sâmbătă, 25 decembrie 2010

Scrisoare către Moş Crăciun

Sunt ani de când, în fiecare decembrie, le cer elevilor a căror dirigintă sunt scrisoarea către Moş Crăciun.
În epoca mail-urilor, a mass-urilor şi a SMS-urilor, o temă ca aceasta... Să ceri elevilor să scrie pe coală A4, caligrafic, respectând convenţiile unei scrisori bine întocmite, cu dată, formulă de adresare etc., ca pe vremuri, dar fără notă la română (doar e temă la dirigenţie, nu?) e o provocare.
Am vaga bănuială că asta e totuşi tema pe care o fac toţi, de la A la Z ( la T, mă rog), onest, cum pot mai bine, fără scuze, fără ascunzişuri, fără să întârzie. Iar scrisul de mână, cu cea mai aleasă caligrafie, de multe ori pe pagini împodobite cu arabescuri miniaturale, grija pentru aşezarea în pagină, pentru corectitudine (aşa cum în alte situaţii nu se întâmplă) îmi demonstrează în fiecare an acelaşi lucru: bucuria cu care adolescentul, elevul meu, se întoarce spre copilărie, "inima tuturor vârstelor", cum ar spune poetul-filozof.
Care e totuşi miza?
Participarea la ritual. Ora de dirigenţie de dinainte de Crăciun, devenită ritual. Citim scrisoarea câştigătoare în anul anterior. Retrăim momentele de atunci. Apoi, ascultăm scrisoarea de anul acesta, cu emoţie, pentru că Diriga va citi abia la final cine semnează. Clasa toată ascultă. Cuvintele sunt citite rar, cu intonaţie aleasă.  Uneori vocea trădează. Uneori ochii trădează. Uneori cuvintele trădează. Dar asta e miza jocului - să ne arătăm, preţ de o pagină, copii, în aşteptarea lui Moş Crăciun.
Şi iată cum, cu un an în urmă ( în clasa a IX-a),  cele câteva rânduri făceau ca ritualul să presupună proba nostalgiei pentru vârsta când Moş Crăciun există:
                                           Dragă Moş Crăciun,
 Ştiu că nu ţi-am mai scris de multă vreme, dar, cu trecerea timpului, m-am lăsat înşelat de cei care mi-au spus, şi eu am crezut, că tu nu exişti. 
Într-un moment de melancolie, ştiind că se apropie sărbătorile de Crăciun, am vrut să redevin copil şi să visez la acele momente când, în dimineaţa de Crăciun, mă trezeam şi ardeam de nerăbdare să găsesc cadoul mult visat. 
Acum doresc să mi se îndeplinească o dorinţă: să găsesc o jucărie pe care poate în subconştient mi-am dorit-o în perioada când nu am crezut în tine şi nu am avut de unde să o primesc. 
Ce mai doresc? ca toţi copiii să nu se lase înşelaţi şi să continue să viseze şi să creadă în tine. 
Moş Crăciun, sper, chiar dacă sunt la vârsta adolescenţei, că te vei gândi şi la mine. 
                                              Cu drag, George
Ar fi incomplet să nu divulg şi cuvintele de anul acesta. Dintre cele 20 şi ceva de scrisori datate decembrie 2010, una mi-a atras atenţia, pentru că din ea lipseau deja antologicii "saci de bucurie şi de sănătate", "hornul curăţat" şi "ochii bătrâni ai moşului" (prima sintagmă ar fi reuşită ca metaforă, dacă nu s-ar fi uzat prin repetatea ei, ultima însă mi se pare, scoasă din context sau nu, pleonastică ). A câştigat, aşadar, cea mai sinceră, scrisă în cuvinte simple, de copil de 16 ani:
                                            Dragă moşule,
Se întâmplă asta de la an la an, vine Crăciunul, toţi copiii cer daruri cât mai frumoase de la tine. 
Până nu acum mult timp, îţi ceream şi eu astfel de lucruri, dar acum s-a schimbat ceva. Am cunoscut o parte a vieţii foarte ciudată. Se întâmplă o dată să trăieşti acel sentiment şi să-l încredinţezi unei persoane speciale. Mi s-a întâmplat şi mie. Totul era normal, până când am cedat inima mea acelei persoane.  Deşi am impresia de multe ori că o mai simt bătând, ştiu că e doar o iluzie.  
Anul acesta vreau, aşadar, să-ţi cer ceva foarte special. Vreau să te rog să pui o vorbă acolo sus, pentru mine, Să-mi primesc înapoi perioada vieţii când singurul motiv pentru care vărsam o lacrimă era poate pentru că mama mă certa, tot mama fiind aceea care prin cuvintele "totul va fi bine" îmi aducea zâmbetul pe buze. Atunci când nu exista riscul să fiu bolnav de această boală numită "inimă", care nu mă mai lasă să fiu iar eu
Asta e o dorinţă a mea, pe care sper ca noaptea de Crăciun să mi-o poată îndeplini prin liniştea ei. 
                                               Cu drag, Robert
Ritualul continuă. Înainte de a pronunţa numele autorului scrisorii, un moment de suspans, pentru că ritualul înseamnă emoţie. Apoi cadoul simbolic de la Diriga: iconiţa pictată pe lemn sau decoraţiunea lucrată manual. Adevăratul premiu este însă bucuria că putem să fim emoţionaţi şi să nu ne ascundem. Putem să fim sinceri fără grija că cineva ne judecă. Putem să fim copii, crezând în Moş Crăciun.
Elevilor de azi şi de ieri, un Crăciun cu linişte!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Îl mai ştiţi pe Cocolino?

