"Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?"

 Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă

Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii ... scurte a lui Caragiale.

Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se petrece azi în şcoala românească.

Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!

Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de corupere a  examinatorilor, lipsa de respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.

Vechea noastră cunoştinţă, dl. Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru metodele moderne (Un pedagog de şcoală nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă. Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia sa.  Profesorul îşi justifică patetic  demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi  (care, ca din întâmplare, precizează, apropo de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea monosilabică. 

Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are, totuşi, o oarecare ... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi), care, imun la intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii, graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de un poem pedagogic: 5 la istorie devine 6, 3 matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10! (Cele trei zeiţe).

Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă corupţiei, iar atunci când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală. Domnul profesor Pricupescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”: „Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl prost).

Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura aduce râsul.

Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.

Şi asta nu-mi place ...   

Camelia Săpoiu

( ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă)