Fata cu cercei de fildeș (in memoriam MARILENA DOBRE)

Presa a tot difuzat săptămâna aceasta o știre despre "o tragedie în lumea muzicii ușoare românești". Este vorba despre dispariția, la 43 de ani, într-o clinică din New York, a Marilenei Dobre, originară din Buzău, o voce cunoscută în peisajul muzicii pop de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90. Stabilită de foarte mulți ani în America și neexistând decât foarte puține înregistrări/filmări din spectacolele ei la care publicul să aibă acces, Marilena Dobre a rămas, din păcate,  puțin cunoscută publicului larg actual din România.

Pentru noi, promoția 1987 de la Liceul Pedagogic "Spiru C. Haret" din Buzău, Marilena Dobre nu a fost doar o voce, ci a fost colega noastră de clasă în cei patru ani de liceu. I-am plâns dispariția și am evocat-o în discreție vorbind între noi, cele câteva colege de clasă care ținem legătura în mod constant.
Nu am putut să nu remarcăm modul brutal în care presa preia o informație și ține cu tot dinadinsul să facă o știre de senzație. Moartea colegei noastre nu e misterioasă (ci motivată medical), e doar șocantă și foarte tristă. Dar nu goana după senzațional a presei e cel mai deranjant lucru (acesta e un lucru deja obișnuit), ci felul neglijent în care unele ziare preiau informațiile de la unul la celălalt. O dată preluată greșit din biografia Marilenei Dobre (anul 1997 în loc de 1987, anul când Marilena Dobre obține Locul I la secțiunea creație la Festivalul de la Mamaia) a generat alte date greșite ...

În fine, scopul postării mele este, de fapt, să spun despre Marilena Dobre lucruri nespuse.

Mari Dobre, căci așa îi spuneam noi, stătea în penultima bancă, de la perete, locul dinspre fereastră. Din clipa când intra în clasă și până pleca, toată energia ei, toate gândurile, tot sufletul, toată ființa ei se adunau pentru momentele când putea să cânte. Și erau, credeți-mă, multe asemenea momente. Fie că erau pauzele dintre ore, în clasă, fie că erau după-amiezile și serile când pregăteam proiectele de lecție, Mari acapara audiența. Până și solfegiile din orele de muzică le interpreta altfel, cu un tremolo special, doar al ei. Cele mai spectaculoase momente erau cele din amfiteatru. Până începeau repetițiile la cor sau la grupul cameral, Mari avea la dispoziție scena și pianina. Mai erau și serile, când găseam amfiteatrul descuiat. Vocea ei umplea amfiteatrul fastuos, acompaniindu-se singură la pian. Într-o perioadă când se promova muzica ușoară românească (sfârșitul anilor '80), Mari aducea aproape de noi muzica occidentală, live, cântece întregi, într-o engleză superbă. Ajunsese la asemenea performanță nu oricum, ci prin ore și ore de studiu, la cursurile de canto (începute în copilărie) și la cele de pian. În plus, repeta acasă, voce și pian. Pentru exercițiile vocale de ambitus găsise un mijloc original pentru a le face fără să-și deranjeze vecinii: ne spunea (spre hazul, dar mai ales uimirea noastră) cum golește un raft din șifonier și cântă ... în dulap, pentru a-și putea valorifica la maximum volumul vocii (fără a-și deranja vecinii).

Într-o zi a venit la școală cu niște cercei superbi. Am recunoscut materialul prețios. Fildeș, într-o lucrătură manuală. Artistul, ea însăși. Găsise, nu-mi amintesc dacă la noi în școală sau la Școala populară de artă, o pianină prăpădită, cu doar câteva clape de fildeș rămase întregi. Salvase materialul prețios de la "dezafectare" și îl prelucrase cu răbdare până când căpătase forma unor frunze stilizate. Frunze de toamnă. Frunze de noiembrie.

Așa mi-o amintesc pe Mari Dobre cel mai bine: cântând și purtând cerceii de fildeș. Și vocea ei puternică, dar și unduioasă, nobilă ca fideșul, prelucrată cu migală și trudă, numai de ea știute ...

Vocea Marilenei Dobre, 

într-o înregistrare din perioada newyorkeză 

(foarte probabil acompaniindu-se singură la pian)

Penultima bancă de la perete, locul dinspre fereastră e marcat de doliu.
A murit departe de casă, departe de familie. Vă puteți ruga o clipă pentru ea.
Dumnezeu să te odihnească, Mari!