miercuri, 11 decembrie 2013

11, 12, 13 ... Zi de poveste

Clasa a VII-a A, ora de română. Lecţia despre procedee de legare a secvenţelor narative. "Hanu Ancuţei" de Mihail Sadoveanu ne-a prilejuit în prima oră un joc de rol, pentru a înţelege uşor şi bine naraţiunea în ramă. Apoi a venit ca un cadou neaşteptat "Bâtrânul din lună" de Grace Lin.
Scriu pe tablă data: 11.12.2013.
Mă întreb ce iese dacă pui la un loc copii isteţi şi frumoşi de clasa a VII-a,  lecţia despre naraţiunea în ramă şi despre procedeul inserţiei şi data de ...  11.12.'13!

I

11, 12, 13 ...
      Cândva trăia o familie săracă alcătuită din trei membri. Jack şi părinţii săi munceau de dimineaţă până seara. Singurul lucru care făcea această familie fericită erau poveştile spuse de tatăl lui Jack, în fiecare seară:
        - Tată, ce poveste ne vei spune şi astăzi?
        - Astăzi vreau să vă spun povestea 11, 12, 13
        - 11, 12, 13? Nu este un titlu cam ciudat?
        - După ce vei auzi povestea, nu o să ţi se mai pară aşa ciudat:
 Povestea 11, 12, 13
      A fost odată un rege care domnea peste întreaga lume, fiind cel mai bogat om de pe planetă. Într-o zi, când acesta se simţi foarte slăbit, îşi ascunse toată averea într-un zid, lăsând ca indicaţie doar cifrele 11, 12, 13. A doua zi, regele a murit. Mulţi au încercat să ajungă la averea sa, însă nimeni nu a reuşit, până când a venit rândul unui băiat sărac, dar isteţ. Acesta a fost singurul care a arezolvat enigma. Ca să se deschidă zidul, trebuia să te arăţi în faţa sa cu 11 gânduri bune, 12 prieteni adevăraţi şi 13 daruri pentru săracii din faţa zidului. 
    Aşa băiatul a obţinut întreaga avere a regelui, împărţind-o întregii lumi. 
(Mihai, clasa a VII-a)

II

                                                                   11, 12, 13 ...
       Era o seară de iarnă acum opt ani. Mama se pregătea să-mi spună o poveste, după ce terminam de desenat. Am întrebat-o pe mama dacă există în matematică fraţi, precum la română. 
         - Alex, sigur că există, aşa că o să-ţi spun povestea a trei fraţi, 11, 12, 13, dintr-un număr infinit.
Cei 11, 12, 13
       Erau odată trei fraţi: 11, 12, 13
      Fiecare avea caracterisitici după numele său. 
      11 este un mare maimuţoi, deoarece imită tot ce vede şi aude.
      12 este un mare minuţios, fiindcă nu sare nicio etapă din viaţa lui, oricât de grea ar fi.
     13 este un frate cam leneş, neastâmpărat şi neatent şi, după fiecare năzbâtie, are un zâmbet malefic în formă de trei întors. 
      Ei sunt trei fraţi dintre cei infiniţi ai matematicii. 
      Vezi, există fraţi în matematică! Noapte bună!
(Cristi, clasa a VII-a)

III 

                                                                   11, 12, 13 ...
        Plouă. La orfelinatul "Suflet fericit" este o zi ca oricare alta: posomorâtă, sumbră şi tăcută. Andreea intră în camera 11:
      - Of ... iar v-aţi bătut?
      - M-a împins!
      - Ba nu, el m-a împins!
      Andreea se aşeză pe pat şi spuse: 
      - Voi, copii, îmi aduceţi aminte de fraţii mei ... E o poveste lungă ... 
      - Ce fraţi? Spune-ne! ţipă unul dintre ei.
      - Acum cincizeci de ani, ne aflam tot aici ... în camera 11. Dar ceva era diferit: pe vremea aceea toţi râdeau şi se ajutau între ei ... 
       Era vremea de culcare, era 12 noaptea. Eram eu cu fraţii mei şi alţi zece copii, în total 13. În timp ce dansam şi cântam, a venit doamna Helga, proprietara orfelinatului care se ocupa cu trafic de droguri şi cu afaceri necurate. L-a chemat pe unul dintre noi "ca să o ajute cu bagajele". Am rămas 12. Ne-am continuat dansul, până când Helga a venit iar şi a mai chemat un copil. Rămăseserăm 11. Ni se făcuse somn, dar când ne-am uitat la ceas era 11 noaptea. Nu gândeam că e stricat. După o oră, Helga a mai chemat un copil. Se făcuse ora 10 !!! Imposibil! M-am dus pe furiş în biroul impunător al Helgăi. Cei trei copii se aflau pe trei dintre cele 13 fotolii, legaţi. Atunci am fugit şi am cerut ajutor oamneilor din sat. Aceştia au venit şi au dat foc orfelinatului, zicând că Helga e o vrăjitoare. Toţi copiii au murit în incendiu, inclusiv fraţii mei ... 
       - Oh, îmi pare aşa de rău, spuse cu voce tremurată unul dintre copii. 
       - Vedeţi, spuse Andreea, de aceea trebuie să vă bucuraţi de fiecare clipă a vieţii.
      Şi se lăsă tăcerea ... 
(Silvia, clasa a VII-a)


Şi totul s-a petrecut pe 11.12.'13, ora 14.15 ... 

duminică, 1 decembrie 2013

Provocare de 1 Decembrie

Le păstrez strânse frumos, rânduite cu grijă, venite la mine, într-un fel sau altul, din cufărul bunicii. Fiecare, roşu, galben sau albastru, are o poveste a ei. Vi le arăt, în semn de "La mulţi ani!" de 1 Decembrie.
Aveţi azi ceva mai frumos în dulap?




joi, 21 noiembrie 2013

Cosmin Borza - "Cinci profesori în cinci feluri de lectură", în revistacultura.ro

"O tipologizare vag parodică" a profesorilor de limba română (inspirată de eseul lui Nicolae Manolescu - "Cinci tipuri de critici"). Mai multe pe http://revistacultura.ro/blog/2013/11/cinci-profesori-in-cinci-feluri-de-lectura/

Trebuia să reproduc. Mi-a plăcut prea mult!

P.S. Pentru colegi: în care vă regăsiţi?


