miercuri, 26 decembrie 2012

Ce să nu oferi niciodată drept cadou. Ghid pentru iubitorii de cadouri

Ai primit cadoul dorit? Înseamnă că ai fost cuminte. Înseamnă că unul dintre apropiații tăi a fost atent la dorințele tale sau pur și simplu știe cum se face un cadou. Din păcate, sub deviza "gestul contează", ajung pe post de cadou sub brad (că e de sezon, dar e valabil și pentru cadourile oferite cu alte ocazii) și obiecte care, în loc de bucurie, provoacă doar un mulțumesc de complezență.
Pentru un cadou potrivit există o așa mare gamă de variante, încât ne vom concentra pe ce să NU oferim niciodată drept cadou:

- nu oferi niciodată cărți, pe a căror prima pagină să scrii urări sau dedicații. Cărțile sunt un cadou minunat, dar dedicații, urări și, desigur, autograf va scrie doar autorul respectivei cărți. Tu poți atașa cărții o felicitare pe care să-ți scrii urările sau măcar un cartonaș tip carte de vizită. Și tot despre cărți: alege o carte despre care să știi și tu ceva mai mult decât numele autorului și prețul ...
- nu oferi drept cadou obiecte primite de tine cu diverse ocazii, doar pentru că nu ai ce face cu ele. Dacă pe tine te încurcă micile statuete confecționate din porțelan, plastic, lemn sau eu știu ce alte materiale, de ce ai crede că ar fi un cadou potrivit pentru altcineva ... Le poți dărui cuiva despre care presupui că s-ar bucura, dar nu cu o ocazie anume, ci motivând că ți-ai reamenajat sau redecorat camera.
- nu oferi produse cosmetice sau de igienă personală, dacă persoana căreia îi dai cadoul nu îți este suficient de apropiată. Poți dărui oricând un parfum de calitate - cu un brand cunoscut nu vei da greș, chiar vorbind despre cea mai pretențioasă persoană. Dacă parfumul sau produsul cosmetic este pentru iubita/iubitul tău, nu vei alege orice brand, ci obligatoriu brandul preferat de aceasta/acesta!
- nu cumpăra pentru cadouri eșarfe sau fulare confecționate din materiale sintetice. Chiar și o persoană mai puțin pretențioasă va fi, la un moment dat, iritată (la propriu!) purtând un fular din poliester. Ca principiu general, nu cumperi ceva doar pentru că este ieftin sau pentru că este la promoție.
- nu oferi alimente pe post de cadou. Pune-te în situația că, de ziua ta, ai primi o pungă cu mezeluri, zahăr, ulei și borș Magic. O astfel de surpriză seamănă mai degrabă cu ajutorul social, care poate fi potrivit cu alt prilej.  Desigur că la capitolul alimente ciocolata este întotdeauna o foarte bună alegere. La fel și dulciurile făcute în casă.
- nu dărui cuiva un obiect, crezând că-i vei completa o colecție. Asigură-te mai întâi că ceea ce ai văzut în locuința persoanei este colecția sa și nu a altcuiva din familie. Dacă chiar ai de-a face cu un colecționar, ar trebui să fii atent să nu cumperi o dublură sau o piesă de serie. Poți lua însă, fără să dai greș, un suport sau o cutie de depozitare pentru exponate. 

Sper că ați primit cadouri care v-au luminat chipul. 


Cel mai frumos cadou virtual pe care l-am primit (mulțumesc, M.N.):


(Vi-l dăruiesc, la rândul meu, imagine, poveste și muzică superbe - Călătoria unui om de zăpadă)

marți, 25 decembrie 2012

Ultima scrisoare

Deși e scrisoarea către Moș Crăciun e deja o tradiție a orelor mele de dirigenție, am fost tentată să renunț anul acesta la ea. La final de decembrie, mi-am simțit elevii obosiți, după o perioadă cu multe și variate evaluări. M-au convins câteva priviri întrebătoare și fermitatea cu care au ajuns totuși la mine scrisorile. 
Am ales-o câștigătoare pe cea care transmite cel mai bine momentul: pentru XII A, ULTIMA oră de dirigenție din decembrie, ora cu scrisoarea: 

Dragă Moș Crăciun,
Îți scriu cu același drag ca de fiecare dată. Dacă răutatea oamenilor din jur m-a influențat să-mi pierd credința în tine, pe parcursul anilor de liceu am retrăit clipele minunate în care am așteptat cu nerăbdare un semn de la tine. 
Anul acesta aduce o schimbare majoră  în viața mea, se termină una dintre cele mai frumoase perioade din viața unui om - termin liceul. Va urma o nouă etapă în care responsabilitatea devine mai mare, dar mi-aș dori ca acest lucru să nu fie o scuză pentru a nu te mai aștepta cu nerăbdare și cu drag. 
În cei patru ani de liceu, mi-ai arătat că exiști cu adevărat și că nu uiți niciun copil (cel puțin la ora de dirigenție, când am devenit fiecare dintre noi un mesager al tău). 
Îți spun din suflet că îmi e teamă ... îmi e teamă că obiceiul de a-ți trimite în fiecare an o scrisoare se va pierde  pe parcursul vieții, fiindcă orele de dirigenție cu "tema" de a-i scrie lui moș Crăciun vor rămâne în urmă ... , la fel și anii de liceu ... 
Am trecut de etapa când imi doream jucării, hăinuțe și multe alte lucruri materiale, așa că anul aceta îmi doresc să trăiesc cel mai intens bucuria venirii tale, îmi doresc să nu fie ultimul an în care să îți mărturisesc gândurile mele ... 
Aș mai avea multe de spus, însă las gândurile astea pentru data viitoare, deși știu că data viitoare ora de dirigenție, colegii de liceu, emoția când doamna dirigintă citește scrisoarea "câștigătoare" vor fi doar amintiri ... 
                                                                                                                     Cu drag, Viorica




Cana personalizată primită de la elevii mei,
pictată de artista clasei, Luiza Hașegan


Edițiile anterioare ale concursului aici și aici

duminică, 23 decembrie 2012

Primiți cu colindul?

Primiți cu colindul?
Primesc, zic. Și trei firicele de voce, ieșind dintre fularele răvășite, se împletesc subțirele, niciuna la fel cu cealaltă, preț de vreo trei strofe din "Domn, domn, să 'nălțăm". Două dintre voci se aud ferme, "Și-am venit să colindăm ...", iar posesoarele lor, două fătuci de vreo 7-8 ani, schimbă priviri când cea de-a treia are opinteli, semn că nu și-a repetat destul cântecul. Mă uit la fețele lor nevinovate, "Să vâneze căprioare ...",  și îmi închipui cât o vor apostrofa după, dar nu uit să-mi ascult colindul, "Domn, domn, să 'nălțăm, Domn, domn, să 'nălțăm". 
Reprezentația se termină cam brusc și trei perechi de ochi se ridică nerăbdătoare către mine. Deși am portmoneul în mână, întreb: Ce vreți să vă dau: nuci sau bani?
Bani! zice ferm cea cu opintelile. Ea îi strânge, adaugă tot ea în secunda doi, arătând către una dintre "soliste".
Observ ghiozdănelele roz, nu le-aș vedea umplute cu nuci. Trăistuțele pline cu mere și covrigi au rămas undeva, în copilăria mea.
Plătesc cu drag colinda și spun: La anu' și la mulți ani! Probabil că e o urare de oameni mari, fiindcă cele trei fetițe mă privesc grav și una zice festiv: La anu' și la mulți ani și țț... vouă! 
Solemnitatea din vocea ei face din cuvântul vouă pronume de politețe, iar eu mă bucur că în pragul casei mele a venit colinda, coșulețul cu rafie din cămară mi-a rămas plin cu nuci, afară e zăpadă, vacanța abia începe.
Sper să aveți toți sărbători frumoase, cu belșug și liniște.

Și apropo, primiți cu colindul?

duminică, 16 decembrie 2012

Poem ... fix de iarnă!

Nu e prima dată când ne jucăm de-a haiku. (Poate vă amintiţi de Poem fix ... pentru mama.) Nu-i un joc simplu. Orice poezie cu formă fixă are prin definiție condițiile sale sine qua non. În cazul unui haiku, regulile de bază sunt forma de 17 silabe dispuse în versuri de 5,7,5 silabe, un cuvânt sau o imagine care să exprime anotimpul în care a fost scris și să reflecte o categorie estetică specifică (mai multe despre această specie lirică și despre istoria evoluției sale aici).
Ce exprimă un haiku scris la 17-18 ani, desigur că nu o întreagă filozofie de viață, dar, cu siguranță, stări adevarate, nimic contrafacut - melancolie, dor, tristețe, speranță, singurătate, pasiune.
Pentru toate acestea, împărtășite cuminte în bănci, pe un colț de hârtie, la lumina strălucitoare a zăpezii intrând pe fereastra clasei, le mulțumesc elevilor mei.


Flori îngheţate.
La gura sobei dorul,
Gânduri uitate.             (Ana-Maria, 17 ani)

            *

Cine sunt eu azi ...
O inimă-ngheţată.
Sper să mă topesc.          (Iulia, 17 ani)

           *

De când ai plecat,
Gheaţa anotimpului 
O am pe suflet.               (Francisca, 17 ani)

           *

Fulg de gheaţă gri,
Sufletul meu amorţit
Se topeşte-ncet.            (Bogdan, 17 ani)

           *

Lacrimă rece
Cade din sufletul greu
Şi devine fulg.                (Teodora, 18 ani)

           *

Zăpada cerne
Acum. Alb e sufletul.
Minunăţie!                 (Teodora, 17 ani)

          *

E zăpadă iar.
Lacrimi îngheţate cad
Pe solul firav.             (Ana, 18 ani)

          *

În casă arde
Dorul de moşul cărunt.
Copilărie iar.           (Daniela, 17 ani)

          *

Perdea de floare,
Mângâiere de argint.
Singurătate.            (Silvia, 17 ani)

           *

Aburi din suflet
Se rostogolesc în vid
Alb şi trivial.           (Lucia, 18 ani)

          *

Ţurţuri afară.
Război şi strategie.
Dragoste. Totul.               (Robert, 18 ani)

          *

Şi privesc în gol.
Acum fulgi mari cad uşor.
Amintiri mi-apar.         (Laura, 17 ani)

sâmbătă, 1 decembrie 2012

"Deșteaptă-te, tinere român!"


Imnul meu
Imnul unei țări este considerat un element de identitate naționala. Chiar dacă, după părerea mea, este unul dintre cele mai însuflețite și răsunătoare imnuri naționale, cel puțin din Europa, simt că acest imn nu mă reprezinta decât din punctul de vedere al istoriei. Cu siguranța că primesc fiori reci pe spate și acea însuflețire spirituală când îl aud, însă sentimentul dispare atunci când mă gândesc la părerea pe care ar avea-o Mihai, Ștefan sau Corvin despre societatea românească din ziua de azi. Mă gândesc la ce părere ar avea despre puținii români care au mai rămas în țară, despre conducătorii tării noastre sau chiar despre acest imn. Acest imn care cheamă la libertate și la mândrie naționala, astăzi nu mai reprezintă nimic. Tot ce reprezintă este o pagină pe Wikipedia și acel ”cântecel” ce se aude la evenimentele sportive, confundat adesea cu ”Trei culori”. Cunosc și întâlnesc zi de zi elevi care nu au pic de conștiință istorică, cărora nu le pasă pe ce lume trăiesc și care chiar nu știu să intoneze prima strofă a imnului nostru național. Vorbesc despre elevi, deoarece ei au posibilitatea să învețe și să cunoască, spre deosebire de alți stimabili cetățeni ai țării noastre.
În societatea românească de astăzi totul este superficial și se învârte în jurul banilor, de aceea nu ar trebui să ne mire faptul că tot ce vedem ne face să exclamăm ”Oh, Doamne, în ce țară trăim!”. De ce nu o schimbăm dacă suntem nemulțumiți ? De ce nu încercăm să facem ceva, în loc să ne mutăm și să postăm poze cu noul BMW lângă statuia lui Don Quijote? Pentru că tot ce se lega de țara asta a fost distrus, călcat în picioare, iar tot sângele pur românesc este demult vărsat pe alte meleaguri și, din păcate, nimeni nu o să-i mai învie pe cei trei eroi din imnul lui Mureșan ... (Silviu, 17 ani, XI C)

Imn pentru momente cruciale
Începând din 1848, “Deşteaptă-te române!” a fost un cântec  foarte drag românilor, ȋnsufleţindu-le curaj ȋn momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi “Războiul de Independenţă”, Primul şi al Doilea Război Mondial. Într-adevar, acest imn al României inspiră curaj, teama de moarte fiind alungată, iar sentimentul patriotic pe care ȋl trezeşte cântecul este fără cusur. Totuşi, eu nu mă regăsesc atât de mult ȋn versuri, deoarece sunt prea dure, dar asta nu ȋnseamnă că mesajul acestuia nu mă cuprinde sau ȋmi diminuează sentimentele patriotice şi naţionale.
Imnul, pe 22 decembrie 1989, ȋn timpul Revoluţiei, s-a ȋnălţat pe străzi, ȋnsoţind uriaşele mase de oameni, unind ȋntregul popor ȋn sentimentele nobile ale momentului. Aşadar, instituirea sa ca Imn Naţional a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără şovăială, sub formidabila presiune a manifestanţilor.
Chiar dacă nu mai suntem implicaţi, ca țară, ȋn lupte, imnul ramâne unul actual şi continuă să ne unească, să ne ofere ȋncrederea de care avem nevoie şi libertatea ȋn care vom crede intotdeauna.
Consider că ȋn momente deosebite, cum ar fi, de exemplu, olimpiadele sportive, când se intonează imnul naţional, cu toţii suntem mai mândri şi mai emoţionaţi la auzul acestuia. Un imn care ne-a purtat triumfător prin momentele grele ale istoriei sau către victoriile acesteia.  (Teodora, 17 ani, XI C)


Deşteaptă-te, tinere român...
Deşteaptă-te, tinere român, din somnul cel de moarte!
Mă regăsesc în esenţa acestor cuvinte, ca şi ceilalţi din generaţia mea. În contextul actual, în care românii sunt denigaţi şi umiliţi, consider că ar trebui ca vocile noastre tinere și entuziaste să se facă auzite.
Acum ori niciodată, vreau să-mi croiesc o altă soartă, mai bună, să fiu mândră că trăiesc şi muncesc în ţara mea.
„Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume /Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”, demonstrând că suntem inteligenţi, muncitori, că avem putere şi idei pentru a schimba faţa cenuşie a ţării.
Prin luptă și tenacitate, putem fi triumfători, demonstrând ce înseamnă, de fapt, românul şi sângele de român.
„Priviţi măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, /Româna naţiune, ai voştri strănepoţi”, care vor schimba răul în bine, arătând lumii frumuseţea, inteligenţa, curajul şi bunătatea, moştenite de la voi, înaintaşii noştri.
Sunt unul dintre românii care strigă „Viaţă-n libertate!” (Anca, 17 ani, XI C)


P.S. A fost o simplă temă. (Alcătuiti un eseu liber în care să prezentați în ce măsură vă regăsiți in filonul patriotic al Imnului de Stat.).
       Sau nu a fost?




joi, 29 noiembrie 2012

"Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?"



 Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă


Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii ... scurte a lui Caragiale.

Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se petrece azi în şcoala românească.
Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!

Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de corupere a  examinatorilor, lipsa de respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.

Vechea noastră cunoştinţă, dl. Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru metodele moderne (Un pedagog de şcoală nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă. Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia sa.  Profesorul îşi justifică patetic  demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi  (care, ca din întâmplare, precizează, apropo de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea monosilabică. 
Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are, totuşi, o oarecare ... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi), care, imun la intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii, graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de un poem pedagogic: 5 la istorie devine 6, 3 matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10! (Cele trei zeiţe).

Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă corupţiei, iar atunci când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală. Domnul profesor Pricupescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”: „Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl prost).

Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura aduce râsul.
Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.
Şi asta nu-mi place ...   
Camelia Săpoiu





joi, 15 noiembrie 2012

Kinder-flash



  • Maria, 9 ani (clasa a IV-a), urmărindu-și sora de clasa a V-a cum își face tema la română, cu familia lexicală: joc, a juca, jucător, jucărie etc., zice: Știu și eu un cuvânt! COJOC!

  • Sergiu, clasa a V-a, la un joc de potrivire a unor sufixe la cuvântul de bază potrivit pentru a forma un nou cuvânt: Eu cred că aș potrivi ... chior cu ... -ist, chiorist, nu merge, ... cu -os, chioros, chioros ... nu merge, ... cu -oi ... chioroi! Da! CHIOROI! 

  • Anda, clasa a V-a: muncitorime, da, derivat, seamănă cu mâncărime, deci MUNCITORIME e o boală de piele! 



duminică, 11 noiembrie 2012

Fata cu cercei de fildeș (in memoriam MARILENA DOBRE)

Presa a tot difuzat săptămâna aceasta o știre despre "o tragedie în lumea muzicii ușoare românești". Este vorba despre dispariția, la 43 de ani, într-o clinică din New York, a Marilenei Dobre, originară din Buzău, o voce cunoscută în peisajul muzicii pop de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90. Stabilită de foarte mulți ani în America și neexistând decât foarte puține înregistrări/filmări din spectacolele ei la care publicul să aibă acces, Marilena Dobre a rămas, din păcate,  puțin cunoscută publicului larg actual din România.

Pentru noi, promoția 1987 de la Liceul Pedagogic "Spiru C. Haret" din Buzău, Marilena Dobre nu a fost doar o voce, ci a fost colega noastră de clasă în cei patru ani de liceu. I-am plâns dispariția și am evocat-o în discreție vorbind între noi, cele câteva colege de clasă care ținem legătura în mod constant.
Nu am putut să nu remarcăm modul brutal în care presa preia o informație și ține cu tot dinadinsul să facă o știre de senzație. Moartea colegei noastre nu e misterioasă (ci motivată medical), e doar șocantă și foarte tristă. Dar nu goana după senzațional a presei e cel mai deranjant lucru (acesta e un lucru deja obișnuit), ci felul neglijent în care unele ziare preiau informațiile de la unul la celălalt. O dată preluată greșit din biografia Marilenei Dobre (anul 1997 în loc de 1987, anul când Marilena Dobre obține Locul I la secțiunea creație la Festivalul de la Mamaia) a generat alte date greșite ...

În fine, scopul postării mele este, de fapt, să spun despre Marilena Dobre lucruri nespuse.

