sâmbătă, 30 aprilie 2011

Piaţa noastră cea de toate zilele

În piaţa X. Ce vezi? Fructe, legume, verdeaţă etc. Dacă te rog eu să te uiţi mai bine, uită-te, că vezi mai multe.
Adică portocale foarte dulci, portocale f. f. f. dulci, portocale zemoase, portocale foarte zemoase, portocale f. f. zemoase, mandarine, care au aceleaşi calităţi ca portocalele (a se vedea superlativele de la portocale). Continuăm tot cu citrice: grepuri  - atenţie! asta e forma din DOOM 2005, dar sunt rare prin piaţă, pentru că de regulă găseşti grape frut, greip frut, grep fruit, chiar şi grape-frut, grep-frut (fir-ai să fii de cratimă, te găsişi să desparţi grep de frut, că DOOM-ul înregistrează şi forma grepfrut). Bananele sunt mai întotdeauna ok, şi trecem la mere (tot cu superlative), pere, la fel, apoi mai la vară piersici, doar că "mere, pere (şi altele)", nu mai sunt "din panere" de-ale noastre... Căpşuni (afurisitele, n-au vrut niciodată - până-n 2005 -  să fie căpşune, noroc că acum găseşti în DOOM şi căpşuni şi căpşune, dar la piaţă doar căpşuni).
Să lăsăm fructele, că avem o piaţă bogată: ţelini (pe alocuri, că de regulă găseşti ţelină, al cărui plural e ţeline!!, iar ţelinile sunt bucăţile alea de pământ nelucrat, care nu se pun în ciorbă), roşii, cartofi roşii, ceapă roşie etc., într-un singur loc - mărar super ieftin şi  murături de la butoi (recunosc că nu în scris, ci doar pe cale orală). Ouă scris corect, dar să te ferească Dumnezeu să întrebi ceva, că devin oulele, ouălele, ouălelor, în loc de ouăle, ouălor.
Gândeam că măcar limba română să fie a noastră, dacă fructele şi legumele sunt de import.
O piaţă-mbelşugată să aveţi!  (sau viaţă, ce mai contează o literă).

marți, 19 aprilie 2011

Ce încape-ntr-o valiză

„Ce încape-ntr-o valiză” e un joc numa’ bun de jucat în autocar. Pe vremea mea se juca „Fazan”, dar ne adaptăm. Într-o echipă: Ana Blonda cu mine (eu, adică Diriga), în cealaltă Roby şi cei doi băieţi greci, unul supranumit, altul numit. E corect, o să ziceţi, doi contra trei... de fapt, două contra trei... ( fie vorba-ntre noi, nu-i corect, fiindcă Ana Blonda + anii mei fac mai mult decât cei trei băieţi la un loc).
Cum se joacă mi-au explicat repede:  se spun alternativ de către cele două echipe cuvinte care încep cu o literă a alfabetului şi pierde cine nu găseşte cuvântul potrivit. Necesită atenţie şi concentrare, fiindcă trebuie găsite cuvinte care să denumească obiecte concrete, care  să încapă ... într-un geamantan. Se rostesc repede, deci  selectezi rapid din memorie/ din vocabularul fundamental, mă rog, cuvânt după cuvânt. (Se poate juca şi murdar, dacă deschizi DEX on-line pe telefon şi nu se prind adversarii).
Să purcedem, aşadar. Bască – broască (de la uşă, precizează Roby). Batic (continuăm, noi, fetele cu articolele vestimentare) – bibelou (ce faci cu un bibelou în geamantan? în fine, treaba fiecăruia, ce are în bagaj). Buburuză (ne încercăm noi norocul) – bolovan! (??? în valiză???) Bisturiu – brichetă, binoclu – briceag ...[...]  Trecem la roată – ridiche, rodie – radieră, reportofon – rechizite ...[...] şi lovitură sub centură: ruj! (ah! cum de l-au găsit băieţii primii!) – rimel (ne revanşăm noi), rădăcină (băieţii ripostează, dar dacă încape un bolovan, atunci încape şi o rădăcină...).
Au mai intrat în valiză: o rochie, o raţă, o rindea, ceva rumeguş, o ruladă, o ruletă, un rulment, jocul de rummy, răchită, ramură,  reflector..[...] şi dacă a avut loc un bolovan, atunci merge şi un rinocer.
Până la urmă depinde de fiecare cum îşi face bagajul, nu?

