joi, 29 noiembrie 2012

"Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?"



 Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă


Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii ... scurte a lui Caragiale.

Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se petrece azi în şcoala românească.
Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!

Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de corupere a  examinatorilor, lipsa de respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.

Vechea noastră cunoştinţă, dl. Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru metodele moderne (Un pedagog de şcoală nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă. Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia sa.  Profesorul îşi justifică patetic  demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi  (care, ca din întâmplare, precizează, apropo de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea monosilabică. 
Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are, totuşi, o oarecare ... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi), care, imun la intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii, graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de un poem pedagogic: 5 la istorie devine 6, 3 matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10! (Cele trei zeiţe).

Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă corupţiei, iar atunci când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală. Domnul profesor Pricupescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”: „Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl prost).

Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura aduce râsul.
Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.
Şi asta nu-mi place ...   
Camelia Săpoiu





13 comentarii:

  1. Caragiale plutește în ziua de azi, îți trebuie o înălțime să-l miroși, dar și o aplecare, căci nu se poate ca noi -astăzi, să fim atât de exacți. Ori, chestiunea cu aplecare -tot astăzi, ni se pare nefirească. De aceea, tot Caragiale, ni se arată cam pe jumătate, pe aia pe care o vedem.

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos exprimat.
    Caragiale, cred, inca nu a fost vazut pe de-a-ntregul. De aici, scopul si rostul anchetei.

    RăspundețiȘtergere
  3. De fapt nu Caragiale e cel care nu place, ci faptul ca istoria se repeta...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adevarat. Cu specificarea ca aici nu discutam aspectele ce tin de valoarea artistica a operei lui Caragiale.

      Ștergere
  4. Nu-ți place că a intuit cu exactitatea unui excelent medic o boală transmisă genetic?

    p.s. Cred că stabilim cu prea multă lejeritate- „Caragiale, contemporanul nostr„, ”L-am citit pe Caragiale”..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Au devenit sigle, sabloane care dau bine. De fapt, Caragiale ar trebui recitit la fiecare varsta.

      Ștergere
  5. Am citit articolul, felicitari! Iar citatele sunt elocvente!
    Literar, nu are cum sa nu placa I.L.Caragiale, ai dreptate. La fel cum ai dreptate cind vorbesti despre amaraciuni cind vine vorba despre statutul profesorilor - cred ca mie nu-mi convine aceasta actualitate, prea ma seaca la inima, ca sa zic asa.

    RăspundețiȘtergere
  6. Faptul că fiecare se regăsește în I.L.C. (de ex. profesorii în satirele despre școală) e elocvent. Oricine a făcut presă e puțin Caracudi și orice politician e puțin Cațavencu.

    Ceea ce nu-mi place la el e totuși că nu și-a exploatat destul filonul fantastic, genial în „La Hanul lui Mînjoală” și alte cîteva (inclusiv „Între două povețe”). Mare „Păcat...”! (alt titlu de I.L.C.) Am fi avut poate un Eliade cu 30 de ani mai devreme și, fără supărare, mult superior. Așa... avem CFR, Justiție, Articolul 214...

    Poate că atît s-a putut, dar mă întreb totuși dacă nu erau și alte resurse.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De acord că I.L.C. ar fi fost genial în proza fantastică, dar cred că nu a corespuns foarte tare temperamentului său acest tip de scriere. Presupun că i-au fost mai "de la sine" comediile și satirele. Altfel nu se explică.

      Ștergere
  7. Nu sunt de acord [ în măsura în care pot să nu fiu "de acord" cu exprimarea unei opinii în cadrul unui interviu :) ]. În ce sens? Şcoala nu poate fi disociată, evident, de societate, şi adeseori aceşti doi termeni se confundă. O mişcare zen de exemplu, un cerc de arte marţiale autentic (de o mai fi existând vreunul) sau o religie sunt, în esenţă, şcoală şi nu societate. Asta este natura lor, acolo nu avem o societate ci o şcoală. În schimb, aparenta şcoală din operele caragialiene este, de fapt, o societate bolnavă. Asta este natura ei şi această societate face obiectul criticilor scriitorului. Şcoala "ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând", nu este prezentă acolo şi deci scapă neatinsă de aceste critici.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Nu sunt de acord [ în măsura în care pot să nu fiu "de acord" cu exprimarea unei opinii în cadrul unui interviu :) ]." - faceți confuzie între anchetă și interviu.

      "Şcoala nu poate fi disociată, evident, de societate, şi adeseori aceşti doi termeni se confundă.... etc." - îmi scapă logica acestei demonstrații.

      "Şcoala "ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând", nu este prezentă acolo şi deci scapă neatinsă de aceste critici." - recomand lectura schițelor lui Caragiale.

      Ștergere
  8. Mulţumesc de recomandare dar în schiţele lui Caragiale nu cred că voi găsi ŞCOALA. Voi găsi doar un simulacru de şcoală, o şcoală prost implementată de o societate viciată peste măsură. Astfel Caragiale, în opinia mea, nu critică şcoala, conceptul de şcoală, ideea de şcoală, în sfârşit, şcoala ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, ci doar societatea care a înţeles să o implementeze în acel mod. Sau, şi mai mult, doar pe aceia din societate care au înţeles să o practice astfel.

    Făcând o analogie, căsătoria este un lucru frumos şi sacru dar unii oameni o practică din interese pecuniare. Dacă eu, ca regizor, fac un film pe tema unor cupluri care se căsătoresc din interes, asta nu înseamnă că am lovit în căsătorie şi în instituţia familială ci doar în acele persoane care înţeleg să se căsătorească din interes, doar în acel mod de a privi căsătoria.

    Sigur, mesajul lui Caragiale este că societatea noastră e ca-n operele lui, că asta e tendinţa predominantă. Dar acest mesaj nu se limitează la şcoală. Personajele lui Caragiale sunt lipsite de iubire (pentru că sunt fade, egoiste), lipsite de coloană vertebrală, lipsite de onestitate, lipsite de modestie şamd. Ori, evident că în societatea noastră există şi aceste calităţi, nu suntem o societate exclusiv viciată (decât, poate, în ce priveşte politica). Consideraţi că este în regulă ca Caragiale să lovească în existenţa acestor calităţi din societatea noastră (iubire, modestie, sinceritate etc) dar nu este ok că a lovit în şcoală? Eu cred că este doar o sensibilitate personală a dvs asta cu şcoala, altfel ar trebui să-l acuzăm pe Caragiale că s-a focalizat exclusiv asupra viciilor (în orice domeniu sau direcţie). Ceea ce, până la urmă, n-ar fi chiar departe de adevăr.

    RăspundețiȘtergere