Mari Dobre, căci așa îi spuneam noi, stătea în penultima bancă, de la perete, locul dinspre fereastră. Din clipa când intra în clasă și până pleca, toată energia ei, toate gândurile, tot sufletul, toată ființa ei se adunau pentru momentele când putea să cânte. Și erau, credeți-mă, multe asemenea momente. Fie că erau pauzele dintre ore, în clasă, fie că erau după-amiezile și serile când pregăteam proiectele de lecție, Mari acapara audiența. Până și solfegiile din orele de muzică le interpreta altfel, cu un tremolo special, doar al ei. Cele mai spectaculoase momente erau cele din amfiteatru. Până începeau repetițiile la cor sau la grupul cameral, Mari avea la dispoziție scena și pianina. Mai erau și serile, când găseam amfiteatrul descuiat. Vocea ei umplea amfiteatrul fastuos, acompaniindu-se singură la pian. Într-o perioadă când se promova muzica ușoară românească (sfârșitul anilor '80), Mari aducea aproape de noi muzica occidentală, live, cântece întregi, într-o engleză superbă. Ajunsese la asemenea performanță nu oricum, ci prin ore și ore de studiu, la cursurile de canto (începute în copilărie) și la cele de pian. În plus, repeta acasă, voce și pian. Pentru exercițiile vocale de ambitus găsise un mijloc original pentru a le face fără să-și deranjeze vecinii: ne spunea (spre hazul, dar mai ales uimirea noastră) cum golește un raft din șifonier și cântă ... în dulap, pentru a-și putea valorifica la maximum volumul vocii.
Într-o zi a venit la școală cu niște cercei superbi. Am recunoscut materialul prețios. Fildeș, într-o lucrătură manuală. Artistul, ea însăși. Găsise, nu-mi amintesc dacă la noi în școală sau la Școala populară de artă, o pianină prăpădită, cu doar câteva clape de fildeș rămase întregi. Salvase materialul prețios de la "dezafectare" și îl prelucrase cu răbdare până când căpătase forma unor frunze stilizate. Frunze de toamnă. Frunze de noiembrie.
Așa mi-o amintesc pe Mari Dobre cel mai bine: cântând și purtând cerceii de fildeș. Și vocea ei puternică, dar și unduioasă, nobilă ca fideșul, prelucrată cu migală și trudă, numai de ea știute ...

Vocea Marilenei Dobre, 
într-o înregistrare din perioada newyorkeză 
(foarte probabil acompaniindu-se singură la pian)

Penultima bancă de la perete, locul dinspre fereastră e marcat de doliu.
A murit departe de casă, departe de familie. Vă puteți ruga o clipă pentru ea.
Dumnezeu să te odihnească, Mari!



joi, 8 noiembrie 2012

Să punem la punct virgula!

Gata! Nu se mai poate! M-am hotărât să vorbesc despre asta! Nu mai pot sta nepăsătoare în fața atâtor adresări cărora le lipsește ... VIRGULA.
La clasă, am spus de o mie de ori, de câte ori am avut prilejul:

VOCATIVUL SE DESPARTE PRIN VIRGULĂ DE RESTUL ENUNȚULUI!

De la romantici (Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază) la moderniști  (Cartea mea-i, fiule, o treaptă), de la basm (Râzi tu, râzi, Harap-Alb) la nuvelă (Credeai c-am murit, neică?) sau roman (Ce treabă ai tu, sărăntocule, ai?), nimic nu a fost suficient de convingător ca tortul lui Dumi.
Când Dumi a împlinit 18 (anul trecut, adică în a XI-a), l-am sărbătorit în clasă (de ce, e altă poveste, asupra căreia Dumi are drepturi de autor, deci nu o spunem). Tortul avea tradiționala urare La mulți ani, urmată de numele sărbătoritului, dar afurisita de virgulă se nămolise pe undeva prin ciocolată și nu se mai vedea, oricât ne-am uitat după ea, deși, mergând cu Lari să comandăm tortul, i-am atras atenția cofetăresei că nu vrem orice fel de tort, vrem un tort cu ... virgulă. Pentru cine nu a priceput încă, pe tort scria La mulți ani Dumi!, în loc de La mulți ani, Dumi!
Adică așa:



Bag seama că suferința mea la absența virgulei de la majoratul lui Dumi i-a atins pe elevii mei mai mult decât adresarea poetului către un fiu spiritual sau decât replica aducătoare de umilință a lui Vasile Baciu, fiindcă în toamna asta, de ziua mea, primele urări pe fb au venit cu ... virgulă, adică La mulți ani, doamna dirigintă!, făptașii mărturisindu-mi că, după câteva dileme lingvistice la 0.30, în noapte, și-au amintit de tortul lui Dumi.

Deci, vă rog eu, azi când scrieți pe ici, pe colo, La mulți ani, Mihai! sau La mulți ani, Gabriela!, puneți și amărâta de virgulă la locul ei, adică înainte de substantivul în vocativ, care exprimă o adresare (fie ea chemare sau invocare). Și desigur, virgula se pune și după vocativ, dacă scriu Mihaela, la mulți ani! și se pune înainte și după vocativ, ca în La mulți ani, Gabriel, și tot ce îți dorești!

Apropo,
La mulți ani, Mihai!
La mulți ani, Mihaela!
La mulți ani, Gabriel!
La mulți ani, Gabriela!

miercuri, 31 octombrie 2012

Miniaturi de Halloween

Mi-am deschis acest blog în seara de Halloween, acum doi ani, cu o postare inspirată de felul cum a trebuit să-mi adaptez lecţia la situaţia dovliliaco-vampirpăienjenoasă creată de elevii mei, atunci în clasa a X-a. Sunt multe poveşti care se întâmplă zilnic în meseria mea şi acela a fost momentul când am hotărât că trebuie scrise măcar unele dintre ele.

Astăzi, la clasele mari (a XI-a și a XII-a), nimic nu anunța sărbătoarea de import. La clasa a VI-a însă, copiii cuminți și frumoși dispăruseră cu totul. În locul lor, arătări mai mult sau mai puțin mitologice s-au străduit să țină pasul cu ora de română. Le-am temperat entuziasmul, eu sunt vrăjitoare, eu sunt o avocată zombie, eu sunt pisică, eu sunt zână, eu sunt vampir ... , fiindcă aveam ceva mult mai românesc de făcut, adică tipuri de regionalisme, așa că lubenița și barabulele ne-au readus la realitate. Dovleacul de pe catedră, însă, ar fi putut și el spune, ca în Orhan Pamuk, nu eu sunt câine*, ci eu sunt dovleacul.
Așa că un exercițiu de narațiune subiectivă, pentru că tot se crease atmosfera. Miniaturi, desigur, dar tocmai ele au puterea de a releva adevărul care stă pe undeva ascuns. Simțul umorului, ironie și autoironie, luciditate - nu le puneți pe seama dovleacului, fiindcă Halloweenul trece, iar sub măști erau copiii cuminți și frumoși:

"Eu sunt dovleacul. De pe catedră. Am ajuns aici azi-dimineaţă şi m-am plictisit de moarte, până când a început ora de română. Atunci, au venit tot felul de copii dubioşi, costumaţi în toate neamurile de vrăjitoare, pisicuţe, fantome şi monstruleţi. Acum ştiu, nu mai sunt singurul ciudat din clasă ... "
                                                                                          (Nora, 12 ani)
"Eu sunt dovleacul.. De pe catedră. Am ajuns aici azi-dimineaţă şi m-am plictisit de moarte, până când a început ora de română. În sfârşit, pot să învăţ şi eu ceva! Problema este însă că eu pur şi simplu  nu am creier! Şi asta mă întristează ...! 
(Andrei, 12 ani)

Și dacă tot vorbim de miniaturi, un exercițiu de îndemânare (aveți nevoie de două șervețele-batistuțe, un fir de ață și o carioca): 



(foto: Silvia Roşca, 17 ani)




*citat din Orhan Pamuk - Mă numesc Roșu

luni, 29 octombrie 2012

O replică de reţinut

Am văzut aseară comedia Voiajul domnului Perrichon de Eugen Labiche, la Bvlandra, în regia lui Dinu Cernescu. Sala plină, deşi premiera acestui spectacol a avut loc în 2010, public de toate vârstele, prestaţia actorilor - excelentă, scenografia de asemenea.
Am reţinut o replică a unui personaj secundar, susţinând evoluţia unui conflict secundar. Să rezum (nu întreaga comedie, ci doar o scenă): aflat într-un voiaj în Elveţia, domnul Perrichon, un negustor zgârcit şi orgolios, scrie în cartea de oaspeţi : "Ce mic se vede omul de pe mareea ... ", în loc de "marea". Greşeala de ortografie (care devine, indirect, motiv de duel) este amendată în aceeaşi carte de oaspeţi de către comandantul Mathieu, care, mai târziu, reîntors în Franţa, îşi justifică gestul: "Pentru mine, zice el, limba maternă este ca o doamnă de familie bună, care mi-e apropiată şi pe care o respect. De aceea, când o găsesc departe de casă, sar să o apăr când cineva îi şifonează rochia." 
Mostră de naţionalism.
Şi piesa a fost scrisă acum 150 de ani!

duminică, 28 octombrie 2012

Penibil sau amuzant?

Povesteam deunăzi că am văzut într-un hipermarket, la rând, un om cu cu un pufuleţ agăţat de sacou, pe spate. Preocupată de probleme lingvistice iscate de ciudatul substantiv care denumeşte produsul acela din mălai, care, constatam, poate trăi bine mersi pe spinarea omului, am lăsat în umbră exerciţiul de a-mi imagina posibilele probleme psiho-sociologice pe care le va fi putut provoca pufuleţul plimbat bietului om, la oră de vârf prin hipermarket şi prin mall.
Cum s-o fi simţit când a constatat că a dus toată ziua în spinare mălăiosul rucsac, el ştie, noi doar putem să presupunem: a luat situaţia fie penibilă, fie amuzantă.

Într-o zi de vară, am plecat în grabă de acasă. Fusta turcoaz, deci îmi iau în grabă turcoaze, din mers, repede, să nu-mi uit telefonul, o privire de ansamblu în oglindă, înainte să ies, să nu-mi uit nici cartela de metrou, parcă e în buzunarul celeilalte poşete, totuşi mi-am uitat telefonul, să-l iau, o să am nevoie, în fine ies din casă, noroc că merg repede, hai că sunt doar două minute şi vine metroul, ura, mă încadrez în timp. Deci, respir uşurată. Şi, ce plăcut! Lângă mine în metrou, doamna X, o veche cunoştinţă. Îi prind o privire un pic insistentă asupra cerceilor mei. Da, îmi zic, d-aia îi şi port, sunt frumoşi cerceii mei cu turcoaze. Ne despărţim amabil, eu schimb la Unirii.
Întoarsă acasă, abia atunci m-am văzut: un cercel cu turcoaze pentru fusta turcoaz luată dimineaţa şi unul cu coral pentru rochia de ... ieri.

