Cosmin Borza - "Cinci profesori în cinci feluri de lectură", în revistacultura.ro

"O tipologizare vag parodică" a profesorilor de limba română (inspirată de eseul lui Nicolae Manolescu - "Cinci tipuri de critici"). Mai multe pe http://revistacultura.ro/blog/2013/11/cinci-profesori-in-cinci-feluri-de-lectura/

Trebuia să reproduc. Mi-a plăcut prea mult!

P.S. Pentru colegi: în care vă regăsiţi?

Cosmin Borza - "Cinci profesori în cinci feluri de lectură", în revistacultura.ro

Doctorul-preuniversitar:

Cum dovedește și numele, el e un ins paradoxal. Locul său nu-i în preuniversitar – și-o spune adesea. Fiind un universitar închipuit și, bineînțeles, fără noroc, îl urăște pe lectorul X (fiul profesorului Y), o bârfește pe asistenta A (amanta/soția conferențiarului B), îl batjocorește pe seminaristul H (lingușitorul decanului J). Titlul de „doctor” pare sortit să fie însemnat doar pe adeverințele școlare, așa încât frustrarea îi decide și lecturile. El nu poate parcurge bibliografia școlară clasică. Adeseori, plasează, prin sala profesorală, parcă din întâmplare, câte un tom teoretic, greoi, doar, doar, vreun coleg se va inhiba sau, văzând ce citește, îi va elogia cultura… doctorală. Metodele didactice îi repugnă, interpretările altor profesori îi stârnesc zâmbete arogante ori comentarii cinice. Lecturile sale îi par singurele valabile, axiologic superioare. Nu-l interesează originalitatea interpretării, ci legitimarea ei printr-o puzderie de referințe critico-teoretice. Dacă s-ar concentra puțin, ar putea vorbi doar în citate… critice. Inteligența sa e „bibliografică”. Este capabil să complice cele mai transparente/banale idei. Obscuritatea analitică îl pândește la fiecare pas, cu toate că, niciodată, el nu părăsește scaunul de la catedră. În fapt, atitudinea și tonul ex cathedra îi învăluie ca o aură orbitoare demersul didactic. Adoră să se audă vorbind. Ar preda cu note de subsol și cu aparat critic maximalist. Cum nu se poate face asta, parantezele discursive și paralele comparatiste dospesc în lecțiile sale. El dezvoltă doar lecturi-palimpsest. Dacă într-o oră invocă sub zece nume (pe care elevii le scriu ciuntit), își consideră ratat demersul didactic.

Când predă „Plumb”, el o ia de la Baudelaire, Verlaine, Rimbaud și Mallarmé încoace. Vreme de vreo două săptămâni, prezintă etapele de creație ale acestora. Apoi, le cere elevilor referate (minimum 10 pagini) despre receptarea critică a simbolismului românesc. În timp ce elevii își citesc – doct, precum profesorul lor – compilațiile, el se imaginează într-o aulă universitară polemizând cu Petroveanu, Fanache, Lidia Bote ori Caraion. Pe urmă, în jumătate de oră epuizează interpretarea poemului bacovian, inventariind plictisit toate clișeele analitice. În următoarea săptămână, le explică elevilor de ce Bacovia e un „anti-simbolist” și de ce anticipează postmodernismul românesc. Învățăceii săi n-au niciodată întrebări, nelămuriri, interpretări personale. Căci, nu-i așa?, doctorul-preuniversitar este profesorul de doct-lectură.

 Elitistul-performeur:

El predă doar în colegii naționale sau în licee de centru. E galantul și garantul performanței. Gongoric și estetizant, narcisist și vanitos, el e masculul „alpha” printre profesori. Bineînțeles că îi privește cu superioritate pe ceilalți, dar nu se mulțumește cu atât. Atent și empatic lector al „Dilemei vechi”, el preia și optica unor colaboratori ai revistei: nu-și poate valida încântarea de sine dacă nu vampirizează neajunsurile profesionale ale colegilor mai puțin dotați, mai ales ale celor din liceele tehnologice. Considerând (în tăcere, căci polemica fățișă ar fi sub demnitatea sa) învățământul un mediu insalubru și cam prea muncitoresc, el își construiește universuri compensatorii aseptice, predându-le doar „elitelor” (de preferat fii și fiice de manageri corporatiști, universitari, parlamentari, judecători ori medici). Abia dacă mai pune mâna pe cretă. În schimb, la clasă vine cu ediții broșate. El e un învingător. Excelent în toate cele. Vorbește calm, cumpătat, nu se bâlbâie, nu se întristează, nu se emoționează. În public, îi privește cu îngăduință pe toți. În intimitate, îi displac vreo doi-trei, aceia care ar putea – într-un viitor, totuși, improbabil – să-l detroneze. Nu se simte niciodată amenințat cu adevărat. Vrea mereu să fie actual, doar el e veșnic omul momentului. Citește destul de mult. De fapt, atât cât să-i mângâie orgoliul de intelectual, dar să nu-i lezeze comoditatea burgheză. Urăște să transpire, să înțepenească la masa de lucru. Doar n-o fi proletar al învățământului! Nu vreo curiozitate intelectuală îl mână în bibliotecă sau în librărie, ci o nevoie perfect pragmatică, imediată: elevii săi performanți trebuie să-i oglindească fidel cunoștințele, așa încât, la olimpiade și la examene, să le stârnească efuziuni admirative colegilor „simpli”.

