Şcolile din Lituania (II)

     Am vorbit despre şcolile din Lituania şi dacă nu am spus nimic despre elevi şi despre profesori nu înseamnă că nu am observat diverse lucruri, ci doar că nu au mai "încăput" în postarea trecută.

      Impresia generală am mai formulat-o: lituanienii sunt oameni care au o extraordinară grijă de a valoriza ceea ce au, mândri de ceea ce sunt, fără să încerce să pară altceva decât sunt. În plus, sunt extraordinar de ospitalieri, de calzi şi de emotivi. 

    Primirea pe care ne-au făcut-o, cu cântecele lor, cu dansuri tradiţionale, dar şi cu un salut scris în româneşte şi cu un cântec tot în limba noastră, au fost de natură să arate, dacă mai exista vreun dubiu, că vizita noastră a fost resimţită ca un eveniment foarte special. 

        Am văzut şi câteva activităţi şi, presupun eu, că au încercat să ne arate ce au mai bun în şcoala lor, de la clasa cea mai mică, până la elevii din ultimul an de liceu. Copiii cei mici au părut foarte dezinvolţi, spre deosebire de cei mari, mai timoraţi sau poate doar emoţionaţi, ca şi profesoarele lor. 

       La Şcoala de Arte, unde se lucrează cu foarte puţini copii, am găsit un pic altă atmosferă. Obiecte foarte frumoase, de artă, de data aceasta, o sală de festivităţi cu o acustică excelentă şi nişte elevi talentaţi, cu premii dincolo de graniţele ţării lor. 

     Am avut şi surpriza unui atelier de pictură pregătit pentru noi. Exerciţiul plastic simplu, dar foarte reconfortant (o pictură în acrilice, având la dispoziţie doar două culori primare şi nonculorile) m-a făcut să mă simt în cele 15 minute de lucru ca pe vremea liceului. Fiindcă nu am mai pictat cam de pe atunci ... 

        Şi da, mi-am adus acasă florile albastre pictate într-un sfert de oră.