Eu am optat pentru amuzant când am fost, într-o zi de vară, doamna-cu-cercei-diferiţi.
Alţii, ei ştiu, da' poate ne spun şi nouă.

luni, 22 octombrie 2012

Diferenţă de vârstă

Se prea poate ca o diferenţă de doi ani între un bărbat şi o femeie în (de)favoarea ei să fie nesemnificativă de pe la 20 de ani încolo. Când vorbim însă despre o domnişoară de 14 ani şi un puşti de 12 ani, credeţi-mă, diferenţa de vârstă se cunoaşte. Ea nu poate să adopte decât un ton zeflemitor, de la înălţimea celor 1,70 m pe care puştiul de clasa a VI-a încă nu îi are.
La noi în clasă, zice ea, ignorându-l total pe puşti, în fiecare bancă sunt cupluri. Aşa ne-am aşezat în bănci anul acesta, doar cupluri. Şi am început asta încă de anul trecut. Apoi îi aruncă ironic puştiului, sigură că-l reduce total la tăcere: Ei, ia spune, eşti cuplat? 
Răspunsul vine instantaneu: Sunt cuplat din clasa a II-a!
Aşa cum spuneam, diferenţa de vârstă ...

miercuri, 17 octombrie 2012

Pentru amatorii de perle

Am arătat cândva amatorilor de perle de ... cultură câteva rarităţi, dar şi ceva mai comun.
Prin natura atribuţiilor profesorului corector în atâtea comitete şi comiţii, am iarăşi o colecţie serioasă, recentă, deja ordonată în categorii:

Stilul "ghiveci":
  • "Ion" de Ion Luca Caragiale;
  • incipitul debutează cu plecarea lui Ion la Bucureşti  pentru a urma facultatea; 
  • Ion era un flăcău orfan de la ţară, care merge la Bucureşti să se facă doctor, apoi se întoarce şi se ocupă de pământ. 
Limba noastră-i o comoară, dar noi n-am descoperit-o încă:
  • rolul cratimei este de a eredita un sunet;
  • versul conţine un epitit;
  • în urma cratimei, se produce omiterea cuvintei "ă";
  • Ion suferă din cauza neputinului de a renunţa la dragoste;
  • pe Ion îl conduce dragostea arabă faţă de pământ;
  • la fel de puternică era şi iubirea faţă de o femeie vorubilă care să ştie să învaţă foarte bine;
  • drumul dintre sate de la o fată la alta va fi drumul pirzanii;
Chestiuni de actualitate. Apreciaţi, vă rog!
  • tema romanului sunt terenurile.
  • Ion se ocupă de pământuri: vinde, apoi cumpără şi tot aşa, până se îmbogăţeşte.
Fraze ample, elaborate - ce nu vă place ????
  • În centru sunt tinerii satului, pe margine sunt fetele care n-au fost invitate la horă şi pe marginea lor sunt copiii care aleargă printre picioarele lor.
  • Acest fragment, această nelinişte îl face să se perpelească nopţile la rând, făcându-l să gonească dintr-o parte în alta pe uliţele satului.
  • S-a făcut un pact, tinerii se căsătoresc şi banii şi pământurile le revin, dar  a fost o farsă pentru că această căsătorie a avut loc şi pământurile nu. 
  • L. Rebreanu, aflat la vânătoare, vede un ţăran care pupă pământul şi rostea acest cu sete. 
  • Relaţia dintre prima strofă şi autor este o relaţie mai aparte, pentru că strofa este cam dificilă, dar cu cât este mai dificilă, cu atât este mai frumoasă şi mai artistică. 



duminică, 7 octombrie 2012

A merge la un film în mall e banal pentru elevii mei

Probabil că aţi văzut (o dată, de două, de cinci ori) Închisoarea îngerilor (The Shawshank Redemption, 1994, 7 nominalizări la Oscar - 1995, 2 nominalizări la Globul de aur, 1995).
Eu l-am vizionat a treia sau a patra oară, vineri dimineaţa, de Ziua Profesorului, alături de elevii cărora le sunt dirigintă (XII A), în şcoală. De ce nu am văzut un film la mall? ...  pentru că a merge la un film în mall e ceva absolut banal pentru elevii mei, dar a vedea un film în clasă, proiectat pe tabla albă, mare, abia asta este altceva. Aşa că ne-am aşezat comod (cât se poate într-o bancă), am ronţăit covrigi (nu îngraşă!), am comentat (nu te poţi abţine, când acţiunea filmului e dublată de un plan al simbolurilor) şi, cel mai important, am stat trei ore împreună, fără grija catalogului, eu şi 20 şi ceva de elevi, care puteau să stea acasă sau să-şi facă alt program la fel de bine.
Aşa că Închisoarea îngerilor, o ecranizare după nuvela lui Stephen KingRita Hayworth and Shawshank Redemption, în regia lui Frank Darabont, dincolo de vizionarea în sine, ne-a provocat la discuţii despre teme, motive, simboluri. Pentru cine nu l-a văzut încă, e un film despre speranţă, despre prietenie, despre limite şi libertate, despre puterea inteligenţei, care poate deveni cea mai puternică armă când nu mai ai nimic şi când ţi se răpeşte demnitatea.  Simbolurile centrale ale filmului, recurente, sunt pasărea, zborul, zborul frânt, muzica, dar o multitudine de imagini, gesturi, replici, pe care, personal, nu le-am descoperit de la prima vizionare a filmului, se leagă între ele prin conotaţii mai mult sau mai puţin evidente. 
Dacă ai văzut filmul, e imposibil să nu-ţi fi rămas în  minte un simbol, nu?



(Trailer The Shawshank Redemption, 1994)

vineri, 5 octombrie 2012

Dacă tot e azi Ziua Profesorului ...

Colegilor mei de oriunde şi de oricând



"... Pentru că povesteaţi ore întregi romane unor copii
     ce ar fi vrut să sune de ieşire tocmai a doua zi ..." 





(Florian Pittiş recitând  poezia "Limba şi literatura română" de Niculae Alexandru West)



miercuri, 26 septembrie 2012

Ce să nu-i spui niciodată copilului tău. Ghid pentru părinţi (ne)obosiţi

- Nu-i spune niciodată copilului tău că e slab, prost, urât ... Copilul tău e tot ce ai putut face tu mai bun pe lume. Dacă tu nu-i spui că vezi în el partea frumoasă şi puternică, atunci nici el nu va şti că nu e prost, slab, urât.
- Nu-i spune nici că e singurul frumos şi deştept din univers. E bine să-i spui zilnic cât e de frumos şi de deştept, dar aminteşte-i că mai sunt şi alţi feţi-frumoşi-cu-stea-în-frunte. Va dori, cel mai probabil, să se autodepăşească.
- Nu-i spune că nu poate, chiar dacă adultul din tine vede aceasta. Spune-i nu poţi acum! Apoi ajută-l cu răbdare SĂ POATĂ.
- Nu-i spune n-ai voie să ..., dacă tu faci în faţa lui lucrul interzis. Mai bine îţi recunoşti greşelile sau slăbiciunile - dacă ai, îi prezinţi avantaje şi mai ales dezavantaje - dacă sunt. Apoi îl înveţi să decidă singur.
- Nu-i spune niciodată că X poate şi el nu. Aminteşte-i ce poate el (chiar dacă sunt lucruri mici) şi spune-i că pentru tine sunt importante tocmai acele lucruri. Va avea încredere în el că POATE.
- Nu-i spune că primeşte orice (îi trece prin cap să ceară), pentru că face un oarecare lucru. Învaţă-l să dăruiască şi atunci răsplata va veni de la sine.
- Nu-i spune NU pentru o iniţiativă, dacă nu justifici interdicţia ... De multe ori, un NU spus de părinte, chiar pentru lucruri aparent mici,  echivalează cu frângerea aripilor. Un NU urmat de justificări logice nu e perceput ca o interdicţie, ci devine odihna aripilor înainte de zbor.

marți, 25 septembrie 2012

Vecina de sus

Clasa a VI-a, exerciţii de gramatică. (Toată lumea lucrează din greu.)
Cer un exemplu de propoziţie în care să existe un atribut adverbial.
Vine un răspuns ca o săgeată (ca să nu apară altul mai iute):
Vecina de sus face gălăgie.
Scriem pe tablă exemplul şi ne pregătim de analiză gramaticală. (Toată lumea e concentrată.)
În liniştea clasei, o voce îşi varsă năduful:
... Şi a mea la fel ... !

luni, 24 septembrie 2012

Omul cu pufuleţ

Azi, într-un hipermarket, la rând la una dintre case, un domn tânăr, îmbrăcat impecabil (genul pedant), avea pe spatele sacoului de la costum, în partea stângă, sus ... un pufuleţ.
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost (cred că e previzibil .... sau nu?) dacă substantivul pufuleţi are singular. Ce căuta un pufuleţ pe sacoul impecabil al domnului respectiv a fost al doilea lucru care mi-a trecut prin minte.
Să le luăm la rând.
Prima chestiune. DEX-ul (DEX '98)  şi DEXI înregistrează forma de singular PUFULEŢ pentru sensul referitor la planta cu această denumire, iar pentru ceea ce presupun că mâncase domnul pedant sau folosise pe post de pernă, cele două dicţionare indică utilizarea la plural a acestui substantiv, adică PUFULEŢI.
Totuşi, domnul avea doar una bucată PUFULEŢ pe sacou şi nici de-al naibii pufuleţul nu voia să cadă. M-a salvat DOOM-ul care indică forma PUFULEŢ ca fiind corectă şi pentru a desemna planta, dar şi pentru a denumi una bucată produs alimentar tubular făcut din mălai, care, opţional, poate trăi, el, singular, pe spinarea omului.
A doua chestiune. Stau şi mă întreb cum s-o fi simţit omul când o fi aflat ca adus în spate un pufuleţ.


vineri, 21 septembrie 2012

Strop - top!