Cosmin Borza - "Cinci profesori în cinci feluri de lectură", în revistacultura.ro

Doctorul-preuniversitar:

Cum dovedește și numele, el e un ins paradoxal. Locul său nu-i în preuniversitar – și-o spune adesea. Fiind un universitar închipuit și, bineînțeles, fără noroc, îl urăște pe lectorul X (fiul profesorului Y), o bârfește pe asistenta A (amanta/soția conferențiarului B), îl batjocorește pe seminaristul H (lingușitorul decanului J). Titlul de „doctor” pare sortit să fie însemnat doar pe adeverințele școlare, așa încât frustrarea îi decide și lecturile. El nu poate parcurge bibliografia școlară clasică. Adeseori, plasează, prin sala profesorală, parcă din întâmplare, câte un tom teoretic, greoi, doar, doar, vreun coleg se va inhiba sau, văzând ce citește, îi va elogia cultura… doctorală. Metodele didactice îi repugnă, interpretările altor profesori îi stârnesc zâmbete arogante ori comentarii cinice. Lecturile sale îi par singurele valabile, axiologic superioare. Nu-l interesează originalitatea interpretării, ci legitimarea ei printr-o puzderie de referințe critico-teoretice. Dacă s-ar concentra puțin, ar putea vorbi doar în citate… critice. Inteligența sa e „bibliografică”. Este capabil să complice cele mai transparente/banale idei. Obscuritatea analitică îl pândește la fiecare pas, cu toate că, niciodată, el nu părăsește scaunul de la catedră. În fapt, atitudinea și tonul ex cathedra îi învăluie ca o aură orbitoare demersul didactic. Adoră să se audă vorbind. Ar preda cu note de subsol și cu aparat critic maximalist. Cum nu se poate face asta, parantezele discursive și paralele comparatiste dospesc în lecțiile sale. El dezvoltă doar lecturi-palimpsest. Dacă într-o oră invocă sub zece nume (pe care elevii le scriu ciuntit), își consideră ratat demersul didactic.
Când predă „Plumb”, el o ia de la Baudelaire, Verlaine, Rimbaud și Mallarmé încoace. Vreme de vreo două săptămâni, prezintă etapele de creație ale acestora. Apoi, le cere elevilor referate (minimum 10 pagini) despre receptarea critică a simbolismului românesc. În timp ce elevii își citesc – doct, precum profesorul lor – compilațiile, el se imaginează într-o aulă universitară polemizând cu Petroveanu, Fanache, Lidia Bote ori Caraion. Pe urmă, în jumătate de oră epuizează interpretarea poemului bacovian, inventariind plictisit toate clișeele analitice. În următoarea săptămână, le explică elevilor de ce Bacovia e un „anti-simbolist” și de ce anticipează postmodernismul românesc. Învățăceii săi n-au niciodată întrebări, nelămuriri, interpretări personale. Căci, nu-i așa?, doctorul-preuniversitar este profesorul de doct-lectură.

 Elitistul-performeur:

El predă doar în colegii naționale sau în licee de centru. E galantul și garantul performanței. Gongoric și estetizant, narcisist și vanitos, el e masculul „alpha” printre profesori. Bineînțeles că îi privește cu superioritate pe ceilalți, dar nu se mulțumește cu atât. Atent și empatic lector al „Dilemei vechi”, el preia și optica unor colaboratori ai revistei: nu-și poate valida încântarea de sine dacă nu vampirizează neajunsurile profesionale ale colegilor mai puțin dotați, mai ales ale celor din liceele tehnologice. Considerând (în tăcere, căci polemica fățișă ar fi sub demnitatea sa) învățământul un mediu insalubru și cam prea muncitoresc, el își construiește universuri compensatorii aseptice, predându-le doar „elitelor” (de preferat fii și fiice de manageri corporatiști, universitari, parlamentari, judecători ori medici). Abia dacă mai pune mâna pe cretă. În schimb, la clasă vine cu ediții broșate. El e un învingător. Excelent în toate cele. Vorbește calm, cumpătat, nu se bâlbâie, nu se întristează, nu se emoționează. În public, îi privește cu îngăduință pe toți. În intimitate, îi displac vreo doi-trei, aceia care ar putea – într-un viitor, totuși, improbabil – să-l detroneze. Nu se simte niciodată amenințat cu adevărat. Vrea mereu să fie actual, doar el e veșnic omul momentului. Citește destul de mult. De fapt, atât cât să-i mângâie orgoliul de intelectual, dar să nu-i lezeze comoditatea burgheză. Urăște să transpire, să înțepenească la masa de lucru. Doar n-o fi proletar al învățământului! Nu vreo curiozitate intelectuală îl mână în bibliotecă sau în librărie, ci o nevoie perfect pragmatică, imediată: elevii săi performanți trebuie să-i oglindească fidel cunoștințele, așa încât, la olimpiade și la examene, să le stârnească efuziuni admirative colegilor „simpli”.
Când predă „Plumb”… De fapt, el nu predă niciodată „Plumb”. Ar fi prea previzibil, prea comun, prea ca alții… Sub „Estetic urban” sau sub „Poemă în oglindă” nu prea coboară. Deci, când predă un poem bacovian, Gérard Genette, Laurent Jenny, Jean-Jacques Wünemburger, Vilém Flusser, Hans-Georg Gadamer sau Jacques Derrida îl acompaniază. Ce contează că n-au nicio legătură cu scepticul poet român. În gura acestora poate pune orice idee, cine să-l contrazică în preuniversitarul în care – își zice el – referințele profesorilor nu trec de Călinescu, de Manolescu, de „Dicționarul de simboluri” ori, ici și colo, de Bachelard. În orice text este capabil să reliefeze reflexivitatea discursivă ori tema creației. El predă doar „arte poetice”. Un vers îi poate revela întreaga cunoaștere a lumii. E în stare să dicteze pagini întregi de comentarii pornind de la o metaforă metonimică. Aceasta pentru că elitistul-performeur este profesorul de aleasă lectură.

 Metodistul-practician:

El nu mai e profesor… de lectură, eventual poate fi profesor dedidactică/metodică. El a renunțat să mai citească literatură, în schimb, lecturează cu voluptate programe și metodologii școlare. Poate rosti oriunde și oricând, cuvânt cu cuvânt, fragmente ample din curriculum. Memoria sa este infailibilă metodic, doar că, uneori, mai încurcă personaje și interpretări. Totuși, nu confundă niciodată competențele generale ori pe cele specifice. Le știe pe toate, adoră să le enunțe și să le explice în fața studenților practicanți ori a profesorilor debutanți. Face atâtea comentarii pornind de la un plan de lecție câte ar propune un critic al conștiinței analizându-l pe Proust. Nu mai știe cu câți ani în urmă a (re)citit poezii și romane din canonul școlar, dar e capabil să le evidențieze valorile și atitudinile formative și formatoare, relevante pentru contemporaneitate. El e șef de comisie în proiectele ministeriale de revizuire a programelor școlare, dar are mari dificultăți în a rosti măcar două nume de scriitori, debutanți după 1990. Poate 1980? Sau să fie 1970? Din generația „șaizecistă” îi cunoaște pe Nichita Stănescu și pe Marin Sorescu. Pe ei îi predă… Pardon, le supervizează predarea! Nu-l interesează actualitatea literară, doar cea ministerială ori schimbările de la inspectorat îi cuceresc atenția. Nici de tradiția culturală nu se sinchisește. El are amintiri, nu și prezentificări. Își joacă puseurile nostalgice (despre cum a fost pe când era „simplu” profesor ori subiect al inspecției) doar pentru a-și exhiba, prin antiteză, noul statut: cel de metodist care supraveghează și avizează demersul didactic al altora. Teoria îl obosește, doar practica îl satisface.
Când predă, pardon, când asistă la predarea poeziei „Plumb”, el gândește în cifre: 1.1, 1.3., 2.4., 3.2., 4.1., 4.3. Calitatea lecturii interpretative a inspectatului se estimează matematic: competența 2 a fost valorificată în proporție de 75,5%, în schimb, doar 45,73 % din competența 3 a fost dezvoltată. Literatura e gândită aritmetic, iar valoarea inspectatului e discursivizată după rit lingvistic european. În fapt, și când trimite felicitări de Crăciun, și când face declarații de dragoste, el vorbește întocmai ca la inspecție: focusare, implementare, competențe procedurale, demers interdisciplinar și transcurricular, operaționalizarea obiectivelor, evocare-realizarea sensului-reflecție-transfer-retenție-intenție-pretenție-convenție. Stop. Doar el le poate rosti fără să obosească. Fiindcă metodistul-practician e profesorul delectură cu metodă. 

