Primul mărţişor

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie întoarcerea în copilărie îmi încălzeşte sufletul. Şi undeva în amintirile mele din copilărie stă icoana învăţătorului meu din clasele mici.
Domnul învăţător era atât de bun, încât nu era în stare să se supere sau să certe pe cineva. Când un copil spunea, cu vocea aceea tărăgănată pe care o au toţi în clasa întâi, lungind pe vocale într-un răsfăţ neturtit încă de rigorile şcolii, Dooomnuuu', colegu' râââde!, atunci domnul învăţător găsea de cuviinţă să replice: Bine că nu plânge!, iar noi toţi, dintr-o dată, îi vedeam şi pe "pârâcios", şi pe "râzător" amuţind, vindecaţi cel puţin pentru moment, unul de "pâră", altul de "hlizeală". Problemele de aritmetică deveneau toate plimbări cu pisoi şi cu răţuşte, la care dacă nu erai atent că pisoiul are patru picioare, şi nu două, greşeală fatală!  Că doar încă nu s-a pomenit pisoi care să meargă în două picioare, aşa ca tine sau ca tine, spunea domnul învăţător, iar noi râdeam şi ne bucuram că suntem la şcoală şi că facem aritmetică.   

În bunătatea lui nemărginită, domnul învăţător se bucura şi suferea cu şi pentru fiecare copil în parte. De aceea, intr-o zi de 1 Martie (eram clasa întâi), când a găsit la uşa clasei noastre un băieţel plângând, domnul învăţător l-a mângâiat cu blândeţe pe creştetul capului, încercând să-i ia astfel, printr-o minune, toată supărarea. Plânsul înfundat al copilului nu s-a oprit, ci dimpotrivă, venea acum în cascade. Ce-ai păţit? De ce nu eşti la clasa ta şi stai la uşa noastră plângând? Cam aşa l-a întrebat domnul învăţător, iar noi, I A-ul, grămadă la uşă, ochi şi urechi, nu făceam decât să sporim emoţia băieţelului din clasa vecină, care nu putea articula niciun sunet, şi, plângând în continuare, roşu la faţă, cu ochii în pământ, a reuşit într-un târziu să îi atragă atenţia domnului învăţător asupra pumnului strâns, în care ascundea ceva. Ce ai acolo? Şi, palma băiatului, desfăcută cu sfială, a lăsat liber privirilor noastre secretul lacrimilor lui: un coşar minuscul, simbol al norocului, făcut din mărgele negre, înveselite de firul alb cu roşu al vestirii primăverii. Pentru cine ai adus mărţişorul? Şi noi, puşi pe râs, am amuţit, nu fiindcă eram curioşi să auzim pentru cine, ci pentru că vocea învăţătorului nostru adunase în ea toată emoţia copilului şi din voce se mută apoi în ochi. Şi ochii dumnealui ne învăluiră pe noi toţi într-o căldură ca aceea de primăvară.

Aşa am primit eu primul mărţişor. Un coșar din mărgele negre. Atunci l-am ascuns cu sfială în buzunarul şorţuleţului albastru, am uitat de el un timp şi l-am scos abia azi la lumină să vă însoţească în prima zi a primăverii, în semn de noroc.
Primăvară în suflet vă doresc!
Camelia

Later edit: Am găsit un coșar! Nu e din mărgele, nu e primul mărțișor, dar e coșar și e aducător de noroc! Primăvară cu noroc!