De aseară plouă continuu în Bucureşti, deci să fim în ton cu decorul şi să luăm un strop de colo, unul de colo ... (şi eventual să facem un top!):

"Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată."  (Mihai Eminescu - Sonet)


"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă..."      (George Bacovia - Rar)

"În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână - 
Două jucării stricate - 
Merg ţinându-se de mână ... "   (Ion Minulescu - Acuarelă)


De-o săptămâna ţine-ntruna ploaia, -
şi-mi pică-n pat, de sus, din bagdadie...
O noapte încă de-ar mai fi  ţie
Nu m-aş mira să-mi cază-n cap odaia.   (George Topârceanu - Sonete pluvioase)


"Ploua infernal, 
Şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte."     (Nichita Stănescu - Ploaie în luna lui Marte)


"E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept."               (Ana Blandiana  - Descântec de ploaie)



Şi bonus, ca de început de week-end (ploios): 



joi, 20 septembrie 2012

Flash-metrou

Ce faceţi când mergeţi cu metroul?
Azi, pe parcursul a două staţii de metrou, un el aşezat în faţa mea nu-şi putea reţine zâmbetul. De câte ori ridicam privirea către el, zâmbea din toată fiinţa lui, cu toată faţa şi mai ales cu ochii, nişte ochi albaştri superbi. (Nu contează că ronţăia continuu nişte sticksuri, din care, din când în când, îi mai picau şi pe hanorac bucăţele-bucăţele.) Luminile, piuiturile telefonului meu de la şters mesaje, nu ştiu ce putea fi atât de captivant pentru el, că, de câte ori i-am prins privirea, m-a răsplătit cu acelaşi zâmbet. Greşit! Nu cu acelaşi zâmbet, ci de fiecare dată cu un zâmbet şi mai deschis, iar înainte să mă apropii de Unirii, mi s-a părut că râde de-a binelea şi că începe şi să-mi facă semne cu mâinile. M-am gândit că nu e potrivit să-i fac şi eu cu mâna, dar recunosc că i-am zâmbit înapoi. (Lângă mine, un domn e amuzat de scenă. Pe diagonală, o doamnă mai în vârstă pare să mă invidieze.)   Înainte să cobor, am apucat să văd cum, printre dinţii ştirbi, (credeţi-mă, un zâmbet adorabil!) îi cade o bucată de sticks mestecată.
Am mai apucat să văd cum mămica lui îl şterge la gură, cu grijă, aşa cum faci cu orice copil de un an.


Deci, ce faceţi când mergeţi cu metroul? Eu am mărturisit - butonez telefonul şi observ.

duminică, 16 septembrie 2012

Listă de dorinţe

Mâine începe anul şcolar pentru elevi. Pentru cei ca mine, de multe ori, sintagmele "la anul", "la sfârşitul anului", "anul acesta" etc. nu sunt referiri la anul calendaristic, ci, indiferent de context, că vorbim de activitatea profesională sau de viaţa personală, ele au în vedere anul şcolar.
Prin urmare, având în vedere că pentru mine mâine începe anul, am voie să fac o listă de dorinţe, că doar e noaptea de trecere dintre ani:
- îmi doresc ca toţi cei 27 de elevi de la XII A (de la A la T), cărora le sunt şi dirigintă, să aibă puterea şi ambiţia să se concentreze anul acesta asupra lucrurilor cu adevărat importante, să fie mai buni, mai prietenoşi, mai serioşi în tot ce fac;
- îmi doresc ca "portughezii" de la XII D, clasă pe care încă nu o cunosc, să accepte fie ţinuţi de mână anul acesta şi să meargă în ritmul meu;
- îmi doresc ca XI C-ul să iubească literatura universală (materie nouă) şi să iubească literatura română mai mult decât deja o fac;
- îmi doresc ca toţi elevii de la VI A să mai rămână un an copii;
- îmi doresc ca toţi colegii mei, dascălii, să fie sănătoşi şi liniştiţi, pentru că astfel se vor îndeplini toate dorinţele legate de orice a XII-a, de orice a XI-a, de orice a VI-a ...

Eu cred că sună rezonabil. ... Credeţi că vreau luna de pe cer?

joi, 13 septembrie 2012

13 cu ghinion?

Azi, 13, vorbim despre superstiţii. Nu despre cele din seria dacă îţi trece calea o pisică îţi merge rău, la fel dacă te întorci din drum, ci despre ceva foarte particularizat: superstiţii, să le zicem, şcolăreşti (că dacă le zicem "copilăreşti" putem fi acuzaţi de idei preconcepute).
Conform celei mai utilizate surse de explicare a sensurilor unui cuvânt (adică DEX, dar eu vă recomand şi DEXI), superstiţia este o prejudecată care decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei.

Dincolo de informaţia (destul de rigidă uneori) lexicografică, trebuie să recunoaştem că noi, profanii, inventăm superstiţii de fiecare dată când suntem speriaţi sau disperaţi. De fapt, cu cât suntem mai speriaţi sau mai disperaţi (sau mai neştiutori), cu atât mai repede înzestrăm niscaiva obiecte cu puteri speciale sau virăm trei paşi stânga/dreapta sau înainte/înapoi, după caz, mai graţios chiar decât nuntaşii Zamfirei.

Fiindcă luni începe şcoala şi cu scuzele ne-am lămurit, hai să vedem cam ce poate asigura (în viziune profană) succesul şcolar total:
- să dormi cu cartea sau cu caietul sub pernă înainte de teză sau de examen pentru  a ţi se "aşeza" cunoştinţele ... în cap (ce uşoară ar fi viaţa! ... Ar înflori o industrie a pernelor-matematică, pernelor-geografie etc. Suprarealist, totuşi ... Revenind la realitate, dacă te doare capul, nu înseamnă că ai deja toate lecţiile ajunse "la destinaţie", ci doar că ţi-ai pus tot ghiozdanul sub pernă ... );
- dacă îţi cade cartea, te ascultă la materia respectivă (cât ghinion să ai, să fii în acelaşi timp şi mototol şi în atenţia profesorului... );
- să foloseşti acelaşi stilou la toate lucrările, desigur dacă ai dat iniţial lovitura la vreun test (amuletele indiene sunt nimic pe lângă stiloul păstrat, tocit, spart, lipit, din clasa a V-a ... );
- dacă în drum spre şcoală se strâng trei elevi, să nu stai la mijloc, că te ascultă (din disperare, sacrifici chiar şi perceptul "între două nu te plouă");
- unde se deschide cartea, la întâmplare, acolo găseşti subiectul de teză (dacă ai o bănuială, poţi trişa, pentru efectul artistic - pui un semn ...);
- dacă prima persoană care te salută în şcoală e un tip brunet, ai noroc toată ziua, dacă e un tip blond, vei avea o zi naşpa - se aplică şi pentru genul feminin ( ... ce facem cu roşcatele ??? ... cam nedrept pentru ele să rămână neobservate).

Dacă e 13 azi nu înseamnă că e cu ghinion, e o altă zi din calendar şi cu asta basta.
Sau nu?


miercuri, 5 septembrie 2012

Ce să nu spui niciodată după sfertul academic. Ghid întârziat pentru întârziaţi

Se ştie că punctualiatatea este apanajul unui rege.  ...  Cum nu toţi sunt de viţă nobilă, veţi zice, a întârzia, cel puţin în limita sfertului academic, e absolut scuzabil, nu?
Ei, bine sfertul academic, înţeles ca scuză universală pentru orice tip şi orice durată a întârzierii, este o invenţie neaoşă, atât de românească, încât conţine sine qua non şi înţelesul lui lasă că se poate şi aşa/lasă că merge şi aşa  (tot atât de românesc).
La universităţile din Vest, sfertul academic este, de fapt, condiţia punctualităţii, adică acel sfert de oră rezervat pentru ca studentul să nu întârzie nici măcar un minut la curs. (Poţi citi mai multe aici.) Apariţia expresiei sfert academic se datorează excesului de zel al discipolilor lui Platon, care veneau cu un sfert de oră  mai devreme la Academie (instituţie înfiinţată de Platon, mai multe aici) pentru a dezbate, înainte de începerea cursurilor, lucrurile predate anterior de profesorul lor.

Dar să ne întoarcem în zilele noastre, mai precis la orele din zilele noastre, pentru că, după o introducere atât de lungă, ăsta e deja un ghid întârziat (nu ca altele sau ca altele). Admiţând că ai depăşit sfertul academic, iată ce te-ar plasa departe de ceea ce se cheamă o scuză credibilă (cu alte cuvinte, ce n-ar trebui să zici, având în vedere că deja e penibil că ai întârziat):
- mi s-a stricat ceasul - e cel mai des auzită scuză, deci deschide topul. Dacă o luăm de bună, la câte ceasuri "se strică" zilnic, ceasornicăria ar trebui să fie o afacere de succes ... (Concluzie: nu e bună de scuză, dar merge pentru orientarea profesională.)
- nu mi-a sunat ceasul - ferească Dumnezeu să îţi fi sunat deja ceasul. Mai bine mai dormi puţin. (Dar nu "în pace"... ) Te-oi trezi tu la un moment dat ...
- nu mi-am pus alarma bine - tot din seria cu ceasul. ...Nu te alarma, nu te crede nimeni  ...
- m-a prins controlorul fără bilet - formularea de faţă e doar o mică parte din scenariul unui film de acţiune, în care controlorii, întotdeauna mulţi şi solizi (inclusiv femeile), îl înşfacă pe bietul elev, aflat în 368, în misiune imposibilă. Cardul cu călătorii e întotdeauna obiectul vânat, pierdut, disputat ...
- a fost pană de curent la metrou/ a deraiat metroul - şi ca mijloc suplimentar de convingere: o să mă vedeţi la ştirile de la ora 5 ... 
- s-a stricat maşina mamei - atenţie! niciodată, în nicio dimineaţă nu se strică maşina tatălui. Câteodată, în aceeaşi dimineaţă, cam la aceeaşi oră, se strică maşinile a 4-5 mame ... Ciudat ... Sau nu?
- mi-a venit o rudă din provincie - atenţie! rudele din provincie călătoresc doar noaptea şi vin în vizită întotdeauna la 7,30-8,00 a.m.
- mi-a fost rău toată noaptea - oricum ar fi, adică şi dacă stai pe net toată noaptea şi dacă ţi-a fost rău, vei avea a doua zi, de dimineaţă, cam aceeaşi faţă. Problema e nu ce faţă faci, ci cum faci faţă ...


