marți, 1 octombrie 2013

Cristian Meleşteu - "Revoluţia borfaşilor"

Cronica mea la romanul "Revoluţia borfaşilor" de Cristian Meleşteu a apărut  în revista  Luceafărul de dimineaţă, numărul 9/ 2013.
Redau şi aici textul acestei cronici.



În lumina florilor de mucigai
                                     
Am citit romanul “Revoluţia borfaşilor” al lui Cristian Meleşteu  (apărut recent la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) dintr-o suflare, imediat ce autorul mi l-a trimis. O poveste care te prinde. O poveste despre supravieţuire, despre pariul cu viaţa, un pariu al cărui martor este un Dumnezeu indiferent sau absent, despre hazard, o poveste ai cărei eroi vin din lumea cerşetorilor, a hoţilor de rând, a prostituatelor şi a interlopilor, o lume despre care, notează Radu Aldulescu, nu s-a mai scris cu atâta elocinţă poate de la „Groapa” lui Eugen Barbu. Periferia populată de personaje specifice, scenele naturaliste, onomastica, argoul personajelor, faptele expuse ca-ntr-un reportaj îl plasează cumva pe Cristian Meleşteu în descendenţa lui marelui prozator, care face în „Groapa” „monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.” (Nicolae Manolescu). Zic cumva, fiindcă sunt evidente elemente care îl distanţează, altfel, pe Cristian Meleşteu de romanul realismului suburban.
            Am recitit romanul când a ajuns la mine cartea, cu mirosul tiparului încă proaspăt. Şapte capitole cu titluri „de împrumut” din zona artelor trebuie să anunţe mai mult decât o poveste despre un taximetrist dependent de jocuri de noroc, o prostituată şi pungaşi de toate tipurile.
Aşadar, prozatorul îşi intitulează cele şapte părţi ale romanului după tot atâtea lucrări ale pictorului olandez Hieronymus Bosch, în care acest artist, reprezentant exponențial al sfârșitului de Ev Mediu, ilustrează concepte morale şi religioase prin imagini fantastice, cu evidente tendinţe ironice.
Deloc întâmplătoare opţiunea prozatorului pentru titlurile unor picturi-satire, în care se amestecă obişnuitul cu supranaturalul, sacrul cu profanul, ilustrând păcatul şi decăderea umană, opţiune care anunţă, doar celor pregătiţi să vadă, un roman scris în cheie parodică.
Ispitirea Sfântului Anton, primul capitol,  construieşte aceeaşi atmosferă de iluzie, de tentaţie şi de păcat, pe care o transmite şi tabloul de la care împrumută titlul. Incipitul anunţă abrupt un personaj marcat de frustrări şi prins fără voia lui într-un cerc al supravieţuirii din care poate alunca oricând: „ – Dacă aş mai fi copil, aş plânge fără întrerupere un an de zile. Asta ca să mă răzbun pentru toate clipele când, matur fiind, am vrut să plâng şi nu am putut-o face ... ”. Urmează biografia lui Tase Treflă, despre care aflăm că fusese un copil pasionat de matematică, apoi terminase o facultate tehnică. Ceea ce-i marchează destinul este, însă, ispitirea: „Din toate lucrurile din lume, niciunul nu-i producea mai mare plăcere lui Tase decât jocul de cărţi: pokerul era pasiunea sa, dar juca şi şeptic, whist, tabinet, popa-prostul, orice, cu condiţia să existe o miză.” Înclinaţia scriitorului către istorism se probează în continuare (şi pe tot parcursul romanului), când se conturează altă biografie: a lui Vasile Topor. Alte personaje intră în scenă, într-un ritm alert al naraţiunii: Colonelul, Getuţa, Gogu Cămătaru. Biografiile personajelor, dezvoltând istorii incredibile, pe care realitatea postdecembristă le omologhează uneori cu alte istorii, înfierate în realitatea străzilor şi a periferiilor oraşelor de azi, se aşază ca-ntr-un joc de puzzle, bucată cu bucată pentru a da tabloul final, cel al unei lumi în declin, cu legi proprii, cu poveşti, cel mai adesea, tragice. 
Eforturile lui Tase de a realiza un volum cu scheme de joc care să asigure câştigul parodiază încercarea omului de a controla legile hazardului. Dar şi alte ispitiri influenţează destinul lui Tase: marea partidă de poker cu cei doi italieni, pierdută, în urma căreia Colonelul se spânzură de teama perspectivei că nu va putea plăti cămătarului banii împrumutaţi. De altfel, ultima ispitire, căsătoria cu Getuţa, e favorizată de aceeaşi teamă: suma împrumutată de la cămătar şi pierdută la jocul de cărţi, în ciuda schemelor matematice.
