Cum te cheamă şi cum te chem

Mă cheamă Elena-Camelia. Când eram elevă, la începutul gimnaziului, profesorii mei mă strigau cu primul meu prenume, adică Elena. Până mă dezmeticeam că eu sunt cea "băgată în seamă", treceau secunde preţioase şi profesorul meu devenea şi el "preţios" - nu eşti atentă... Eu atentă eram, doar că acasă nimeni nu-mi spunea Elena, ci Camelia sau, pe scurt, Cami, iar Elena nici acum nu-mi este familiar (e un fel de accesoriu pe care îl folosesc, o dată, prin luna mai...).  La liceu, cunoscând deja "pericolul", m-am prezentat eu de la început cu prenumele preferat, unde a fost cazul  -  altfel ştiţi că există şi profesori care te strigă doar pe  numele de familie.
Pentru unii profesori, orice ai face (oricât de bine ai învăţa, oricâte premii, merite etc. ai avea), rămâi tot Popescu, Ionescu, Marinescu etc.
Cred că e mai confortabil pentru elev să fie strigat pe numele mic sau poate mă înşel ? (personal, le învăţ "caligrafia" înaintea numelor sau cam în acelaşi timp). Mie îmi plac numele "de acasă" ale copiilor, reminiscenţă din copilărie... Dacă mă supără ceva, Andreii, Alexuţii, Larisele, Dianele etc. devin "băieţelule", respectiv "fetiţo". Nici nu am fost conştientă de întreaga valoare a acestor două nevinovate cuvinte, până când cei din XII F-ul de anul trecut nu mi le-au "reprodus", teatral (la propriu, că sunt doi studenţi la actorie, dintre ei).
Unii profesori folosesc apelative "personalizate". Unui băiat i-a rămas porecla "Bombonel", pentru că a adus de ziua lui bomboane la ora de fizică. Altuia i se zice şi acum "Bolo" (a terminat liceul de 6-7 ani), pentru că profesorul de istorie i-a zis în prima oră de istorie din liceu "bolovan", nici nu mai contează de ce.
Sunt convinsă că percepţia elevului asupra relaţiei catedră-bancă e influenţată şi de apeletivele folosite de către posesorul de catalog. Aşa că formulez şi eu, ca de sezon, pentru cine vine pe aici, elevi, profesori sau nostalgici după anii de liceu,  La mulţi ani, Floricelelor!