Şi acum să arunce cu piatra cine nu a întârziat niciodată. Iar păcătoşii să recunoască.

miercuri, 29 august 2012

România-i pitorească!

Trebuie să înţelegeţi, boieri dumneavoastră, că a avea o profesiune cum e cea de dascăl înseamnă foarte multe lucruri, care se adună şi se adună, bune sau rele, şi de care profesorul nu se îndură să se piardă (şi le tot poaaaartă după el ...), aşa că uneori le arată şi altora, cu voia dumneavoastră ...

Când părintele unui elev te întreabă ce i s-ar potrivi fiicei sale să facă după liceu, adică îţi cere să-i ajuţi copilul în orientarea profesională, asta e un lucru serios. Când părintele se mai şi recomandă sunt şi eu tot profesoară, devine un lucru şi mai serios.
Deci, iată ce avem:
- una bucată elevă de nota 10 (cu mici excepţii), la modul cel mai serios. (Până aici datele problemei ne ajută...)
- una bucată mamă, foarte preocupată de soarta fiicei (... şi asta ne ajută).
- eleva nu iese niciodată din cuvântul mamei  (... asta ajută?)
- mama elevei se recomandă sunt şi eu tot profesoară (până aici e un film frumos, nu? vom schimba opinii, poate chiar filologice. Avertisment: ai grijă ce-ţi doreşti !!!)
- mama elevei îşi face tot CV-ul: nu am lucrat, doamna dirigintă, ca profesoară, deloc, că se plăteşte prost, şi doar nu era să stau să-mi bat capul pe gratis... Mi-am făcut o afacere, ştiţi un magazin lângă piaţă ... (Orientarea profesională, bat-o vina!)
Apuc să spun că fata e înclinată către studiu şi către lectură şi provoc un tsunami, care reuşeşte să măture bruma de condescendenţă pe care o mai am pentru ea: lectură? profesoară??? trebuie neapărat să meargă la o facultate mai bănoasă!!! să iasă ceva! ce să mai facă ea (adică fiica) dacă-l citeşte pe Vlahuţă? Nu e mai bine să iasă mai mult?
La aşa frământări retorice, nu i-am mai replicat decât da, aveţi dreptate, România-i pitorească. 


luni, 27 august 2012

Dinspre bancă spre catedră

PROFESORUL ...
... este un om care îi învaţă pe copii ce e bine şi ce e rău. (Florin, 11 ani)

... este un om deştept care te bate la cap cu temele şi care scrie pe tablă bla, bla, bla ... (Andreea, 11 ani)

... este o persoană cu care te vezi aproape în fiecare zi la şcoală. Uneori îl iubeşti, când îţi dă un zece, dar alteori te enervezi pe el, când îţi dă o notă mică. (Nora, 12 ani)

... este cea mai rea fiinţă (te pune să scrii până te dor mâinile şi te ţine în clasă până faci pe tine). Totuşi unele profesoare sunt bune. (Dani, 11 ani)

... în cazul unor copii, profesorii sunt cei mai buni prieteni. (Iulia, 11 ani)

... este un bărbat sau o femeie care învaţă copiii ori din iubire, ori pentru bani şi care sunt zăpăciţi de Ministerul Învăţământului. (Andrei 12 ani)

... este un cuvânt ce defineşte un om care stă la catedră şi care dă temele alea nenorocite, făcând cea mai mare greşeală. (Ana, 12 ani)

... este un om căruia, de la 30 de ani în sus, când cheleşte, nu-i mai pasă deloc de copiii care vin la şcoală şi aruncă cu 4 peste tot. (Mihai, 11 ani)

... este omul care te învaţă mai multe lucruri, dar, când vine vorba de teme, deja e prea mult. (Teo, 12 ani)

... este omul care te cicăleşte să fii atent, să nu adormi la oră şi să înveţi nu ştiu ce despre Napoleon. (Andrei, 12 ani)

... este acela care ne dă teme în fiecare zi şi ne opreşte de la joacă, dar ai ce învăţa de la el. (Lucy, 12 ani)

... este o persoană care îţi deschide viaţa şi ţi-o luminează(Alexandra, 11 ani)




De astăzi, pentru profesori începe noul an şcolar. Multă putere de muncă şi sănătate vă doresc, stimaţi colegi!


vineri, 24 august 2012

Colegi de gimnaziu

Livia e o doamnă sofisticată, care nu-şi arată vârsta. Noi, însă, ştim că terminat Politehnica în '95 (acum ştiţi şi voi). Are o mică afacere, soţ, copil şi simţul umorului. Eram la concert la Holograf, povesteşte ea. Când, deodată, un domn, de fapt, un nene, îmi face semn agitat cu mâinile amândouă şi înoată prin mulţime către mine. "Bună, Livia! Ce bine-mi pare că te văd!" Zâmbea atât de încântat, iar eu mă gândeam de unde îl cunosc, fiindcă sigur îl ştiam de undeva. Aaaa, sunteţi tatăl lui Tănase, a fost în a VII-a cu mine, aşa-i? (Aici Livia se opreşte din povestit, fiindcă o apucă râsul.) "Nu, povesteşte Livia în continuare, nu sunt tatăl lui Tănase, sunt chiar Tănase !!!" Făcusem gafa, cum s-o mai îndrept? Toate amabilităţile de după, cu Tănase, nu i-au şters supărarea de pe faţă. Dar asta nu e tot. Am episodul 2 cu Tănase. Ies în parc, ieri, cu fiică-mea. Când, la topogane, Tănase cu copilul. Mă vede şi, după cum m-a salutat de jovial, am zis buuuun, m-a iertat Tănase. Ce-mi zic, să fiu drăguţă cu Tănase. Ce băieţel drăguţ ai, Tănase! Câţi ani are? .... Ce credeţi? Îi cade lui Tănase faţa rău, da' rău de tooot. Cu ultimele puteri îmi zice: "E fată, nu e băiat", zice Tănase şi, pe cuvânt, că nu mai vreau episodul 3. 

Orice asemănare cu realitatea e justificată. Eram la aceeaşi petrecere cu Livia când a povestit.

joi, 23 august 2012

23 august, în alb şi negru

Nu e pentru nostalgici, ci aşa, doar ca să marcăm evenimentul.
Pentru că am făcut liceul în alt oraş, am fost "scutită" de la a participa la defilarea de 23 August şi de la manifestaţiile de la stadion, în cinstea partidului şi a conducătorului iubit. Din prima zi din vacanţa de vară, deportam către locurile natale toţi cei 100 şi ceva de elevi strânşi din 4-5 judeţe la Liceul Pedagogic din Buzău. Ne întorceam toţi abia pe 14 septembrie şi, pentru că eram atât de puţini în liceu (de nu puteam alcătui nici măcar un P din sigla PCR pe stadion), Partidul Comunist Român, sucursala, filiala, organizaţia sau ce naiba era, din Buzău, se lipsea de noi.
Aşa că, în oraşul meu, eram spectator de 23 August. Vedeam defilarea de pe margine, în plină caniculă. În faţa Palatului Judeţean se amenajau tribunele pentru comuniştii-şefi, adică secretarii de partid, tribune înalte, ca să poată oferi vizibilitate asupra a ceea ce ei numeau omagiu adus partidului şi conducătorului iubit. Nu mă aşezam niciodată vizavi de tribune, deşi aici manifetaţia atingea cotele multilateral dezvoltate. Adevăratul spectacol se vedea, însă, în toată metamorfoza lui, aproape de intersecţia celor două străzi principale ale oraşului, loc de unde se formau coloanele pregătite să defileze. De aici, se aşezau, grupuri-grupuri, lipsiţi de chef, oameni scoşi din producţie, adică armata, spitalul, învăţământul, combinatul şi fabricile. Până ajungeau în aria de vizibilitate a tribunei, stoarse de căldură, grupurile astea, parcă încovoiate de sloganuri, îşi adunau toată bruma de entuziasm şi ceauşescu-pcr ajungea la tribune conform planului.
La televizor, manifestaţiile mai grandioase, adică cele de la Bucureşti, arătau cam aşa:


Dar totul era alb-negru atunci, credeţi-mă. Doar azi poţi vedea culorile. Sau nu ?

marți, 21 august 2012

Nunta mecanică a Ninei

Ştie toată lumea cum e la plajă. Stai întins la soare, citeşti sau asculţi muzică, vorbeşti la telefon, te prăjeşti când pe o parte, când pe alta, meditezi (asta nu-i obligatoriu), bei ceva, priveşti marea - în zare, dacă eşti romantic, la mal, dacă ai copil mic. Discuţi, dacă ai cu cine.
Sau asculţi. Nu pentru că vrei, ci pentru că între atâţia grăitori de vorbe slave şi  nemţeşti, singurii români ocupă şezlonguri alăturate. Fată, la două nunţi am fost în vara asta ... La Mona cu Relu şi la Nina, fată, o ştii, verişoara lu' iubi. E, nunta lu' Nina a fost la Bucureşti, fată ... Ei, cum a fost ... A fost o nuntă ... mecanică. Cum să spun, a fost aşa, cu o muzică de i-am zis lu' iubi că-mi vine să scot io telefonu' ...  Şi lumea, fată, dansa, da' doar atâta ... Iar naşa, fată, naşa n-a venit deloc pe la mese, parcă eram la o terasă, cu iubi, cu voi ... Prea mecanică nunta lu' Nina. Fată, i-am zis lu' iubi că dacă e s-o facem nunta la Bucureşti, io vreau, da' să nu fie aşa, mecanică ca a lu' Nina ... 