Didacticianul-spontan:

I se mai spune profesor „creativ” sau „ludic”. La ore, se… „joacă”. Lectura rămâne o îndeletnicire relaxantă, de weekend, în rest, el conspectează conștiincios cărți de didactică, fiind obsedat de sincronizarea cu cele mai inedite și inovatoare metode activ-participative, pe care, firește, le preia mimetic. Teoreticienii didacticii sunt pentru el semizei, iar scriitorii – doar material didactic. În schimb, teoreticienii, istoricii ori criticii literari se identifică mereu cu niște veritabili minotauri, închiși în labirintul anilor de facultate. Tezeul lui a fost găsit la cursurile de didactică, singurele unde se simțea valorizat la… adevărata valoare de profesor. Lecturile lui îi activează mereu identitatea de profesor, de aceea gusturile sale tind să se asemene tot mai mult cu acelea ale elevilor. O secvență epică, lirică sau dramatică se transformă pe nesimțite în scenariu didactic. Valoarea unei opere literare depinde strict de compatibiltatea sa cu o metodă sau alta. El e vulgarizatorul bine temperat.  De aceea, „spontaneitatea” și „creativitatea” lui sunt, în fapt, atent… controlate. Pare nonconformist, dar e formalist-structuralist. Ceea ce poate părea vacarm interpretativ pentru neofiți, pentru el, se dovedește un demers perfect logic.
Când predă „Plumb”, e în stare să „spargă gheața” punându-i pe elevi să stea într-un picior, sugerând (în imaginarul său didactic) dezechilibrul lumii. Apoi, lectura sa își exhibă întotdeauna dimensiunea „interdisciplinară”: ideea poetică e cântată de unii elevi, dansată de alții, „geometrizată” de cei câțiva iubitori de logică matematică, teatralizată de ceilalți (până și un cavou de carton se poate ivi în sala de clasă). E în stare să-și lege de spate niște aripi colorate cu cariocă gri, până când strigătul deloc mut al femeii de serviciu (disperată de atâta gălăgie la ore) face vânt scenetei profesorale. Didacticianul-spontan îl desfide pe „doctorul-preuniversitar”, se visează „elitist-performeur”, este fiul răzvrătit al „metodistului-practician”. Pe primul îl consideră sec și artificial, plicticos și abscons, pe al doilea îl admiră în tăcere, dar îl și acuză de exploatare narcisist-egoistă a elevului, pe cel din urmă îl urmează până la un punct, dar îi „umanizează” procedura didactică, deoarece didacticianul-spontan este profesorul de șou-lectură.

 Ezotericul-ecumenic:

El e profesor de lectură, dar, la fel de bine, ar putea fi preot, pastor sau călugăr. S-a consacrat sistemului didactic, din ecumenism, numai pentru că știe că dascălul e un mântuitor al tinerelor suflete. În învățământ, face apostolat. Pentru el, literatura este spirit întrupat în cuvânt. În orice carte, descoperă o parabolă… biblică, firește. Emană pioșenie și bunăcuviință. Cucernicia îi cadențează toate lecturile. La scena cuptorului din „Ion” închide ochii și roșește, paginile cu violul Nadinei din „Răscoala” sunt de mult smulse, după cum, în biblioteca sa, mai subțiri sunt și volumele lui Arghezi, Barbu sau Camil Petrescu. Pe scriitorii contemporani îi sictirește creștinește, acuzându-i de decadentism și de „corupție” morală. Când găsește în cărți vreun cuvânt mai deochiat scuipă de trei ori în sân, își face douăsprăzece cruci cu limba în cerul gurii și, evident, rupe pagina. Adeseori, pe parcursul lecturii, i se arată simțiri metafizice. Din rigorism moral, e capabil să răstoarne și conceptele canonice: elevii săi află că, la Blaga, cunoașterea paradisiacă e a artistului, iar cea luciferică a omului comun. Din poeziile lui Eminescu, citește cu reală plăcere doar „Colinde, colinde” și „Rugăciunea închinată Maicii Domnului”. E în stare să verse o lacrimă când îl predă pe Vasile Voiculescu, citind și recitind „În Grădina Ghetsimani”. Pentru el, Nicolae Steinhardt este autoritatea supremă în domeniul criticii literare.
Când predă „Plumb”, formulează ezoterico-evanescent-inefabil tema, ezitând între: zborul întors al sufletului zbuciumat de păcate; captivitatea dureroasă și dezumanizantă a păcătosului înfrigurat spiritual; țipătul mântuitor al omului mortificat interior ce-și caută tremurând salvarea dintr-un univers al putrefacției, generat de disoluția curățeniei etice și a purității sentimentale. Apoi citează pasaj după pasaj din „Ecleziastul” și din „Apocalipsa”, amenințându-i pe elevi cu pedeapsa post-mortem dacă nu se vor întoarce cu fața de la Bacovia spre cele sfinte. Nimic din toate acestea nu i se pare excesiv ori deplasat, pentru că el,ezotericul-ecumenic, este profesorul de lectură de amvon.

luni, 11 noiembrie 2013

Mama, copilul şi neologismele

Într-un magazin de haine, o tânără cu un băieţel de 4-5 ani. 
Mămica cea tânără ia umeraş după umeraş şi tot aşa. Copilul ţine o trotinetă de coarne şi, pentru că nu are voie să se mişte de lângă umeraşe şi deci nu se poate plimba cu trotineta, învârte coarnele pe loc, smucindu-le. Căluţul nărăvaş se împotriveşte, dar nici copilul nu se lasă! Bluzele de mătase, indubitabil, nu se lasă nici ele. Tânăra le vede pe toate, apoi reia această operaţiune dificilă. 
În fine, copilul prinde cu putere hăţurile şi, cu toată puterea lui, trage spre stânga, apoi spre dreapta. Căluţul se va supune ... În tot timpul acesta, tânăra mămică trebuie să decidă: un 34 sau un 36, mătase albă sau mătase crem. E inevitabil: bluzele trebuie probate ... 
Un zgomot scurt vine de după cercul cu umeraşe. Mama înhaţă bluzele şi din doi paşi ajunge lângă copil. Băiatul ţine coarnele trotinetei într-o mână şi cu cealaltă mână arată timid către restul jucăriei sale, căzut sub cercul de (bluze de) mătase. Căluţul său nărăvaş e făcut bucăţi. "Ai destructurat-o!" zice mama acuzator. Cuvântul cade ca un fulger pe copil. Se uită speriat când la ochii acuzatori ai mamei, când la căluţul căzut la pământ. "Vezi? Ai destructurat-o!" Şi a doua oară apasă pe fiecare silabă. 
"Ce i-am făcut? zice total buimăcit copilul. Eu doal am stlicat-o ..."  

duminică, 3 noiembrie 2013

Chihlimbarul de Lituania. "Încât văzduhul întreg pare/ Un bulgăre de chihlimbar" ...

