joi, 7 aprilie 2011

În spatele uşii închise

(mai ales pentru părinţi)

Cu câţiva ani în urmă (de fapt cu o serie de dirigenţie în urmă), am pus la dispoziţia elevilor mei cartea lui George Mihăiţă, cred că se chema "Dramele adolescenţilor". Pentru cine nu ştie, cartea conţinea scrisori ale adolescenţilor, confruntaţi cu drame. Drame adevărate, spuse în cuvinte simple, dar grave, aşa cum, credeţi-mă, simt nevoia uneori să vorbească adolescenţii, jertfindu-şi ultimele fărâme de naivitate în încercarea de a ţine piept vieţii.
Cartea a  trecut pe la fiecare, se jerpelise  şi aducea deja a ofrandă înainte de se pierde cu totul. Pentru că, da, nu am recuperat-o, a rămas pe nu ştiu a cui noptieră şi am considerat-o sacrificată pe altarul orei de dirigenţie. De ce zic "altar" - fiindcă niciodată orele de diriginţie nu mi-au ieşit atât de speciale ca atunci. Citiseră aproape toţi cartea-ofrandă şi convenisem să aleagă o scrisoare din ea ca punct de plecare pentru discuţiile noastre.
A venit rândul unei scrisori,  în care o fată de vârsta lor (15-16 ani) se plângea că între ea şi părinţi e o barieră de netrecut, iar conflictele dintre ea şi mama sa o aduseseră la disperare.
Nu spun noutăţi - conflictul dintre generaţii va exista întotdeauna, dar când el capătă nuanţă prea personalizată, luând nume de familie, atunci e grav. Despre asta am început să vorbim atunci, în tihnă, după cum şi cât simţea nevoia fiecare să spună, fără să forţăm pe cineva.
Ne-a surprins pe toţi când Larisa a intervenit, pentru că ea era, de regulă, extrem de tăcută. Prefera întotdeauna să asculte, fără să intervină, aparent indiferentă la ce se spune, trădând-o din când în când faptul că devenea mai luminoasă sau mai încruntată, ca un barometru al emoţiilor ce însoţeau fiecare mărturisire.
Când a început să vorbească, a fost ca o cascadă. Monologul ei, căci nu voia păreri, ci doar voia să spună cuiva, nu trăda cine ştie ce secrete, ci doar clasicele mama nu mă înţelege, tata nu-mi dă voie să ies, orice discuţie cu mama înseamnă să terminăm cu ceartă şi să-mi reproşeze notele de acum o mie de ani, tata nu are încredere în mine, mama ar trebui să-mi ia apărarea, nu?, mama, deşi ne despart mai puţin de 20 de ani, nu vorbeşte nimic cu mine, tot ce spun eu e greşit, şi din nou mama nu mă ascultă, mama mă ceartă din nimic, mama nu mă înţelege, mama ţipă la mine...  De la primul cuvânt, Larisa a început să plângă, dar asta nu a oprit-o, dimpotrivă, ca o cascadă, plângea şi îşi prăbuşea cuvintele printre lacrimi, iar noi o ascultam înlemniţi, nu pentru ceea ce spunea (lucruri asemănătoare mai fuseseră spuse), ci pentru că Larisa îşi arăta sufletul, spărgând pentru prima dată gheaţa timidităţii/ indiferenţei sale, lăsându-ne deschisă uşa către ea.
Când s-a sunat de ieşire şi cineva a ieşit în pauză, am descoperit că la uşa clasei, plângând, stătea mama Larisei. Venise de suficient timp încât să audă prin uşa închisă tot ceea ce fiica ei ar fi vrut să-i spună şi nu îndrăznise.
Într-un film cred că asta ar fi o scenă neconvingătoare (ca să nu zic proastă), dar "viaţa bate filmul", nu credeţi? Între mamă şi fiică s-a deschis atunci o uşă. Nu ştiu dacă în timp a rămas aşa, pentru că, vedeţi, noi, profesorii (diriginţii), găsim  - cu voia sau fără voia noastră - cheile potrivite, dar unica  forţă de a deschide uşa între copil şi părinte se află acolo, acasă la voi.

7 comentarii:

  1. Cu siguranta acea ora de dirigentie nu a fost intamplatoare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred că nimic nu e întâmplător pe lume.

    RăspundețiȘtergere
  3. Simbolic usa aia ar putea reprezenta bariera dintre generatii. Oricum e cea mai "lacrimogena" poveste de liceu pe care am auzit-o(citit-o) vreodata.

    Sa inteleg ca dupa faza asta sedintele cu parintii vi se par floare la ureche ?:D

    RăspundețiȘtergere
  4. @Grecu'
    Ce ţi-e şi cu simbolistica asta...V-am îndoctrinat pe viaţă.
    (Şedinţele cu părinţii sunt, de regulă, formale.)

    RăspundețiȘtergere
  5. Pt mine subiectul "mama"(care e mai mult decat un subiect)....este delicat,refuz sa cred ca exista astfel de relatii intre mame si fiice,desi fiecare zi vine cu noi exemple.
    Citind mi-au dat lacrimile(nimic nou sub soare)si am ramas impresionata de coincidenta

    RăspundețiȘtergere
  6. cred ca a fost singura ora de dirigentie cand a tacut toata clasa si a vorbit doar o singura persoana...inclusiv Ioana Manciulea nu a facut sau zis nimic :)...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uite că îți amintești ... Sunt cam 7 ani de atunci.

      Ștergere