Atunci când dai elevilor o temă de creativitate se nasc, mai mult sau mai puţin, poveşti, situaţii, personaje. Şi, de multe ori, personajele sunt atât de vii, încât nu-şi mai ies din rol sau noi, cei care le vedem, le uităm acolo în poveste...
Frumuseţea cu temele este aceea că ele, chiar dacă se repetă de la un an la altul, elevii sunt alţii, deci poveştile sunt altele.

Se întâmpla cam cu zece ani în urmă la o clasă de mate-info şi tema era ca fiecare elev să compună un text publicitar original pentru un produs existent pe piaţă sau pentru unul imaginat. Sigur că urma să evaluez/notez ţinând cont de mijloacele lingvistice de realizare a scopului persuasiv în discursul publicitar, de mijloace audio sau/şi vizuale utilizate etc. Şi, probabil, că au fost teme de toate felurile şi elevi de toate felurile.

L-am reţinut, dintre toţi, pe el, un băiat cu o statură masivă care contrasta izbitor cu chipul de copil, aşezat la peste 1,80 m altitudine. Fuseseră, până să-i vină rândul, prezentări care provocaseră unele aplauze, unele zâmbete ironice, altele plictiseală.

A ieşit în faţa clasei, păşind timid, cu un carton de mărimea unei coli A4 lipit de piept. A stat câteva clipe într-o tăcere absolută, dându-ne impresia că pentru ceea ce urma să prezinte avea nevoie de toată concentrarea unui sportiv înainte de o mare confruntare. Apoi, dintr-o dată, solemn, a luat poziţia de drepţi şi a întors cartonul, dezvăluindu-ne nouă, profesor şi elevi, vânători de sensuri polisemantice din text, dornicilor de omofonii, anafore şi de alte subtilităţi ale textului publicitar, deci, cum spuneam, dezvăluindu-ne comoara ascunsă, surpriza muncii lui de o săptămână: o imagine (xerox color) a cunoscutului ursuleţ Cocolino, cu faţa lui gingaşă, cu blăniţa moale care să te îmbie să-ţi clăteşti rufele cu lichidul dătător de parfum şi de confort.

Şi, dintr-o dată, profesor şi elevi, am văzut cum pe corpul foarte înalt al adolescentului stătea uimit, gingaş şi nevinovat acelaşi căpşor de pe carton: cu ochişorii rotunzi, cu obrajii rotunzi, cu urechiuţele rotunde.
 A urmat apoi textul, scurt şi convingător: Îl mai ştiţi pe Cocolino? Eu sunt Cocolino!

Şi, profesor şi elevi, l-am crezut. Nu au urmat nici zâmbete ironice, nici plictiseală, nici aplauze, dar a rămas personajul.

