joi, 6 august 2020

Elevii mei. Simona Stancu

Anii '90, prima mea serie la dirigenție, în Buzău, o clasă a V-a, profil sportiv - handbal. O clasă numeroasă, majoritatea copiilor din cartierul micro XIV, din zona liceului sportiv. Copii veseli, plini de forță, de nestăpânit la multe ore. Și extrem de munciți pentru a merge spre performanța sportivă.

Îmi amintesc că le-am văzut pe fete la un antrenament. Stăteau toate pe o bancă sportivă lungă, una în spatele celeilalte, vreo 15 - 16 gâgâlici. Cuminți, nemișcate, frumoase.
Apoi vocea strigată a antrenorului, să fi fost un „sus”, un „stânga/dreapta”, nu mai știu, îmi amintesc doar ecoul vocii în sală și mișcarea bruscă a fetelor mele: cu ambele mâini au apucat cealaltă bancă de sport lungă, de lemn, grea, și într-un sincron perfect au ridicat-o deasupra capetelor lor, apoi banca a ajuns pe partea lor opusă. Și tot așa, cu banca aia de lemn, lungă, bancă sportivă, de la stânga la dreapta și invers, până la cinci, până la zece, vocea continua, iar eu mă rugam în gând să nu îi tremure vreuneia un braț, să nu îi tremure vreuneia sufletul.
Gâgâlicile mele deveniseră o aripă mare, ușoară, banca de lemn plutea și ea, și totul părea atât de firesc, pentru că ele toate se uitau la mine și zâmbeau. Diriga venise să le vadă.

Am două imagini în minte care se suprapun mereu în memoria mea afectivă ca o secvență dintr-un film vechi și duios. Efortul și bucuria.

După clasa lor a opta m-am mutat la scurt timp cu familia la București, dar în cei patru ani am fost acolo pentru ei.
Simona Stancu a fost pe banca aceea.
Astăzi Simona e arbitru internațional de handbal, mamă și soție.
Simona, sunt atât de mândră de tine!



Despre Simona Stancu aici:


Sursa foto: pagina de Facebook Simona Stancu