Când predă „Plumb”… De fapt, el nu predă niciodată „Plumb”. Ar fi prea previzibil, prea comun, prea ca alții… Sub „Estetic urban” sau sub „Poemă în oglindă” nu prea coboară. Deci, când predă un poem bacovian, Gérard Genette, Laurent Jenny, Jean-Jacques Wünemburger, Vilém Flusser, Hans-Georg Gadamer sau Jacques Derrida îl acompaniază. Ce contează că n-au nicio legătură cu scepticul poet român. În gura acestora poate pune orice idee, cine să-l contrazică în preuniversitarul în care – își zice el – referințele profesorilor nu trec de Călinescu, de Manolescu, de „Dicționarul de simboluri” ori, ici și colo, de Bachelard. În orice text este capabil să reliefeze reflexivitatea discursivă ori tema creației. El predă doar „arte poetice”. Un vers îi poate revela întreaga cunoaștere a lumii. E în stare să dicteze pagini întregi de comentarii pornind de la o metaforă metonimică. Aceasta pentru că elitistul-performeur este profesorul de aleasă lectură.

 Metodistul-practician:

El nu mai e profesor… de lectură, eventual poate fi profesor dedidactică/metodică. El a renunțat să mai citească literatură, în schimb, lecturează cu voluptate programe și metodologii școlare. Poate rosti oriunde și oricând, cuvânt cu cuvânt, fragmente ample din curriculum. Memoria sa este infailibilă metodic, doar că, uneori, mai încurcă personaje și interpretări. Totuși, nu confundă niciodată competențele generale ori pe cele specifice. Le știe pe toate, adoră să le enunțe și să le explice în fața studenților practicanți ori a profesorilor debutanți. Face atâtea comentarii pornind de la un plan de lecție câte ar propune un critic al conștiinței analizându-l pe Proust. Nu mai știe cu câți ani în urmă a (re)citit poezii și romane din canonul școlar, dar e capabil să le evidențieze valorile și atitudinile formative și formatoare, relevante pentru contemporaneitate. El e șef de comisie în proiectele ministeriale de revizuire a programelor școlare, dar are mari dificultăți în a rosti măcar două nume de scriitori, debutanți după 1990. Poate 1980? Sau să fie 1970? Din generația „șaizecistă” îi cunoaște pe Nichita Stănescu și pe Marin Sorescu. Pe ei îi predă… Pardon, le supervizează predarea! Nu-l interesează actualitatea literară, doar cea ministerială ori schimbările de la inspectorat îi cuceresc atenția. Nici de tradiția culturală nu se sinchisește. El are amintiri, nu și prezentificări. Își joacă puseurile nostalgice (despre cum a fost pe când era „simplu” profesor ori subiect al inspecției) doar pentru a-și exhiba, prin antiteză, noul statut: cel de metodist care supraveghează și avizează demersul didactic al altora. Teoria îl obosește, doar practica îl satisface.

Când predă, pardon, când asistă la predarea poeziei „Plumb”, el gândește în cifre: 1.1, 1.3., 2.4., 3.2., 4.1., 4.3. Calitatea lecturii interpretative a inspectatului se estimează matematic: competența 2 a fost valorificată în proporție de 75,5%, în schimb, doar 45,73 % din competența 3 a fost dezvoltată. Literatura e gândită aritmetic, iar valoarea inspectatului e discursivizată după rit lingvistic european. În fapt, și când trimite felicitări de Crăciun, și când face declarații de dragoste, el vorbește întocmai ca la inspecție: focusare, implementare, competențe procedurale, demers interdisciplinar și transcurricular, operaționalizarea obiectivelor, evocare-realizarea sensului-reflecție-transfer-retenție-intenție-pretenție-convenție. Stop. Doar el le poate rosti fără să obosească. Fiindcă metodistul-practician e profesorul delectură cu metodă. 