       În toamna asta frumoasă, cu văzduhul  - un bulgăre de chihlimbar, cum ar spune Poeta, e uşor să scriu despre întâlnirea mea cu chihlimbarul de Marea Baltică, chiar la el acasă.
       În prima zi când am ajuns în Lituania, l-am căutat din priviri şi nu m-a dezamăgit. Centrul istoric din Vilnius, cu clădiri vechi bine conservate şi cu pavaj la fel de vechi, pare anume întocmit să pună în valoare aurul mărilor. Spre începutul străzilor, tarabe generoase poartă povara caldă a zeci de forme şi de înşiruiri, de la care nu-ţi poţi desprinde privirile. Aici chihlimbarul aşteaptă siluit pe suport de carton sau plastic sau prins în ace. Aşteaptă şi umple privirile cu căldură. Mai spre inima centrului vechi, încep vitrinele, unde chihlimbarul încasetat în metale preţioase e mai trufaş, mai rar, mai vechi.
      Oricum ar fi, înşirat dichisit pe mese în lumina zilei, aproape de mâna curioasă a trecătorului, sau ferecat în vitrine de cristal, chihlimbarul înseamnă căldură şi lumină, poveste, zei fosilizaţi şi proiecte neterminate de îngeri. 
       Dincolo de ce spun legendele  (fiul Soarelui, transformat în bucăţi de chihlimbar, după o legendă grecească) sau unele credinţe (se crede că, odată ce dăruieşti cuiva o bucată de chihlimbar, eşti legat de acea persoană dincolo de moarte), eu vraja chihlimbarului o ştiam, nu am aflat-o aici, în Lituania. Inelul meu de logodnă e un chihlimbar de Colţi-Buzău, încasetat în aur. Pentru că asta face, de fapt, chihlimbarul - aduce poveste, veche sau nouă, de dăruit sau de păstrat.
     Am venit din Lituania cu nouă coliere, unul mai mândru decât altul. Şi cu alte mici şi măiestrite obiecte. Am păstrat pentru mine doar unul. Restul au mers către persoane dragi mie, să aducă lumină, căldură şi poveste.













Atâta lumină în aer,
Atâta miere în cer,
Încât văzduhul întreg pare
Un bulgăre de chihlimbar
În care
Zei fosilizaţi
Şi proiecte neterminate de îngeri
Se întrevăd
Uimitor de exact
Şi aproape se mişcă.

(Ana Blandiana - "Chihlimbar")







luni, 7 octombrie 2013

Mâncarea lituaniană. Top după gustul personal

Cât am stat în Lituania, în cele cinci zile, am mâncat, desigur, în cea mai mare parte mâncare cu specific lituanian.
Poate ştiţi că bucătăria lituaniană e bazată pe carne (porc, pui, peşte), pe cartofi, pe crudităţi, iar piesa de rezistenţă la o masă lituaniană o reprezintă brânza. Nu brânzeturile, ci brânza proaspătă pregătită în foarte multe feluri. Din câte am observat, se prepară, cu mici excepţii, mâncăruri grele, gustoase fierbinţi - mai mult ca sigur clima a influenţat gastronomia locală.

Vă prezint câteva feluri lituaniene, într-un top al preferinţelor mele:

1. Acest fel de mâncare, cu nume imposibil de pronunţat şi de reţinut, este compus dintr-o supă, însoţită de nişte colţunaşi, să le zic într-un fel. Supa, fără nimic solid în ea - nici legume fierte, nici carne, nici paste, se consumă fierbinte, direct din bolul cu mânere sau cu lingura şi este obţinută prin fierberea cărnii de vită şi de pui, cu condimente şi sare. Colţunaşii erau făcuţi dintr-un aluat, ceva între cocă şi foietaj, în mijloc fiind bucăţi de carne fiartă, de pui sau de vită, condimentate potrivit. şi foarte suculente. Foarte, foarte bun, credeţi-mă!




2. Supa de sfeclă. Gust interesant şi culoare! Cred că această supă se pregăteşte la rece, dintr-un iaurt fin, cu sfeclă roşie rasă şi cu usturoi (ceea ce face să semene un pic la gust cu tzatziki). Arată atrăgător, are gust bun şi se serveşte desigur foarte rece, alături cu cartofi la cuptor condimenaţi şi neapărat fierbinţi. (Nu a fost o porţie atât de mică, doar că mi-am amintit să fac poză după ce mâncasem jumătate!)
Foarte bun, merită preparat şi încercat!







3. Chiar dacă nu este un fel de bază, brânza lituaniană e în top 3. Cea din imagine era preparată cu chimen şi avea un gust absolut incredibil! Potrivit de sărată, părea o brânză proaspătă, în care s-au pus din stadiul de lapte seminţele de chimen. Am mai gustat în Lituania brânză cu miere, brânză cu usturoi, brânză cu smântână. Cred că cel mai mult mi-a plăcut aceasta, cu chimen. 
Foarte, foarte bună! 





4. Aşa cum ni s-a servit, drept desert, mierea pe care am gustat-o avea un gust cu totul deosebit. Am avut impresia iniţial că are ceva brânză dulce încorporată în ea. Am întrebat şi am aflat că e pur şi simplu miere, foarte pură. Vedeţi în imagine că pare de altă culoare şi de altă consistenţă decât mierea pe care o ştim noi.  Avea ceva din aspectul unui şerbet, de aceea sunt sigură că era cumva procesată. Miros de floare proaspătă, gustul ştiut, de miere, consistenţa făcea diferenţa. Foarte bună! 

                             

 5. În grupajul acesta de imagini (exceptând-o pe ultima) vedeţi produse naturale asemănătoare cu cele româneşti - muşchi de porc şi slănină afumate, servite cu ceapă verde şi cu nelipsita brânză simplă sau cu preparată cu miere. Aveau exact gustul de acasă. Lituanienii spun că sunt specifice bucătăriei lor, 

dar eu sunt de părere că strict lituaniană este doar combinaţia lor la aceeaşi masă cu sosul de zmeură (ultima imagine).  Nu e sirop, nici gem, ci un sos din zmeură pasată, fără a i se adăuga zahăr şi care se consumă cu produsele naturale din porc şi cu brânză. Delicios! 






6. Un desert lituanian. E în coada listei mele, poate fiindcă nu sunt o pasionată a cocăturilor. Altfel, o prăjitură bună şi, cum ar zice gospodinele noastre, spornică, fiindcă tăiată bucăţi umple 2-3 platouri. Te serveşti din ea tăindu-ţi singur cât pofteşti. Pe interior e goală, ca un kurtos kalacs, fiindcă se coace tot prin rotire, pusă pe un suport cilindric, dar nu are deloc gustul delicios al prăjiturii secuieşti. Când a venit vorba de ţurţurii de pe ea (ca să nu le zic concrescenţe) nu am primit nicio explicaţie pe care s-o pricep. Toată formaţiunea asta de cocă este îmbrăcată cu o glazură (s-ar putea) de vanilie. Combinaţia dintre coca extrem de dulce şi glazura şi mai dulce este cam mult pentru gustul meu, dar asta nu înseamnă că nu are succes. 
Este o prăjitură care arată interesant şi sunt sigură că are sigur destui admiratori ca să nu sufere că eu nu am plăcut-o.




