Despre apaluze

Aţi fost vreodată aplaudaţi? Mă refer la aplauze adevarate care să exprime admiraţia, aprobarea, bucuria, emoţia sau altele tot din gama aceasta.
Mie mi s-a întâmplat de câteva ori. În momente festive aplauzele fac parte, cumva, dintr-un ritual al momentului. Aplauzele spontane sunt un pic altceva. Despre ele vreau să vorbesc astăzi.
Ieri, la clasa a V-a. (Desertul, dacă v-amintiţi.) Opera epică, cu aplicaţie pe un text de Emil Gârleanu, "Când stăpânul nu-i acasă!". Pentru cine nu cunoaşte textul, precizez că e o lectură solicitantă, în ceea ce priveşte intonaţia: În odaie, liniște. - voce şoptită, calmă.  Liniște și-un miros! - schimbare de tonalitate, pe ultimul cuvânt, cu mulţi de "o". Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. - important, cu accent pe ultimele cuvinte etc., după care au urmat vocea şoricelui, vocea motanului, vocea lui Corbici şi alte multe artificii paraverbale (mai ales că Gârleanu foloseşte în schiţele lui despre necuvântătoare stilul indirect liber - în 1910!!). Şi, cu fiecare pauză, cu fiecare schimbare de tonalitate, cu fiecare oftat, clasa e mai captată, printre bănci prind viaţă direct din lumea celor care nu cuvântă şoricelul, motanul, mirosul de caşcaval, care ne ademeneşte pe toţi, dulăul Corbici ne sperie uşor, parcă ne-am ascunde şi noi odată cu motanul, şoricelul, uf! va scăpa oare din labele motanului,  iar auditoriul meu, cu media de vârstă de 11 ani, mă face să redescopăr bucuria lecturilor copilăriei.
Ultima frază citită aduce răsplata neaşteptată - aplauze la scenă deschisă.
Acum, aplauzele mele - pentru spontaneitate, pentru sinceritatea necenzurată, pentru bucuria de a urmări textul literar, pentru copilărie.