Didacticianul-spontan:

I se mai spune profesor „creativ” sau „ludic”. La ore, se… „joacă”. Lectura rămâne o îndeletnicire relaxantă, de weekend, în rest, el conspectează conștiincios cărți de didactică, fiind obsedat de sincronizarea cu cele mai inedite și inovatoare metode activ-participative, pe care, firește, le preia mimetic. Teoreticienii didacticii sunt pentru el semizei, iar scriitorii – doar material didactic. În schimb, teoreticienii, istoricii ori criticii literari se identifică mereu cu niște veritabili minotauri, închiși în labirintul anilor de facultate. Tezeul lui a fost găsit la cursurile de didactică, singurele unde se simțea valorizat la… adevărata valoare de profesor. Lecturile lui îi activează mereu identitatea de profesor, de aceea gusturile sale tind să se asemene tot mai mult cu acelea ale elevilor. O secvență epică, lirică sau dramatică se transformă pe nesimțite în scenariu didactic. Valoarea unei opere literare depinde strict de compatibiltatea sa cu o metodă sau alta. El e vulgarizatorul bine temperat.  De aceea, „spontaneitatea” și „creativitatea” lui sunt, în fapt, atent… controlate. Pare nonconformist, dar e formalist-structuralist. Ceea ce poate părea vacarm interpretativ pentru neofiți, pentru el, se dovedește un demers perfect logic.

Când predă „Plumb”, e în stare să „spargă gheața” punându-i pe elevi să stea într-un picior, sugerând (în imaginarul său didactic) dezechilibrul lumii. Apoi, lectura sa își exhibă întotdeauna dimensiunea „interdisciplinară”: ideea poetică e cântată de unii elevi, dansată de alții, „geometrizată” de cei câțiva iubitori de logică matematică, teatralizată de ceilalți (până și un cavou de carton se poate ivi în sala de clasă). E în stare să-și lege de spate niște aripi colorate cu cariocă gri, până când strigătul deloc mut al femeii de serviciu (disperată de atâta gălăgie la ore) face vânt scenetei profesorale. Didacticianul-spontan îl desfide pe „doctorul-preuniversitar”, se visează „elitist-performeur”, este fiul răzvrătit al „metodistului-practician”. Pe primul îl consideră sec și artificial, plicticos și abscons, pe al doilea îl admiră în tăcere, dar îl și acuză de exploatare narcisist-egoistă a elevului, pe cel din urmă îl urmează până la un punct, dar îi „umanizează” procedura didactică, deoarece didacticianul-spontan este profesorul de șou-lectură.

 Ezotericul-ecumenic:

El e profesor de lectură, dar, la fel de bine, ar putea fi preot, pastor sau călugăr. S-a consacrat sistemului didactic, din ecumenism, numai pentru că știe că dascălul e un mântuitor al tinerelor suflete. În învățământ, face apostolat. Pentru el, literatura este spirit întrupat în cuvânt. În orice carte, descoperă o parabolă… biblică, firește. Emană pioșenie și bunăcuviință. Cucernicia îi cadențează toate lecturile. La scena cuptorului din „Ion” închide ochii și roșește, paginile cu violul Nadinei din „Răscoala” sunt de mult smulse, după cum, în biblioteca sa, mai subțiri sunt și volumele lui Arghezi, Barbu sau Camil Petrescu. Pe scriitorii contemporani îi sictirește creștinește, acuzându-i de decadentism și de „corupție” morală. Când găsește în cărți vreun cuvânt mai deochiat scuipă de trei ori în sân, își face douăsprăzece cruci cu limba în cerul gurii și, evident, rupe pagina. Adeseori, pe parcursul lecturii, i se arată simțiri metafizice. Din rigorism moral, e capabil să răstoarne și conceptele canonice: elevii săi află că, la Blaga, cunoașterea paradisiacă e a artistului, iar cea luciferică a omului comun. Din poeziile lui Eminescu, citește cu reală plăcere doar „Colinde, colinde” și „Rugăciunea închinată Maicii Domnului”. E în stare să verse o lacrimă când îl predă pe Vasile Voiculescu, citind și recitind „În Grădina Ghetsimani”. Pentru el, Nicolae Steinhardt este autoritatea supremă în domeniul criticii literare.

Când predă „Plumb”, formulează ezoterico-evanescent-inefabil tema, ezitând între: zborul întors al sufletului zbuciumat de păcate; captivitatea dureroasă și dezumanizantă a păcătosului înfrigurat spiritual; țipătul mântuitor al omului mortificat interior ce-și caută tremurând salvarea dintr-un univers al putrefacției, generat de disoluția curățeniei etice și a purității sentimentale. Apoi citează pasaj după pasaj din „Ecleziastul” și din „Apocalipsa”, amenințându-i pe elevi cu pedeapsa post-mortem dacă nu se vor întoarce cu fața de la Bacovia spre cele sfinte. Nimic din toate acestea nu i se pare excesiv ori deplasat, pentru că el,ezotericul-ecumenic, este profesorul de lectură de amvon.