (De altfel, vă mărturisesc că a fost a doua întâlnire cu Poetul - în urmă cu 14 ani Mircea Dinescu mi-a acordat un interviu pe tema artei poetice.)
Am avut emoţiile pe care profesorul de română le are când la lecţia sa vine Poetul însuşi şi îl ajută cu atâta generozitate şi răbdare să ducă la bun sfârşit ora de română.
Şi pentru asta, domnule Dinescu, vă mulţumesc!





marți, 1 martie 2011

Primul mărţişor

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie întoarcerea în copilărie îmi încălzeşte sufletul. Şi undeva în amintirile mele din copilărie stă icoana învăţătorului meu din clasele mici.
Domnul învăţător era atât de bun, încât nu era în stare să se supere sau să certe pe cineva. Când un copil spunea, cu vocea aceea tărăgănată pe care o au toţi în clasa întâi, lungind pe vocale într-un răsfăţ neturtit încă de rigorile şcolii, Dooomnuuu', colegu' râââde!, atunci domnul învăţător găsea de cuviinţă să replice: Bine că nu plânge!, iar noi toţi, dintr-o dată, îi vedeam şi pe "pârâcios", şi pe "râzător" amuţind, vindecaţi cel puţin pentru moment, unul de "pâră", altul de "hlizeală". Problemele de aritmetică deveneau toate plimbări cu pisoi şi cu răţuşte, la care dacă nu erai atent că pisoiul are patru picioare, şi nu două, greşeală fatală!  Că doar încă nu s-a pomenit pisoi care să meargă în două picioare, aşa ca tine sau ca tine, spunea domnul învăţător, iar noi râdeam şi ne bucuram că suntem la şcoală şi că facem aritmetică.
În bunătatea lui nemărginită, domnul învăţător se bucura şi suferea cu şi pentru fiecare copil în parte. De aceea, intr-o zi de 1 Martie (eram clasa întâi), când a găsit la uşa clasei noastre un băieţel plângând, domnul învăţător l-a mângâiat cu blândeţe pe creştetul capului, încercând să-i ia astfel, printr-o minune, toată supărarea. Plânsul înfundat al copilului nu s-a oprit, ci dimpotrivă, venea acum în cascade. Ce-ai păţit? De ce nu eşti la clasa ta şi stai la uşa noastră plângând? Cam aşa l-a întrebat domnul învăţător, iar noi, I A-ul, grămadă la uşă, ochi şi urechi, nu făceam decât să sporim emoţia băieţelului din clasa vecină, care nu putea articula niciun sunet, şi, plângând în continuare, roşu la faţă, cu ochii în pământ, a reuşit într-un târziu să îi atragă atenţia domnului învăţător asupra pumnului strâns, în care ascundea ceva. Ce ai acolo? Şi, palma băiatului, desfăcută cu sfială, a lăsat liber privirilor noastre secretul lacrimilor lui: un coşar minuscul, simbol al norocului, făcut din mărgele negre, înveselite de firul alb cu roşu al vestirii primăverii. Pentru cine ai adus mărţişorul? Şi noi, puşi pe râs, am amuţit, nu fiindcă eram curioşi să auzim pentru cine, ci pentru că vocea învăţătorului nostru adunase în ea toată emoţia copilului şi din voce se mută apoi în ochi. Şi ochii dumnealui ne învăluiră pe noi toţi într-o căldură ca aceea de primăvară.
Aşa am primit eu primul mărţişor. Atunci l-am ascuns cu sfială în buzunarul şorţuleţului albastru, am uitat de el un timp şi l-am scos abia azi la lumină să vă însoţească în prima zi a primăverii, în semn de noroc.
Primăvară în suflet vă doresc!
Camelia