P. S.  Dacă o vedeţi cumva pe Nina, întrebaţi-o, vă rog, de dragul dinamicii limbii române actuale, cum a fost la ea la nuntă ...

vineri, 20 iulie 2012

Cine ... ce reclamă

RECLAMA ...
... este atunci când promovezi un obiect abia apărut. (Daria, 12 ani)

... este un filmuleţ prin care oamenii îi păcălesc pe cei creduli. (11 ani)

... este atunci când cei de la televiziune ne scurtează nouă filmele cu chestii inutile. (Lucy, 12 ani)

... este ceva menit să-ţi fure ochii ca să cumperi. (Robert, 12 ani)

... sunt minciunile de la TV, ca să ne convingă să cumpărăm alimente cu E-uri sau obiecte care se defectează. (Andrei, 12 ani)

... este un lucru care mai mereu te hipnotizează şi te face dependent, ca atunci când vezi acel lucru să te bage în boală. (Cristina, 12 ani)

... este lucrul care te enervează, întrerupându-ţi emisiunea. În timpul reclamelor, oamenii se duc să facă, de exemplu,  treaba mare. (Mihai, 11 ani)

... este un cuvânt şmecher, deoarece când se scade preţul unui obiect, se dublează preţul transportului. (Cristi, 11 ani)

... este felul prin care patronii îşi fac vânzări la nu ştiu ce robot, care, când îl iei, ţi se dezasamblează. (Andrei, 12 ani)


P. S. De dragul ... RECLAMEI: 
RECLÁMĂ, reclame, s. f. 1. Activitate (comercială) prin care se urmărește, pe calea publicității (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf etc.), suscitarea, câștigarea interesului public asupra anumitor mărfuri, a unor cărți, a unui spectacol, a folosirii unor servicii etc. ♦ Răspândire de informații elogioase (despre cineva sau ceva), cu scopul de a-i crea renume sau popularitate. 2. Articol (dintr-o publicație), afiș, placardă, panou, prospect etc. prin care se face reclamă (1). – Din fr. réclame, germ. Reklame. Sursa: DEX '98 (1998)

joi, 19 iulie 2012

”Dacă nu Eminescu, atunci cine? ...”

(Întâmplări la bacalaureat)

Cu ani în urmă (de fapt, câțiva, când proba orală de română de la bac era chiar de limba și literatura română - nu de competențe lingvistice ... !!!, iar profesorii evaluau elevi din alte licee, iar asta sună precum  pe când plopul făcea mere și răchita micșunele ... ), am ajuns ca profesor examinator într-un oarecare liceu din București.
Luna lui cuptor își făcea și pe atunci treaba, dar noi, profesoarele din comisie, eram de neînfrânt. Adunaserăm, eu și cealaltă profesoară, toată răbdarea din lume se ne-ajungă zi de vară până-n seară ...
Și iată că la miezul zilei, intră în sala de examen un june - bronz de salon și gel, mușchi, tricou lucios cu firma la vedere, păr decolorat în șuvițe, iar mersul ... cum să vă spun ... Păi, junele pășea atât de artistic, nu ca pe catwalk, ci, așa, plutind ușor pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, de la ușă, cu buletinul într-o mână și cu un pix cu gel în cealaltă (iarăși gelul, laitmotiv, la naiba!) ...
O ușoară încordare se citea totuși pe fața ortomanului, dar aceasta dispăru cu totul când biletul de examen își dezvălui secretele: elemente romantice într-o poezie de Mihai Eminescu. Junele exclamă un p'asta o știu, apoi își reluă mersul artistic către prima bancă.
Trecu un minut, trecură două, trecură douăzeci și nouă ... Junele nostru, așezat școlărește în prima bancă la perete, se transforma, într-un minut cât alții într-un an (comparație, de dragul folclorului, again). Mai întâi, ochișorii lui, mura câmpului, se proptiră pe foaia cu subiectul și rămaseră așaaaa proptiți, după care începu  metamorfoza: ochii deveniră holbați, apoi speriați. Fruntea, atâta câtă era, se contorsiona, ca și când o comandă search, de neoprit, răvășea toate sertărașele minții candidatului, provocând dezastrul: no items match your search.  Când groaza puse stăpânire pe fețișoara junelui, am intervenit (cum ziceam, cu toată răbdarea din lume). Păi, eu știu foarte bine Eminescu, zice candidatul, și pentru o clipă i se relaxează fruntea, atâta câtă era, dar acum, nu-mi dau seama la ce să mă refer. Îi spun că poate să aleagă orice poezie de Eminescu studiată și metamorfoza tânărului continuă: cu fața luminată și cu un rânjet de mulțumire, junele se pune dintr-o dată pe scris.
Și scrie, și scrie ... Până când, venindu-i rândul să răspundă în fața răbdătoarei comisii, junele spune cu aplomb: Am ales din Eminescu să spun elemente romantice în ... ”Miorița”. Îl întrerup calm, spunându-i că nu Eminescu a scris ”Miorița”.
Credeați că metamorfoza s-a încheiat? Fruntea, atâta câtă era, se încruntă ușor, și junele zice, ajutându-se artistic de mâini:  Dacă nu Eminescu, atunci cine?
Au trecut câțiva ani de la această întâmplare. Junele și-o fi luat între timp bacalaureatul. Nu știm sigur. Ce știm sigur e că în tot acest timp, el a avut drept de vot.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Între naivitate și pragmatism ...

SĂRUTUL ...
... este lucrul cel mai romantic, pe care, mai nou, îl aplică și piticii de grădiniță. (Teodora, 12 ani)

... este prima parte care determină iubirea și cuplul, dar după aia sunt banii, mașina, casa ... (Robert, 12 ani)

... este atingerea buzelor între un băiat și o fată, care le arată iubirea unuia față de celălalt de îți vine să dai la rațe. (Andrei, 12 ani)

... este atunci când îți arăți afecțiunea față de un băiat sau fată sau doar vrei să-i furi banii pe nesimțite. (Andu, 12 ani)

... este atunci când ești lovit, iar mama vine să te drăgălășească ”puiu' mami” și după aia fuge un sărut cu ruj care te virusează și mai rău. (Ana, 12 ani)


... sensul bun (al cuvântului ”sărut”): atunci când stai cu vârful picioarelor spre pat; sensul rău: atunci când stai cu vârful picioarelor către ușă. (Cristi, 11 ani)

... este partea principală în viața oamenilor, deoarece este unul din modurile de a-și exprima dragostea. (Andreea, 12 ani)

... este lucrul pe care un bărbat îl dă unei femei (sau invers) pentru a-i băga mâna subtil în portofel să-i fure banii. (Mihai, 11 ani)

... este o adiere caldă de la o fată, pentru că îi e rușine să îți spună că te iubește. (Daniel, 11 ani)

... este atunci când părinții te pupă pentru a-i ierta că au uitat să îți cumpere ciocolată. (Andreea, 11 ani)

... este atunci când două persoane sunt împreună și vor să arate asta tuturor, deci se sărută în public. (Nora 12 ani)

P. S. Prin urmare, balanța se înclină către naivitate sau către pragmatism ? ...

vineri, 6 iulie 2012

Bacul și erudiția paremiologică

Pe fondul evenimentelor social-politice actuale, bacul plânge de necaz că nu mai face audiența de anul trecut. Chiar și așa, nemaifiind cireașa de pe tortúrile știrilor de la orele de vârf, bacalaurul  face victime și anul acesta. Se pare că procentele triste ale bacalaureatului 2011, atât de ”promovate” de mass-media românească acum un an (și verificabile pe edu.ro), vor fi reeditate săptămâna aceasta. Rămâne de văzut cât de asemănător.

Dincolo de statistici și de știri mai mult sau mai puțin tendențioase, mergând spre fondul problemei, realitatea este una foarte tristă: după 12 ani de școală, la finalul liceului, pentru tinerii noștri (pentru un procent îngrijorător din numărul lor), deprinderile de exprimare corectă, un minimum de cunoștințe, baza unei culturi generale sunt considerate accesorii inutile și nedorite. Proverbul Ai carte, ai parte, în care înțelepciunea populară face referire la privilegiile pe care le oferă învățătura, a ajuns să fie o emblemă nedorită, răstălmăcită cu ironie de cel care nu are în sistemul său de valori educația și beneficiile sale (culmea, gratuită -  în sensul propriu  - în învățământul românesc).

Vorbeam anul trecut despre bucuria profesorului când corectează o teză bună, pentru că există, desigur, o elită intelectuală a fiecărei generații. Știrile despre aceasta nu vor ține, însă, niciodată prima pagină a mass-mediei într-o societate care promovează nonvaloarea. După rezultatele bacalaureatului 2011 s-au făcut calcule globale, arătând gradul de promovabiliate scăzut. O nuanțare banală (la îndemâna oricărui post tv), adică niște procente calculate separat pentru licee teoretice/colegii naționale vs. colegii tehnice, ar fi arătat că falimentul a venit de ”inovația” transformării școlilor profesionale în licee.

Și o precizare, în caz că cineva ar avea întrebări existențiale legate de gradul de dificultate al subiectelor de bacalaureat (fac referire în cunoștință de cauză la prima probă scrisă, cea de limba și literatura română). Pe lângă că subiectele propuse au fost de nivel mediu (ca și anul trecut), ele au fost extrem de asemănătoare  - aproape identice !!!!! - cu modelul de probă scrisă la limba și literatura română, publicat, dacă îmi aduc aminte bine, din octombrie 2011, pe edu.ro. Deci timp destul ... Asta e, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și în traistă. 

luni, 2 iulie 2012

Cum se vede parlamentul la 12 ani

PARLAMENTUL ... 
... este locul unde se iau decizii importante, de obicei cam proaste. (Teodora, 12 ani)

... este un loc unde oamenii se strâng și discută chestii plicticoase. (Robi, 12 ani)

... este locul de unde președinții ne controlează și unde se fac planurile de a frauda alegerile. (Mihai, 11 ani)

... este un loc se adună toți oamenii din politică, dau legi și, dacă nu le convine ceva, încep să se certe și după aceea apar la toate posturile TV ... (Nora, 12 ani)

... este un loc imens, cu oameni leneși, care cred că pot face orice - așa e - și care se distrează pe seama noastră. (Ana, 12 ani).