7. Pe ultimul loc un soi de musaca-budincă (imaginea din stânga), din care abia am putut să înghit o fărâmiţă. După aspect şi fierbinţeală, sigur preparată la cuptor, după consistenţă posibil să fi existat vreun ou bătut în compoziţie, după gust sigur 98 % conţinea cartof fiert, cu ceva ulei. 
Ne-a fost prezentată ca o mâncare tradiţională foarte cunoscută şi foarte veche, un fel de bază, care se serveşte cu ceea ce vedeţi în imaginea de jos. Cum ce e? Ceapă prăjită în mult ulei! 
Un singur lucru mi-a plăcut la felul acesta de mâncare, anume că în castronul cu ceapă călită bucătăria lituaniană a adunat aproape toate nuanţele chihlimbarului de Mare Baltică! 


Dar despre chihlimbar data viitoare ... 


marți, 1 octombrie 2013

Cristian Meleşteu - "Revoluţia borfaşilor"

Cronica mea la romanul "Revoluţia borfaşilor" de Cristian Meleşteu a apărut  în revista  Luceafărul de dimineaţă, numărul 9/ 2013.
Redau şi aici textul acestei cronici.



În lumina florilor de mucigai
                                     
Am citit romanul “Revoluţia borfaşilor” al lui Cristian Meleşteu  (apărut recent la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) dintr-o suflare, imediat ce autorul mi l-a trimis. O poveste care te prinde. O poveste despre supravieţuire, despre pariul cu viaţa, un pariu al cărui martor este un Dumnezeu indiferent sau absent, despre hazard, o poveste ai cărei eroi vin din lumea cerşetorilor, a hoţilor de rând, a prostituatelor şi a interlopilor, o lume despre care, notează Radu Aldulescu, nu s-a mai scris cu atâta elocinţă poate de la „Groapa” lui Eugen Barbu. Periferia populată de personaje specifice, scenele naturaliste, onomastica, argoul personajelor, faptele expuse ca-ntr-un reportaj îl plasează cumva pe Cristian Meleşteu în descendenţa lui marelui prozator, care face în „Groapa” „monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.” (Nicolae Manolescu). Zic cumva, fiindcă sunt evidente elemente care îl distanţează, altfel, pe Cristian Meleşteu de romanul realismului suburban.
            Am recitit romanul când a ajuns la mine cartea, cu mirosul tiparului încă proaspăt. Şapte capitole cu titluri „de împrumut” din zona artelor trebuie să anunţe mai mult decât o poveste despre un taximetrist dependent de jocuri de noroc, o prostituată şi pungaşi de toate tipurile.
Aşadar, prozatorul îşi intitulează cele şapte părţi ale romanului după tot atâtea lucrări ale pictorului olandez Hieronymus Bosch, în care acest artist, reprezentant exponențial al sfârșitului de Ev Mediu, ilustrează concepte morale şi religioase prin imagini fantastice, cu evidente tendinţe ironice.
Deloc întâmplătoare opţiunea prozatorului pentru titlurile unor picturi-satire, în care se amestecă obişnuitul cu supranaturalul, sacrul cu profanul, ilustrând păcatul şi decăderea umană, opţiune care anunţă, doar celor pregătiţi să vadă, un roman scris în cheie parodică.
Ispitirea Sfântului Anton, primul capitol,  construieşte aceeaşi atmosferă de iluzie, de tentaţie şi de păcat, pe care o transmite şi tabloul de la care împrumută titlul. Incipitul anunţă abrupt un personaj marcat de frustrări şi prins fără voia lui într-un cerc al supravieţuirii din care poate alunca oricând: „ – Dacă aş mai fi copil, aş plânge fără întrerupere un an de zile. Asta ca să mă răzbun pentru toate clipele când, matur fiind, am vrut să plâng şi nu am putut-o face ... ”. Urmează biografia lui Tase Treflă, despre care aflăm că fusese un copil pasionat de matematică, apoi terminase o facultate tehnică. Ceea ce-i marchează destinul este, însă, ispitirea: „Din toate lucrurile din lume, niciunul nu-i producea mai mare plăcere lui Tase decât jocul de cărţi: pokerul era pasiunea sa, dar juca şi şeptic, whist, tabinet, popa-prostul, orice, cu condiţia să existe o miză.” Înclinaţia scriitorului către istorism se probează în continuare (şi pe tot parcursul romanului), când se conturează altă biografie: a lui Vasile Topor. Alte personaje intră în scenă, într-un ritm alert al naraţiunii: Colonelul, Getuţa, Gogu Cămătaru. Biografiile personajelor, dezvoltând istorii incredibile, pe care realitatea postdecembristă le omologhează uneori cu alte istorii, înfierate în realitatea străzilor şi a periferiilor oraşelor de azi, se aşază ca-ntr-un joc de puzzle, bucată cu bucată pentru a da tabloul final, cel al unei lumi în declin, cu legi proprii, cu poveşti, cel mai adesea, tragice. 
Eforturile lui Tase de a realiza un volum cu scheme de joc care să asigure câştigul parodiază încercarea omului de a controla legile hazardului. Dar şi alte ispitiri influenţează destinul lui Tase: marea partidă de poker cu cei doi italieni, pierdută, în urma căreia Colonelul se spânzură de teama perspectivei că nu va putea plăti cămătarului banii împrumutaţi. De altfel, ultima ispitire, căsătoria cu Getuţa, e favorizată de aceeaşi teamă: suma împrumutată de la cămătar şi pierdută la jocul de cărţi, în ciuda schemelor matematice.
Următoarele trei părţi ale romanului sunt ilustrări fidele ale atmosferei şi ale  mesajului tabloului titular. Capitolul Grădina desfătărilor lumeşti  prezintă nunta lui Tase cu Getuţa, prilej pentru prozator de a parodia clasa socială a îmbogăţiţilor de după Revoluţie. În plan secundar, se continuă povestea lui Vasile Topor, şeful tuturor cerşetorilor, care construieşte pentru aceştia un bloc confortabil, râvnit de toţi locuitorii oraşului. Partea a treia, Carul cu fân, prezintă festinul pe care Tase îl dă pentru cerşetorii şi hoţii de tot felul pentru a sărbători cu ei nunta, dar şi intenţia de a părăsi lumea lor. Oamenii care se agaţă cu disperare de carul cu delicii de tot felul dus către iad de demoni în lucrarea lui Bosch prind viaţă în aceste pagini ale romanului: alte şi alte figuri apar şi se înfruptă din generozitatea fără margini a lui Tase, concretizată prin risipirea banilor strânşi la nuntă. Băutura şi mâncarea îmblânzesc mai întâi pe participanţi, care, mai apoi, se asmuţesc, reeditând un episod aproape arghezian, bătaia din „La popice”: „La podea cu mâinile chircite deasupra capului, să fie sigur că nu se trezeşte cu vreun picior în cap, Sică îşi calculează şansele. […] Se ridică brusc, pe neaşteptate, urlă cât putu de tare, […] se încovrigă şi porni la atac, ca un berbec, cu capu-nainte.”
Corabia nebunilor arată, asemenea tabloului, ignoranţa şi decadenţa umană. Fapte aproape incredibile  - camionul cu cartofi, călătoria la Bucureşti, petrecerea fără măsură, „falimentul” lui Tase, amanetarea verighetei sunt fapte redate alert, urmate de un gest neaşteptat al personajului principal. Rămas fără un ban, fugit fiind cu banii de nuntă şi cu o datorie care îl sperie,  Tase vede în întoarcerea în satul natal, la sigura sa rudă, o bunică  despre care nu ştie dacă mai trăieşte, unica soluţie rămasă. Aşa se face că, după un drum complicat, bărbatul are de trecut o ultimă piedică înainte de a ajunge la destinaţie: lupta cu o stâncă prăvălită, care taie drumul către satul natal. În Judecata de apoi apa capătă funcţie purificatoare. Epuizat de proba stâncii – „viermele uman îşi vedea de găurirea stâncii” -  personajul primeşte botezul apei, „lepădând-se de numele de Treflă şi de trecutul lui de borfaş” . Registrul parodic capătă în penultimul capitol, Scamatorul, alte conotaţii. Erou de poveste fără voie, Tase îşi continuă drumul. Sfânta Vineri, protectoarea călătorilor, apare aici în persoana unei bunici cu un picior de lemn, păstrându-şi piciorul tăiat într-o ladă, pentru înmormântare. Alte probe nu întârzie să apară: noul Tase repară casele toate din sat şi biserica, docil ca un copil. Crede că înţelege tâlcul acestei probe când fiecare casă reparată îl răsplăteşte cu o salbă de aur. Munca lui Tase, singur, cu casele de lemn goale, într-un sat părăsit, este un joc de-a alba neagra, aici povestea devenind o parodie a tabloului însuşi, Scamatorul.
Ultimul capitol, Moartea avarului, închide simetric romanul prin revenirea la prima ispitire: jocul de cărţi. Tase află că întregul sat îi aparţine fiindcă bunica îl câştigase la un joc de poker. Imaginile „cu bărbaţii din neamul lui Tase pierzând la jocuri de noroc” se aplatizează când în minte îi încolţeşte gândul: „Nu sunt dintr-un neam de învinşi!”  Iluzia se spulberă însă când bătrâna îi dezvăluie că cel învins de ea la jocul hazardului a fost bunicul său. Finalul aduce parodia divinului: filele Bibliei devin cărţi de joc, făcute de Tase din disperarea unei ultime partide, pe care să o câştige, pentru a scăpa definitiv de stigmatul eşecului. Scena ultimului joc e grotescă: ultima partidă se joacă în biserică, cu o bunică moartă.
Un roman despre slăbiciune sau despre puterea omului de a se schimba, în ciuda strânsorii de menghină pe care societatea o pregăteşte fiecăruia. Un roman despre putinţa sau despre neputinţa omului de a dărâma zidurile propriei fiinţe. A ieşi sau a nu ieşi din tine însuţi, aceasta e întrebarea pe care acest roman o arată într-o joacă de-a poveştile despre oameni, scrise cu o bucurie de neoprit.
            Florile de mucigai reapar, iată, prin proza lui Cristian Meleşteu, pentru a ne reaminti că în orice lucru urât, condamnat sau condamnabil există o fărâmă, dacă nu de frumos, măcar de speranţă.  