Următoarele trei părţi ale romanului sunt ilustrări fidele ale atmosferei şi ale  mesajului tabloului titular. Capitolul Grădina desfătărilor lumeşti  prezintă nunta lui Tase cu Getuţa, prilej pentru prozator de a parodia clasa socială a îmbogăţiţilor de după Revoluţie. În plan secundar, se continuă povestea lui Vasile Topor, şeful tuturor cerşetorilor, care construieşte pentru aceştia un bloc confortabil, râvnit de toţi locuitorii oraşului. Partea a treia, Carul cu fân, prezintă festinul pe care Tase îl dă pentru cerşetorii şi hoţii de tot felul pentru a sărbători cu ei nunta, dar şi intenţia de a părăsi lumea lor. Oamenii care se agaţă cu disperare de carul cu delicii de tot felul dus către iad de demoni în lucrarea lui Bosch prind viaţă în aceste pagini ale romanului: alte şi alte figuri apar şi se înfruptă din generozitatea fără margini a lui Tase, concretizată prin risipirea banilor strânşi la nuntă. Băutura şi mâncarea îmblânzesc mai întâi pe participanţi, care, mai apoi, se asmuţesc, reeditând un episod aproape arghezian, bătaia din „La popice”: „La podea cu mâinile chircite deasupra capului, să fie sigur că nu se trezeşte cu vreun picior în cap, Sică îşi calculează şansele. […] Se ridică brusc, pe neaşteptate, urlă cât putu de tare, […] se încovrigă şi porni la atac, ca un berbec, cu capu-nainte.”
Corabia nebunilor arată, asemenea tabloului, ignoranţa şi decadenţa umană. Fapte aproape incredibile  - camionul cu cartofi, călătoria la Bucureşti, petrecerea fără măsură, „falimentul” lui Tase, amanetarea verighetei sunt fapte redate alert, urmate de un gest neaşteptat al personajului principal. Rămas fără un ban, fugit fiind cu banii de nuntă şi cu o datorie care îl sperie,  Tase vede în întoarcerea în satul natal, la sigura sa rudă, o bunică  despre care nu ştie dacă mai trăieşte, unica soluţie rămasă. Aşa se face că, după un drum complicat, bărbatul are de trecut o ultimă piedică înainte de a ajunge la destinaţie: lupta cu o stâncă prăvălită, care taie drumul către satul natal. În Judecata de apoi apa capătă funcţie purificatoare. Epuizat de proba stâncii – „viermele uman îşi vedea de găurirea stâncii” -  personajul primeşte botezul apei, „lepădând-se de numele de Treflă şi de trecutul lui de borfaş” . Registrul parodic capătă în penultimul capitol, Scamatorul, alte conotaţii. Erou de poveste fără voie, Tase îşi continuă drumul. Sfânta Vineri, protectoarea călătorilor, apare aici în persoana unei bunici cu un picior de lemn, păstrându-şi piciorul tăiat într-o ladă, pentru înmormântare. Alte probe nu întârzie să apară: noul Tase repară casele toate din sat şi biserica, docil ca un copil. Crede că înţelege tâlcul acestei probe când fiecare casă reparată îl răsplăteşte cu o salbă de aur. Munca lui Tase, singur, cu casele de lemn goale, într-un sat părăsit, este un joc de-a alba neagra, aici povestea devenind o parodie a tabloului însuşi, Scamatorul.
Ultimul capitol, Moartea avarului, închide simetric romanul prin revenirea la prima ispitire: jocul de cărţi. Tase află că întregul sat îi aparţine fiindcă bunica îl câştigase la un joc de poker. Imaginile „cu bărbaţii din neamul lui Tase pierzând la jocuri de noroc” se aplatizează când în minte îi încolţeşte gândul: „Nu sunt dintr-un neam de învinşi!”  Iluzia se spulberă însă când bătrâna îi dezvăluie că cel învins de ea la jocul hazardului a fost bunicul său. Finalul aduce parodia divinului: filele Bibliei devin cărţi de joc, făcute de Tase din disperarea unei ultime partide, pe care să o câştige, pentru a scăpa definitiv de stigmatul eşecului. Scena ultimului joc e grotescă: ultima partidă se joacă în biserică, cu o bunică moartă.
Un roman despre slăbiciune sau despre puterea omului de a se schimba, în ciuda strânsorii de menghină pe care societatea o pregăteşte fiecăruia. Un roman despre putinţa sau despre neputinţa omului de a dărâma zidurile propriei fiinţe. A ieşi sau a nu ieşi din tine însuţi, aceasta e întrebarea pe care acest roman o arată într-o joacă de-a poveştile despre oameni, scrise cu o bucurie de neoprit.
            Florile de mucigai reapar, iată, prin proza lui Cristian Meleşteu, pentru a ne reaminti că în orice lucru urât, condamnat sau condamnabil există o fărâmă, dacă nu de frumos, măcar de speranţă.  




4 comentarii:

  1. Felicitări, Camelia ! Felicitări şi lui Cristian Meleşteu, pe care îl apreciez în mod deosebit !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Şerban Tomşa! Pentru această intervenţie şi pentru că am fost pe lista destinatarilor către care a plecat "Călugărul negru". Ca urmare a cronicii pe care am scris-o romanului tău (publicată pe blog şi preluată pentru "Luceafărul de dimineaţă"), a ajuns la mine romanul lui Cristian Meleşteu.

      Ștergere
  2. Veți lipsi din Luceafarul nr. 10, dar sper să reveniți la 11.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulţumesc! Intenţionez să fac acest lucru.

      Ștergere