duminică, 17 aprilie 2011

Cum te cheamă şi cum te chem

Mă cheamă Elena-Camelia. Când eram elevă, la începutul gimnaziului, profesorii mei mă strigau cu primul meu prenume, adică Elena. Până mă dezmeticeam că eu sunt cea "băgată în seamă", treceau secunde preţioase şi profesorul meu devenea şi el "preţios" - nu eşti atentă... Eu atentă eram, doar că acasă nimeni nu-mi spunea Elena, ci Camelia sau, pe scurt, Cami, iar Elena nici acum nu-mi este familiar (e un fel de accesoriu pe care îl folosesc, o dată, prin luna mai...).  La liceu, cunoscând deja "pericolul", m-am prezentat eu de la început cu prenumele preferat, unde a fost cazul  -  altfel ştiţi că există şi profesori care te strigă doar pe  numele de familie.
Pentru unii profesori, orice ai face (oricât de bine ai învăţa, oricâte premii, merite etc. ai avea), rămâi tot Popescu, Ionescu, Marinescu etc.
Cred că e mai confortabil pentru elev să fie strigat pe numele mic sau poate mă înşel ? (personal, le învăţ "caligrafia" înaintea numelor sau cam în acelaşi timp). Mie îmi plac numele "de acasă" ale copiilor, reminiscenţă din copilărie... Dacă mă supără ceva, Andreii, Alexuţii, Larisele, Dianele etc. devin "băieţelule", respectiv "fetiţo". Nici nu am fost conştientă de întreaga valoare a acestor două nevinovate cuvinte, până când cei din XII F-ul de anul trecut nu mi le-au "reprodus", teatral (la propriu, că sunt doi studenţi la actorie, dintre ei).
Unii profesori folosesc apelative "personalizate". Unui băiat i-a rămas porecla "Bombonel", pentru că a adus de ziua lui bomboane la ora de fizică. Altuia i se zice şi acum "Bolo" (a terminat liceul de 6-7 ani), pentru că profesorul de istorie i-a zis în prima oră de istorie din liceu "bolovan", nici nu mai contează de ce.
Sunt convinsă că percepţia elevului asupra relaţiei catedră-bancă e influenţată şi de apeletivele folosite de către posesorul de catalog. Aşa că formulez şi eu, ca de sezon, pentru cine vine pe aici, elevi, profesori sau nostalgici după anii de liceu,  La mulţi ani, Floricelelor! 

vineri, 15 aprilie 2011

Când modelezi şi pui suflet

Când ieşi din Horezu, pe şoseaua ce duce către Mănăstire, pe partea dreaptă, într-o zonă a oraşului devenită târg de vase tradiţionale, îţi atrage atenţia  inscripţia Ceramica Paloşi. Acolo ne-am oprit în a doua zi a excursiei, pentru o demonstraţie făcută pe viu de meşterul olar, într-o casă-muzeu, în care minunea vaselor de Horezu se completa prin obiecte vechi, specifice spaţiului rural românesc din zona Oltului.
Lutul adus din culele din împrejurimi, frământat cu apa Olteţului, îşi aştepta  cuminte, lângă roata olarului, devenirea. Sub privirile noastre, forma noroioasă, îmbrăţişată de mâinile pricepute ale meşterului, se înălţă, se rotunji, gata să primească florile câmpului, apoi se întinse, se arcui pe margini aşteptând bucatele. Preschimbarea lutului arătă privirilor noastre o ultimă formă - a candelei, în aşteptarea luminii sfinte.
Şi după ce ochilor noştri amuţiţi de uimire li s-a arătat povestea florilor, a bucatelor şi a luminii, meşterul ne dezvăluie pioşenia şi credinţa: vasul făcut duminica nu se păstrează, nu poate primi nici flori, nici bucate, nici lumină. Vasul făcut în zi de sărbătoare devine iarăşi lut.
Artă, tradiţie şi credinţă, într-o demonstraţie de o oră - au  fost partea care mi-a plăcut cel mai mult din excursia la Horezu.
Ce ştiu şi eu, nu de acum, ci de ani, de când îs dăscăliţă, este că, atunci când modelezi, pui suflet.