luni, 30 septembrie 2013

Şcolile din Lituania (II)

     Am vorbit despre şcolile din Lituania şi dacă nu am spus nimic despre elevi şi despre profesori nu înseamnă că nu am observat diverse lucruri, ci doar că nu au mai "încăput" în postarea trecută.
      Impresia generală am mai formulat-o: lituanienii sunt oameni care au o extraordinară grijă de a valoriza ceea ce au, mândri de ceea ce sunt, fără să încerce să pară altceva decât sunt. În plus, sunt extraordinar de ospitalieri, de calzi şi de emotivi. 
    Primirea pe care ne-au făcut-o, cu cântecele lor, cu dansuri tradiţionale, dar şi cu un salut scris în româneşte şi cu un cântec tot în limba noastră, au fost de natură să arate, dacă mai exista vreun dubiu, că vizita noastră a fost resimţită ca un eveniment foarte special. 




        Am văzut şi câteva activităţi şi, presupun eu, că au încercat să ne arate ce au mai bun în şcoala lor, de la clasa cea mai mică, până la elevii din ultimul an de liceu. Copiii cei mici au părut foarte dezinvolţi, spre deosebire de cei mari, mai timoraţi sau poate doar emoţionaţi, ca şi profesoarele lor. 





       La Şcoala de Arte, unde se lucrează cu foarte puţini copii, am găsit un pic altă atmosferă. Obiecte foarte frumoase, de artă, de data aceasta, o sală de festivităţi cu o acustică excelentă şi nişte elevi talentaţi, cu premii dincolo de graniţele ţării lor. 


     Am avut şi surpriza unui atelier de pictură pregătit pentru noi. Exerciţiul plastic simplu, dar foarte reconfortant (o pictură în acrilice, având la dispoziţie doar două culori primare şi nonculorile) m-a făcut să mă simt în cele 15 minute de lucru ca pe vremea liceului. Fiindcă nu am mai pictat cam de pe atunci ... 
        Şi da, mi-am adus acasă florile albastre pictate într-un sfert de oră.  






sâmbătă, 21 septembrie 2013

Şcolile din Lituania

      În Lituania am vizitat trei şcoli, toate din mediul rural, două şcoli de masă şi una vocaţională, mai precis o şcoală de arte (la ei învăţământul vocaţional se face după ore, cu foarte puţini elevi)
      Sistemul de învăţământ preuniversitar din Lituania presupune tot trei cicluri, adică primar, gimnazial şi liceal. Din câte mi s-a explicat, între gimnaziu şi liceu se dă un examen, mai mult de formă, nu cu miza de la noi, adică e o evaluare şi atât, rezultatele nu devin un mod de ierarhizare pentru admiterea la liceu, pentru faptul că şcolile lor au toate cele trei cicluri, iar elevul le parcurge pe toate într-un loc.
Cele două şcoli pe care le-am văzut se asemănau, aşa că voi vorbi la modul general.

Mi-au plăcut foarte multe lucruri, dar am observat şi minusurile. Le voi prezenta, după cum mi le amintesc.
   Peste tot în Lituania (atât cât am văzut) se simte cultul pentru lemn, pentru obiectele făcute manual din lemn sau pentru obiecte făcute manual, în general. Nici şcolile nu fac excepţie. Pe pereţii holurilor, în curtea şcolii, în clase, pe uşi şi pe ferestre erau expuse obiecte confecţionate de către elevi. Mai simple sau mai complicate. Am fotografiat câteva, dar erau mult mai multe şi mult mai variate. 
    O colegă lituaniană mi-a explicat că modul în care sunt expuse aceste lucruri reprezintă un criteriu important în evaluarea şcolilor. (Ştiu că şi în România sunt astfel de lucruri, dar, la modul general, cred că la noi încă se simte o rigiditate în felul cum ne amenajăm sălile de clasă.)
     De fapt, cred că este vorba şi despre mentalitate, în general, fiindcă acelaşi gen de obiecte se regăsesc şi în locuinţele oamenilor de la sat. Casele păstrează tot felul de ornamente din lemn, iar la geamuri sunt perdele lucrate manual, în general. (Nu pot să nu remarc faptul că în satele româneşti actuale "moda" presupune perdele turceşti neapărat!)  


     Lituania este o ţară foarte verde şi foarte curată. Ştiu că pentru verdeaţă îi ajută clima, dar, în plus, se simte respectul pentru fiecare peticuţ de iarbă. Curtea şcolii e verde, inclusiv terenul de sport. Trotoarul apare doar atât cât e nevoie, iar asta se întâmplă peste tot, nu doar în şcoală. 