... este ca o luptă medievală, în care nu există săbii, ci pixuri și rigle. (Cristi, 11 ani)

... este locul unde oamenii mari le dau ordine oamenilor mici. (Cristina, 12 ani)

... este o instituție în care vicepreședinți și președinți beau o bere și discută despre țară. (Andrei, 12 ani)

... este o instituție de stat în care toată ziua se doarme și cu oameni inutili împotriva cărora lumea se răscoală. (Robert, 12 ani).


P.S. O mai citește careva și pe asta? ... 
PARLAMÉNT, parlamente, s. n. Organ legislativ din unele țări, compus din una sau din două camere și constituit din reprezentanți ai diferitelor partide politice aleși, total sau parțial, prin votul cetățenilor; p. ext. sesiune, ședință de lucru în care se întrunește acest organ. ♦ Clădire în care au loc ședințele acestui organ. – Din fr. parlement. 
Sursa: DEX '98 

marți, 26 iunie 2012

După 25 de ani ... Cronică de suflet

Pentru Dani Petrescu, colega mea de bancă şi prietenă de o viaţă, şi pentru Marilena Dobre, care, aflate la Kiev, respectiv la New York, nu au putut ajunge la întâlnirea Promoţiei 1987, Liceul Pedagogic "Spiru C. Haret" Buzău, la 25 de ani de la absolvire. Sper, dragile mele, să pot reda pentru voi ceva din atmosfera zilei de 16 iunie. 


Mărturisesc că atunci când am citit După 20 de ani de Alexandre Dumas tatăl, în adolescenţă, am avut o strângere de inimă: muschetarii îmbătrâniseră. Aşezaţi la casele lor castelele lor, cu nume noi, cei patru muschetari, ajunşi în plinătatea vârstei, şi-au continuat, însă, aventurile ...
Acum, aflându-mă la venerabila vârstă de 25 de ani de la terminarea liceului, văd aventurile din  Cei trei muschetari doar ca pe o perioadă de bildung obligatorie pentru devenirea din următorul roman. Şi mai văd în După 20 de ani, că muschetarii nu sunt nicidecum bătrâni, ci doar maturi, împliniţi şi plini de farmec. (Aici ar fi loc de discuţia că la diferite vârstă acelaşi roman ţi se dezvăluie altfel, dar nu asta e tema postării de faţă.)
A trecut o săptămână de când mi-am revăzut colegele de liceu pentru a sărbători 25 de ani de la absolvire şi încă mă simt conectată emoţional la acest eveniment. Nici nu aş avea cum altfel, din moment ce din aprilie am început căutările colegilor de clasă (poate voi relata cândva acţiunile mele detectiviste), concretizate cu prezenţa, pe 16 iunie, a 22 de colege, din totalul de 33 de elevi, care au reprezentat Promoţia 1987, învăţători, Liceul Pedagogic "Spiru C. Haret" Buzău. În diferenţa de 11 - câteva absenţe motivate serios. (Restul l-aş numi şcolăreşte chiul, dacă termenul cu pricina n-ar fi sub demnitatea statutului de dascăl ... )
Festivitatea propriu-zisă, adică ora de dirigenţie, a reunit aşadar 22 de colege (le voi enumera pe numele lor din timpul liceului şi în ordinea în care stăteau în bănci): Lidia Barbu, Laura Munteanu , Gabi Dragomir, Mihaela Vasile, Luiza Măcinic, Dana Vîlcu (datorită căreia ne-am bucurat să participăm la nişte festivităţi impecabil organizate), Gina Mandea, Mariana Trifana, Luminiţa Lupu, Viorica Costache, Veronica Popescu, Vali Vişan, Rodica Enache, Lucica Zmeu, Cornelia Nica, Daniela Vasile (gazda noastră primitoare la liceu), Marinela Lăzărică, Claudia Şişu, Graţiela Ştefan, Loredana Popescu, Jeni Ghencea şi Camelia Popa (adică subsemnata, răspunzătoare de "relaţiile cu publicul" în organizarea acestui eveniment).
Ora de dirigenţie a fost condusă de diriginta noastră, prof. Floarea Marinache, reputata profesoară de limba şi literatura română, care, deşi la anii pensiei, reprezintă încă un brand pentru învăţământul buzoian. Strigarea catalogului a fost doar un pretext pentru un lung şir de confesiuni - felii de viaţă, mai dulci sau mai amare, gustate în timpul care s-a scurs de la absolvirea noastră. Ar trebui să spun că atât de cald-mature în relaţionare, atât de sincere în mărturisiri şi atât de generoase în a se bucura sau a se întrista pentru fiecare confesiune în parte nu le-am văzut niciodată pe colegele mele. (Nici nu aveam cum, pentru că la precedenta noastră întâlnie, de acum 15 ani, când sorţii au vrut ca tot Dana Vâlcu şi cu mine să fim "vinovatele" de producerea evenimentului, ne-am adunat mult mai puţine.) Mărturisesc că aş fi vrut să nu se termine prea curând această oră de dirigenţie care ne-a adunat după un sfert de veac şi se pare că toţi cei prezenţi am simţit la fel, pentru că altfel  ora nu s-ar fi întins pe aproape patru ore ...
Uşor de constatat că, deşi extrem de diferite, cele 22 de biografii, au totuşi câteva lucruri esenţiale în comun: dăruirea şi seriozitatea cu care ne facem meseria de dascăl (învăţători sau profesori) şi caracterele puternice, care ne-au ajutat să trecem probele pe care destinul le-a pregătit fiecăreia dintre noi. Toate acestea, sădite în conştiinţa şi în sufletele adolescentelor de acum 25 de ani, ca daruri pentru o viaţă întreagă, aici, în bătrâna alma mater, şi găsite ca sprijin în momente de răscruce, când viaţa şi-a arătat poverile mai mult sau mai puţin covârşitoare.
Facem parte, cu mândrie o spun, dintr-o generaţie care şi-a venerat profesorii. Într-un consens general, ne-am întâmpinat profesorii cu aplauze, iar în amfiteatru, locul care ne-a găzduit de atâtea ori vocile, a răsunat ca odinioară (fără nicio regie prealabilă),  o parte din repertoriul de altădată, Imnul Şcolii, Imnul Majoratului (devenit mai apoi Imnul Clasei), Gaudeamus. Am transmis în acest fel toată emoția, bucuria revederii și prețuirea noastră doamnei prof. Floarea Marinache (lb. română), doamnei prof. Eugenia Zirbo (geografie), doamnei prof. Camelia Orlando (lb. engleză), doamnei prof. Constantina Popa (lb. rusă), domnului prof. Nicolae Acsinte (pedagogie), domnului prof. Ștefan Stănescu (muzică), domnului prof. Ion Balea (ed. fizică). Pentru profesorii noștri plecați în lumea celor drepți, moment de reculegere și amintire sfântă: prof. Hristu Barbu (pedagogie), prof. Boris Chiper (psihologie), prof. Gheorghe Gușă (istorie), prof. Artemiza Nușescu.
S-au spus multe cuvinte emoționante și evocatoare. Și totuși, cine a fost acolo știe că multe au rămas nerostite, pentru că o adolescență e atât de bogată ... Și dacă pe ea se sprijină un sfert de veac, trecut pe nesimțite, dar care și-a încrustat semnele pe destinele noastre, atunci o singură zi, cum a fost cea de sâmbătă, 16 iunie 2012, nu face decât să ne aducă aminte de unde am pornit ...  noi, cei 33 ...

Viaţă frumoasă şi multă putere, muschetarele mele, pe oriunde vă aflaţi!


.

vineri, 1 iunie 2012

Ce să faci în ultima ta zi de liceu. Ghid pentru absolvenţi visători

- Să te uiţi la poze din liceu. Caută-le în calculator, le ai în my stuff, pe undeva, inclusiv pe cele dintr-a IX-a, când te-au considerat toţi ciudat(ă) că vrei poze cu clasa şi cu Diriga. ... Ce atâta grabă? Visezi ... Suntem abia în semestrul al II-lea din clasa a IX-a ... 
- Să îţi pui un cover cu tine şi colegii tăi cu cea mai actuală poza - bal, absolvire, ultimul clopoţel, ultima oră de dirigenţie etc. Cred totuşi că de la bal. A fost de vis.
- Să te priveşti în oglindă. Sunt ochii mei aceia care mă privesc? (Oooops! Asta-i o replică din Iona.) Reluăm. Să te vezi în oglindă. Sunt eu acesta care am crescut atât?
- Să îţi faci ordine pe birou, în cameră, în gânduri. Carnetul de note, în sertarul ăsta, îl ţin ca amintire, ... caietele de mate, pe birou, de luni, lucrez cât pot de mult,  ... notiţele astea se aruncă,  .... amintirile, se păstrează ... 
- Să te bucuri. Ai cunoscut oameni deosebiţi, persoanele acelea care veneau la oră cu un fel de caiet imens cartonat, cum se chema? ... în care scriau un fel de cifre pentru vorbele tale ... (Uneori veneau fără stilou şi fără catalog, şi atunci scriau direct pe sufletul lor ...)
- Să te întristezi. Mâine e ultima de liceu.
- Să visezi. Face bine. Măcar câteva minute. Să visezi că sună de intrare şi trebuie să te asculte la mate. Sau la română. Să visezi la anii de liceu cu emoţii la română.


Drum bun, 12A! Drum bun, 12B!
Drum bun generaţiei 2012!