Au mai scris despre excursia la Horezu: Ana, Uzy, Şoli, Alextzz.

miercuri, 13 aprilie 2011

A socializa sau a nu socializa

Înainte de facebook a fost hi5 şi hai să vă spun cum mi-am făcut eu hi5. Printr-un august, acum câţiva ani, aveam nevoie (urgent!) de exemple din argoul adolescenţilor şi rugămintea mea on-line către elevii mei (prin yahoo messenger) a rămas fără rezultat (era vacanţă şi deh! aşa, fără o notă, acolo…). Cum simpozionul de lingvistică nu aştepta, am găsit soluţia: hi5 şi muuuuuulţi prieteni, fără nicio selecţie. Aşa mi-am făcut comunicarea ştiinţifică despre argoul adolescenţilor, cu exemple din limba vie şi necenzurată din comentariile de pe hi5 – un animal în continuă creştere, adăpat din mult mai multe registre (strict argoul liceenilor e cuminte în raport cu altele).  
Pagina mea de pe hi5 a murit de la sine, că nu am hrănit-o suficient.
Acum e la modă să ai pagină pe facebook. 
Mi-ar trebui nişte argumente extrem de convingătoare să-mi fac cont pe facebook.


P.S. Acest articol mi-a fost inspirat de un cristian

vineri, 8 aprilie 2011

Cum arată o teză aerisită

Perioadă de teze -  se ştie sau se poate presupune cum (nu) se pregătesc elevii, dar poate vreţi să ştiţi câte ceva şi despre cum se pregătesc profii...
Dacă eşti odihnit şi ai şi chef de lucru (şi dacă n-ai, trebuie să-ţi vină), tu, prof  cu ceva experienţă, reuşeşti în 2-3 ore să elaborezi un subiect de teză şi un barem de corectare. Vi se pare prea preţios verbul "a elabora"? Păi, atunci, să ne explicăm pe înţelesul tuturor: formulezi subiectele şi fixezi punctajul, dar nu oricum, pentru că trebuie să raportezi complexitatea subiectelor la durata tezei, adică 1, 2 sau 3 ore, să ţii cont de planul de recapitulare dat în prealabil elevilor, să ai în vedere nivelul clasei, să gradezi dificultatea cerinţelor, să valorifici diverse conţinuturi etc. ( "etc" înseamnă multe, dar nu e curs de evaluare aici).  Apoi urmează baremul, altă distracţie. Dacă dai pe numere, distracţia se dublează.
 În fine, am făcut toate astea şi evrika! rămâne doar să multiplic cele patru rânduri de subiecte de teză pentru semestrul II. (De fapt, aici voiam să ajung şi m-am pierdut în amănunte plictisitoare, ca orice prof.) Merg la xeroxul meu preferat şi ghinion! xerox-istul, xerox-erul, xerox-orul... mă rog, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) lipsea! Aflu că vine peste 40 de minute. Plec, mă întorc peste 45 de minute, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) nu venise. Bun, renunţ, dar doar pentru moment. Ca orice prof conştiincios, am făcut totul din timp, tezele încep vineri şi azi e abia miercuri. Deci, joi, dimineaţa revin la xerox. Ghinion! omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) lipseşte. Plec, revin, în sfârşit, are cine să-mi multiplice tezele! Amabil, omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) aşază prima foaie. Ghinion! Xeroxul-mastodont se strică. Durează un minut, spune omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!). Şi atunci, ca într-o scenă de teatru absurd de Eugen Ionescu sau de Marin Sorescu (că tot e în planul de recapitulare la a XII-a), omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) deschide capacul mastodontului, intră pe jumătate în pântecul lui, al xeroxului (era să zic al peştelui), iese şi rosteşte diagnosticul: s-a încins. (Cum? mă gândesc. Că doar a stat mai mult singur pe aici.) Proful din mine, cel cu ghinion la xerox, se stăpâneşte şi îl lasă la iveală pe celălalt, adică pe proful cel cu răbdare la xerox. Şi dintr-o dată am noroc! Omul-care-face-copii (cu accent pe o, vă rog!) mă asigură - îl repar - şi, în acelaşi timp, scoate dintr-un sertar restul recuzitei de teatru absurd - un foehn, da, adică un uscător de păr, şi, înarmat aşa, cu aer la viteza a treia, intră din nou în pântecul mastodontului, să-l răcească.
Să nu ziceţi că nu aveţi teze aerisite!
Succes!

joi, 7 aprilie 2011

În spatele uşii închise

(mai ales pentru părinţi)

Cu câţiva ani în urmă (de fapt cu o serie de dirigenţie în urmă), am pus la dispoziţia elevilor mei cartea lui George Mihăiţă, cred că se chema "Dramele adolescenţilor". Pentru cine nu ştie, cartea conţinea scrisori ale adolescenţilor, confruntaţi cu drame. Drame adevărate, spuse în cuvinte simple, dar grave, aşa cum, credeţi-mă, simt nevoia uneori să vorbească adolescenţii, jertfindu-şi ultimele fărâme de naivitate în încercarea de a ţine piept vieţii.
Cartea a  trecut pe la fiecare, se jerpelise  şi aducea deja a ofrandă înainte de se pierde cu totul. Pentru că, da, nu am recuperat-o, a rămas pe nu ştiu a cui noptieră şi am considerat-o sacrificată pe altarul orei de dirigenţie. De ce zic "altar" - fiindcă niciodată orele de diriginţie nu mi-au ieşit atât de speciale ca atunci. Citiseră aproape toţi cartea-ofrandă şi convenisem să aleagă o scrisoare din ea ca punct de plecare pentru discuţiile noastre.
A venit rândul unei scrisori,  în care o fată de vârsta lor (15-16 ani) se plângea că între ea şi părinţi e o barieră de netrecut, iar conflictele dintre ea şi mama sa o aduseseră la disperare.
Nu spun noutăţi - conflictul dintre generaţii va exista întotdeauna, dar când el capătă nuanţă prea personalizată, luând nume de familie, atunci e grav. Despre asta am început să vorbim atunci, în tihnă, după cum şi cât simţea nevoia fiecare să spună, fără să forţăm pe cineva.
Ne-a surprins pe toţi când Larisa a intervenit, pentru că ea era, de regulă, extrem de tăcută. Prefera întotdeauna să asculte, fără să intervină, aparent indiferentă la ce se spune, trădând-o din când în când faptul că devenea mai luminoasă sau mai încruntată, ca un barometru al emoţiilor ce însoţeau fiecare mărturisire.
Când a început să vorbească, a fost ca o cascadă. Monologul ei, căci nu voia păreri, ci doar voia să spună cuiva, nu trăda cine ştie ce secrete, ci doar clasicele mama nu mă înţelege, tata nu-mi dă voie să ies, orice discuţie cu mama înseamnă să terminăm cu ceartă şi să-mi reproşeze notele de acum o mie de ani, tata nu are încredere în mine, mama ar trebui să-mi ia apărarea, nu?, mama, deşi ne despart mai puţin de 20 de ani, nu vorbeşte nimic cu mine, tot ce spun eu e greşit, şi din nou mama nu mă ascultă, mama mă ceartă din nimic, mama nu mă înţelege, mama ţipă la mine...  De la primul cuvânt, Larisa a început să plângă, dar asta nu a oprit-o, dimpotrivă, ca o cascadă, plângea şi îşi prăbuşea cuvintele printre lacrimi, iar noi o ascultam înlemniţi, nu pentru ceea ce spunea (lucruri asemănătoare mai fuseseră spuse), ci pentru că Larisa îşi arăta sufletul, spărgând pentru prima dată gheaţa timidităţii/ indiferenţei sale, lăsându-ne deschisă uşa către ea.
Când s-a sunat de ieşire şi cineva a ieşit în pauză, am descoperit că la uşa clasei, plângând, stătea mama Larisei. Venise de suficient timp încât să audă prin uşa închisă tot ceea ce fiica ei ar fi vrut să-i spună şi nu îndrăznise.
Într-un film cred că asta ar fi o scenă neconvingătoare (ca să nu zic proastă), dar "viaţa bate filmul", nu credeţi? Între mamă şi fiică s-a deschis atunci o uşă. Nu ştiu dacă în timp a rămas aşa, pentru că, vedeţi, noi, profesorii (diriginţii), găsim  - cu voia sau fără voia noastră - cheile potrivite, dar unica  forţă de a deschide uşa între copil şi părinte se află acolo, acasă la voi.