Astăzi Cocolino e absolvent de Cibernetică, nu are nici cel mai mic gând să lucreze în publicitate, iar foştii săi colegi, când deapănă amintiri din liceu, întreabă: Îl mai ştiţi pe Cocolino?

duminică, 7 noiembrie 2010

Tipologii 14 - 18

Dacă ar trebui să formulezi câteva tipologii specifice anilor de liceu, ai spune, cu siguranţă: Tocilarul, Chiulangiul, Rockerul, Băiatul de bani gata, Poetul etc.,  cu femininele de rigoare. Cam astea îţi vin în minte, nu? Eu cred, totuşi, că se poate mai mult - peisajul licean de azi e mult mai pitoresc:
- Băiatul-care-îşi-face-părul-cu-placa se distinge de departe ("de departe" la propriu şi la figurat) din mulţime (oare de ce?). Nu este niciodată grăbit, pentru că orice mişcare bruscă i-ar deranja bretonul. Are adesea piercing şi este dependent de oglindă. Nu vorbeşte niciodată foarte tare, din contră, rosteşte cuvintele apăsat şi rar ca, de pildă: Îmi-daţi-vo-ie-să-plec?-Mă-simt-rău-am-în-ghi-ţit-di-mi-nea-ţă-fi-xa-tiv.
- Diva lasă întotdeauna în urma ei mirosul de parfum scump şi alaiul format din clonele ei (şi admiratorii, pe care nu-i observă, la naiba!). E îmbrăcată doar cu lucruri de firmă, pe care ştie să le poarte aşa încât o observi pe ea, şi nu hainele sau accesoriile glamour. Dacă se întâmplă să fie două Dive într-un liceu, atunci ele vor fi inamice pe viaţă. La lecţii se descurcă de cele mai multe ori bine, nu pentru că ar fi pasionată de învăţat, ci pentru că pur şi simplu o Divă nu trebuie prinsă pe picior greşit. Dacă totuşi vreodată lucrurile nu îi ies, se resemnează uşor: Nu contează, sunt o Divă.
- Cel-care-îşi-petrece-timpul-sub-scară a fost, probabil, în altă existenţă portar (fiindcă iubeşte ieşirea în caz de incendii) sau coşar (pentru că are noroc şi nu e prins niciodată). Nu este unul şi acelaşi cu clasicul Chiulangiu, pentru că el, Cel-care-îşi-petrece-timpul-sub-scară, se plictiseşte câteodată să stea sub scară şi intră pur şi simplu la  ore! (...unde pe o scară de 1 la 10 se află la -1, deci tot sub scară...)
Sunt sigură că mai sunt figuri interesante, aşa că nu punem punct. Ci punct şi virgulă.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Halloween-ul şi ora de română

Să spunem că ai fi profesor. De română.
Ce-ai face dacă ai intra în clasă, cu cele mai bune gânduri de a verifica lecţia, temele, de a da note (mari) etc. şi în clasă ai găsi întuneric şi, după uşă, o stafie, de două ori mai înaltă decât tine şi determinată să te sperie? ... Pe catedră lumânări şi doi dovleci ştirbi, altfel zâmbitori (ei nu răspund la lecţie, nu ?) Pe tablă lilieci şi păianjeni negri (de carton, dar scary, oricum). Şi foarte important! în bănci sunt totuşi elevi... Cu dinţi de vampir, dar elevi...
Ai două variante: 
1. Zâmbesti superior, transformi fantoma în elev, la fel vampirii, laşi dovlecii pe catedră (treacă de la tine), verifici lecţia, temele, dai note etc.; 
2. Te transformi în vrăjitoare, laşi fantoma, laşi vampirii,  verifici totuşi lecţia, temele, când pui notele se lămuresc toţi, eşti vrăjitoarea cea rea.
Ar mai fi totuşi o variantă.
 3. Eşti profesor. De română. Apreciezi povestea. Şi decorul, şi personajele (chiar dacă sunt de împrumut). Iubeşti creativitatea, aşa că vei verifica altfel Moara cu noroc. Intri în joc şi le ceri: a) Eşti o vrăjitoare bătrână. Ai ajuns la Moara cu noroc inainte de prima vizită a lui Lică. Îi vei ghici lui Ghiţă viitorul, îi cunoşti destinul.... b) Eşti banul câştigat necinstit. Tu, mai bine ca oricine, cunoşti frământările lui Ghiţă...c) Eşti una dintre crucile de pe marginea drumului ce duce la moară. Vei povesti tot ce ai văzut de la Sf. Gheorghe până de Paşte...
Aşa am verificat vineri dacă au citit Slavici.  Şi în timp ce elevii mei au scris, eu am completat decorul cu fantomiţe albe făcute din şerveţele. 
Să spunem că ai fi profesor. De română. Cu siguranţă, nu ai pune punct niciunei deschideri, niciunui efort venit din partea elevilor tăi. 
De aceea, mi se pare potrivit să spun Punct şi virgulă