 

   



         Şcolile au clădiri în genul celor construite şi la noi în vremea comunismului, doar că în cele două văzute de mine  mobilierul, uşile (unele) şi podeaua sunt tot de atunci, singurul loc cu mobilier complet nou şi modern fiind cancelaria. Nu vă grăbiţi încă să trageţi o concluzie. Se vede în fotografie că renovarea şcolilor a început: tâmplăria (s-a dus aici cultul pentru lemn) şi geamurile, încălzirea termică sunt noi nouţe. Dar acestea sunt lucruri obişnuite. 
Altceva m-a uimit, anume faptul că şcolile acestea de la ţară aveau grupuri sanitare cu apă curentă, vechi, într-adevăr, dar erau. De altfel dacă ar fi fost noi şi moderne, s-ar fi înţeles că sunt o achiziţie recentă în şcoală. În plus, la şcolile lor de la ţară au cantină! Aici copiii mănâncă masa principală, care se plăteşte în funcţie de veniturile părinţilor. Nu am înţeles însă dacă această treabă e finanţată de primărie, dar înclin să cred că da, fiindcă la modul general, la ei, primăriile alocă fonduri importante educaţiei. 

Mi-a mai plăcut ceva, nu am cea mai relevantă fotografie însă. În fiecare clasă există un colţ de recreere, unde copiii se joacă sau îşi fac de lucru cu ceva: cei mici au jucării, undeva era un calculator, altundeva un covoraş cu jucării, un casetofon, un colţ cu cărţi, altul cu căni şi cu ceai. O alternativă la alegatul pe holuri sau o provocare la socializare informală. 


     În fine, cred că toate acestea ar trebui raportate la şcolile din mediul rural de la noi. Nu ştiu cât de bine am conturat realitatea şcolii lituaniene, fiindcă am văzut puţin. Presupun însă că peste tot există aceleaşi locuri  fără urmă de opulenţă (eufemistic vorbind). Dar ceea am văzut mi-a lăsat impresia efortului că se vrea o schimbare, cine nu vrea ... Oricum, un lucru e sigur: lituanienii sunt mândri de ceea ce sunt, sunt oameni fără o urmă de falsitate şi cu o dorinţă extraordinară de a păstra şi de a valoriza ceea ce au. 



duminică, 15 septembrie 2013

La mulţi ani, Carmen Bunaciu!

15 septembrie este începutul şcolii româneşti prin tradiţie, dar astăzi voi scrie despre altă semnificaţie a acestei zile. Pe 15 septembrie 1961 s-a născut Carmen Bunaciu, sportiva cu care a început performanţa în nataţia românească. Dincolo de performanţele de nivel european şi mondial pentru care Carmen Bunaciu este eroul nostru naţional, ea este unică prin calităţile sale profund umane.

De la cursurile de înot ale fiicei mele (în urmă cu câţiva ani, la baza sportivă de la Dinamo) mi-au rămas în minte răbdarea şi priceperea sa cu copiii, bunăvoinţa arătată adulţilor (care-şi aşteptau micii înotători), zâmbetul său niciodată fals, modestia şi disponibilitatea ei extraordinară de a-şi face prieteni.
Şi am mai reţinut ceva: o secvenţă pe care o păstrez în memoria afectivă, conştientă de privilegiul că am întâlnit-o pe această mare sportivă.

De regulă, ea coordona din capătul bazinului exerciţiile copiilor, în apă cu micii elevi fiind asistenţii ei. S-a petrecut apoi ceva: Carmen Bunaciu s-a ridicat, a păşit către marginea din dreapta a bazinului, lăsând un pic de distanţă până la copii. Şi ... am văzut! Momentul! L-am prins! Câteva secunde - când sportiva nu a sărit, nu a plutit, nu a înotat, nu s-a scufundat, ci pur şi simplu s-a făcut una cu apa. Corpul ei prelung, care pe uscat este ca al tuturor oamenilor, a devenit altceva în apă. Ceva din bucuria delfinilor, ceva din puterea lostriţelor. Carmen Bunaciu este una cu apa.

Aş spune că nu cred în lostriţe, deşi, iubind prozele lui Vasile Voiculescu (şi literatura, în general) aş putea să cred că atunci, la bazinul de înot am văzut ceea ce vreun Duh sau Sfântul Duh, în mărinimia lui, ne-a dat nouă, românilor: o făptură care seamănă cu oamenii, dar e una cu apa.
O făptură care să ne arate că delfinii coboară uneori pe uscat, pentru a trăi printre noi, muritorii.
La mulţi ani, Carmen Bunaciu!


sursa foto: pagina de facebook a sportivei Carmen Bunaciu 

vineri, 13 septembrie 2013

Călătorie în Lituania

Ce știam eu despre Lituania până să ajung (acum mai bine de trei luni)  în această țară erau lucruri destul de generale: că este una dintre țările baltice, fostă ţară comunistă, situarea în nordul Europei,  transmisiile în direct de la Vilnius în momentul ”12 points” la Eurovision și, desigur, chihlimbarul de Marea Baltică.

Am ajuns în Lituania datorită ultimei întâlniri de lucru a Proiectului Comenius Regio ”City as a learning place -  where learning is an adventure” (în cadrul căruia am realizat câteva activități despre care voi vorbi altădată) și cele cinci zile petrecute în această țară săptămâna trecută mi-au adus foarte multe în plus, amănunte, imagini, impresii (care stau în drafts de o grămadă de timp), pe care le voi împărtăși cititorilor mei, mai ales că o țară baltică nu reprezintă o destinație de top când îţi aranjezi vacanţa (cel puţin în cercul meu de cunoştinţe şi de prieteni).

Iată câteva locuri/ lucruri văzute, impresii şi ponturi (în caz că mergeţi în Lituania). Voi pune şi poze (cu atenţionarea că nu sunt un fotograf exersat):

1. Capitala Lituaniei - Vilnius. Un loc foarte liniștit, maşini puţine, oemani calmi, cel puţin în centru.


De fapt la 500 000 de mii de locuitori câţi sunt în Vilnius, se explică. Mi-a amintit de Sighişoara, poate pentru că am vizitat centrul vechi. Am început promenada din faţa Catedralei şi am parcurs zona de străduţe vechi, înguste, destinade promenadei, statului la cafenele şi magazinelor de suveniruri. Oraşul are şi o zonă cu clădiri moderne (pe care am zărit-o) unde se află centrul financiar al capitalei. Terase ca în centrul vechi la noi, în Bucureşti, doar că au clădirile vechi bine conservate,
şi cu foarte multe magazine de suveniruri, dar despre acestea mai târziu.



Câte ceva despre Catedrală (foto stânga): construită în 1251, în timpul regelui Mindaugas. Este cu adevărat frumoasă şi am impresia că turnul din faţa ei se vede în spatele prezentatorilor de la Eurovision. Are ceva din arhitectura templelor greceşti, văzută din exterior. În interior impresionează prin picturi, fresce numeroase şi o capelă în care există câteva statui placate cu argint, cam de un metru şi jumătate în înălţime.





Ziceam că e linişte şi calm în Vilnius. Mai jos o imagine cu inersecţia din faţa Catedralei, deci centrul capitalei. Nu am scris atunci numele bulevardului şi l-am uitat, dar fotografia este făcută eu plecând dinspre catedrală. O colegă lituaniană mi-a spus că e un fel de Champs-Élysées al lor, dar mie nu mi-a făcut deloc impresia aceasta. Poate clădirile vechi să amintească un pic. Maşini puţine la o oră de vârf, vedeţi. 







