sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Îl mai ştiţi pe Cocolino?

Atunci când dai elevilor o temă de creativitate se nasc, mai mult sau mai puţin, poveşti, situaţii, personaje. Şi, de multe ori, personajele sunt atât de vii, încât nu-şi mai ies din rol sau noi, cei care le vedem, le uităm acolo în poveste...
Frumuseţea cu temele este aceea că ele, chiar dacă se repetă de la un an la altul, elevii sunt alţii, deci poveştile sunt altele.
Se întâmpla cam cu zece ani în urmă la o clasă de mate-info şi tema era ca fiecare elev să compună un text publicitar original pentru un produs existent pe piaţă sau pentru unul imaginat. Sigur că urma să notez ţinând cont de mijloacele lingvistice de realizare a scopului persuasiv în discursul publicitar, de mijloace audio sau/şi vizuale utilizate etc. Şi, probabil, că au fost teme de toate felurile şi elevi de toate felurile. L-am reţinut dintre toţi pe el, un băiat cu o statură masivă care contrasta izbitor cu chipul de copil, aşezat la peste 1,80 m altitudine. Fuseseră, până să-i vină rândul, prestaţii care provocaseră unele aplauze, unele zâmbete ironice, altele plictiseală.
A ieşit în faţa clasei, păşind timid, cu un carton de mărimea unei coli A4 lipit de piept. A stat câteva clipe într-o tăcere absolută, dându-ne impresia că pentru ceea ce urma să prezinte avea nevoie de toată concentrarea unui sportiv înainte de o mare confruntare. Apoi, dintr-o dată, solemn, a luat poziţia de drepţi şi a întors cartonul, dezvăluindu-ne nouă, profesor şi elevi, vânători de sensuri polisemantice din text, dornicilor de omofonii, anafore şi de alte subtilităţi ale textului publicitar, deci, cum spuneam, dezvăluindu-ne comoara ascunsă, surpriza muncii lui de o săptămână: o imagine (xerox color) a cunoscutului ursuleţ Cocolino, cu faţa lui gingaşă, cu blăniţa moale care să te îmbie să-ţi clăteşti rufele cu lichidul dătător de parfum şi de confort. Şi, dintr-o dată, profesor şi elevi, am văzut cum pe corpul foarte înalt al adolescentului stătea uimit, gingaş şi nevinovat acelaşi căpşor de pe carton: cu ochişorii rotunzi, cu obrajii rotunzi, cu urechiuţele rotunde.
 A urmat apoi textul, scurt şi convingător: Îl mai ştiţi pe Cocolino? Eu sunt Cocolino!
Şi, profesor şi elevi, l-am crezut, aşa încât nu au urmat nici zâmbete ironice, nici plictiseală, nici aplauze, dar a rămas personajul.
Astăzi Cocolino e absolvent de Cibernetică, nu are nici cel mai mic gând să lucreze în publicitate, iar foştii săi colegi, când deapănă amintiri din liceu, întreabă: Îl mai ştiţi pe Cocolino?

duminică, 7 noiembrie 2010

Tipologii 14 - 18

Dacă ar trebui să formulezi câteva tipologii specifice anilor de liceu, ai spune, cu siguranţă: Tocilarul, Chiulangiul, Rockerul, Băiatul de bani gata, Poetul etc.,  cu femininele de rigoare. Cam astea îţi vin în minte, nu? Eu cred, totuşi, că se poate mai mult - peisajul licean de azi e mult mai pitoresc:
- Băiatul-care-îşi-face-părul-cu-placa se distinge de departe ("de departe" la propriu şi la figurat) din mulţime (oare de ce?). Nu este niciodată grăbit, pentru că orice mişcare bruscă i-ar deranja bretonul. Are adesea piercing şi este dependent de oglindă. Nu vorbeşte niciodată foarte tare, din contră, rosteşte cuvintele apăsat şi rar ca, de pildă: Îmi-daţi-vo-ie-să-plec?-Mă-simt-rău-am-în-ghi-ţit-di-mi-nea-ţă-fi-xa-tiv.
- Diva lasă întotdeauna în urma ei mirosul de parfum scump şi alaiul format din clonele ei (şi admiratorii, pe care nu-i observă, la naiba!). E îmbrăcată doar cu lucruri de firmă, pe care ştie să le poarte aşa încât o observi pe ea, şi nu hainele sau accesoriile glamour. Dacă se întâmplă să fie două Dive într-un liceu, atunci ele vor fi inamice pe viaţă. La lecţii se descurcă de cele mai multe ori bine, nu pentru că ar fi pasionată de învăţat, ci pentru că pur şi simplu o Divă nu trebuie prinsă pe picior greşit. Dacă totuşi vreodată lucrurile nu îi ies, se resemnează uşor: Nu contează, sunt o Divă.
- Cel-care-îşi-petrece-timpul-sub-scară a fost, probabil, în altă existenţă portar (fiindcă iubeşte ieşirea în caz de incendii) sau coşar (pentru că are noroc şi nu e prins niciodată). Nu este unul şi acelaşi cu clasicul Chiulangiu, pentru că el, Cel-care-îşi-petrece-timpul-sub-scară, se plictiseşte câteodată să stea sub scară şi intră pur şi simplu la  ore! (...unde pe o scară de 1 la 10 se află la -1, deci tot sub scară...)
Sunt sigură că mai sunt figuri interesante, aşa că nu punem punct. Ci punct şi virgulă.