2. Oraşul Trakai. Este unul dintre cele mai vizitate locuri din Lituania, mai ales că se află la mai puţin de 30 de kilometri de capitală. De altfel, Trakai este capitatla medievală a Lituaniei, iar punctul ei de atracţie este un castel gotic construit pe o insulă, în secolul al XIV-lea, pe lacul Galvé. 









3. Oraşul Kaunas. Este al doilea oraş ca mărime din Lituania şi se află la confleunţa a două mari râuri: Nemunas şi Neris. Am văzut aici tot centrul vechi, parcă un pic mai animat decât cel din Vilnius.









Voi continua cu muzee, şcoli, suveniruri şi altele.




joi, 5 septembrie 2013

Teza mea de doctorat la Editura Trend

În sfârşit mi-am publicat teza de doctorat! 
Lucrarea, cu titlul  Hiponimia în terminologia medicală. Modalităţi de abordare în semantică şi lexicografiea apărut la EDITURA TREND, în condiţii grafice de excepţie, lucru pentru care îi mulţumesc editoarei mele, Cristina Stroescu. 

Coperta 4: "Lucrarea este constituită din patru părţi în care se reflectă mai multe domenii implicate în cercetarea întreprinsă. Definirea şi interpretarea hiponimiei, ca o relaţie semantică puţin şi insuficient descrisă şi exemplificată, ocupă un loc central. Ilustrarea analizei prin termeni medicali a impus precizări privind principii  ale analizei terminologice descriptiv-lingvistice. Întreaga analiză s-a bazat pe definiţiile termenilor medicali din dicţionarele generale, ceea ce a presupus relaţii cu lexicografia şi metalexicografia. Cartea se adresează studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor care studiază lexicul specializat." Prof. univ. dr. Angela Bidu-Vrănceanu 



miercuri, 4 septembrie 2013

Structura anului şcolar 2013-2014

Anul şcolar 2013-2014 începe pe data de 1 septembrie 2013, se încheie pe data de 31 august 2014 şi se structurează pe două semestre, după cum urmează:


Semestrul I              

Cursuri – luni, 16 septembrie 2013 – vineri, 20 decembrie 2013

În perioada 2 - 10 noiembrie 2013,  clasele din învăţământul primar şi grupele din învăţământul preşcolar sunt în vacanţă. 

Vacanţa de iarnă – sâmbătă, 21 decembrie 2013 – duminică, 5 ianuarie 2014

Cursuri – luni, 6 ianuarie 2014 – vineri, 31 ianuarie 2014

Vacanţa intersemestrială - sâmbătă, 1 februarie 2014 - duminică, 9 februarie 2014

Semestrul al II-lea              

Cursuri – luni, 10 februarie 2014 – vineri, 11 aprilie 2014

Vacanţa de primăvară – sâmbătă, 12 aprilie 2014 –  marți, 22 aprilie 2014

Cursuri – miercuri, 23 aprilie 2014 – vineri, 20 iunie 2014

Vacanţa de varăsâmbătă, 21 iunie 2014 – duminică, 14 septembrie 2014


În zilele libere prevăzute de lege nu se organizează cursuri.Săptămâna 7–11 aprilie 2014 din semestrul al doilea este săptămână dedicată activităților extracurriculare și extrașcolare, în cadrul programului numit „Şcoala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!”, având un orar specific.


Atenţie!
Cursurile claselor terminale  de liceu se încheie în data de 30 mai 2014. 
Cursurile claselor a VIII-a se încheie în data de 13 iunie 2014.




(Extras din ORDINUL MINISTRULUI privind structura anului şcolar 2013 – 2014)


vineri, 30 august 2013

Dulcineea şi vişinele în ciocolată

     Am obiceiul ca, dacă am două ore legate la aceeaşi clasă, să nu mai plec la cancelarie şi să rămân în pauză cu elevii, în sala de curs. Mă rog, cu elevii care nu au treabă la bufet, în foişor sau în părculeţul din curtea liceului. Nu corectez, nu citesc, nu-mi fac de lucru la catedră, ci stau de vorbă cu elevii. De fapt, mai mult ascult. O recreaţie de 10 minute face uneori mai mult decât o oră de dirigenţie. Aşa ajung să-mi cunosc foarte bine elevii - aflu ce-i pasionează, cu cine sunt prieteni, uneori ce-i frământă, aflu despre isprăvi donquijoteşti, despre iubiri, despre aşteptări, temeri sau dezamăgiri.
     Am avut acum câţiva ani o elevă cu nume de personaj literar: Dulcineea. Privirea şi vorba nu-i dezminţeau numele, "un nume mângâios la auz, ieşit din comun şi plin de tâlcuri adânci", cum spune chiar Cervantes.
Cred că din prima săptămână din clasa a IX-a am aflat că Dulcineea e prima dată departe de părinţi, venită din Republica Moldova, la şcoală în Bucureşti. Şi ochii ei mari s-au întristat când mi-a vorbit despre casa şi curtea ei, despre părinţii ei profesori, buni ca pâinea caldă, şi am putut să ghicesc tâlcul lacrimilor ei şi al vorbei ei mângâioase moldoveşti. Dulcineei îi era dor de acasă!
     Contează mai puţin ce i-am spus atunci. Sunt sigură însă că tot ce i-am spus vreodată Dulcineei cât mi-a fost elevă a contat.
     După vacanţa de iarnă, eram deci la jumătatea clasei a IX-a, Dulcineea a venit să mă caute în prima zi după revenirea ei de acasă. Vişinie în ciocolată din Moldova! Mama vi le-a trimis pentru că i-am povestit despre dumniavoastră! şi îmi întinde o cutie cu bomboane. Le-am primit cu drag şi m-am uitat la Dulcineea: zâmbea cu ochii, cu faţa, cu sufletul tot.





Poate vreţi să (re)citiţi: Elevii mei basarabeni şi Poetul lor


joi, 29 august 2013

"Luceafărul de dimineaţă" online şi textul complet al cronicii la "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

Zilele trecute am cumpărat numărul 8/2013 al revistei "Luceafărul de dimineaţă" şi, între timp, a apărut şi ediţia online a acestui număr. 
Cronica mea la romanul "Călugărul negru" de Şerban Tomşa a apărut alături de cea a doamnei Andrea Hedeş, la rubrica "Cartea lunii".  Sunt onorată!
Sper să contrasteze plăcut şi în beneficiul cititorilor stilul eseistic (absolut fermecător!) al dumneaei cu deprinderile lingvistului din mine de a demonstra şi de a argumenta. 

Textul cronicii  (în varianta adăugită):

O carte polifonică          
"Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.
Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemănătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.
Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizor universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.
Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamneii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", zona onirică proprie protagonistului e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. Sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".
Într-un roman cu intrigă poliţistă în care suflul epic este susţinut prin sondarea subconştientului şi prin oniric, cuvintele pe care criminalul le lasă lângă fiecare victimă devin indicii nu atât pentru rezolvarea unui caz (după cum se va vedea), cât pentru convingerile estetice ale autorului. Cititorul va recunoaşte, aşadar, (aşezate în ordine inversă) unele dintre cele mai frumoase versuri ale poetului suprarealist Gellu Naum: “Oraşul avea o singură casă/ casa avea o singură încăpere/ încăperea avea un singur perete/ peretele avea un singur ceas/ ceasul avea o singură limbă” …
Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 
Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

                                                                                                        Camelia Săpoiu