Povestea menestrelului

Dacă limba română ar plânge ori de câte ori o ciuntim, o sluţim, o jignim (etc., pentru că pot continua cu o groază de verbe cu conotaţii asemănătoare, dar las doar atât, că aţi prins ideea), atunci poate ni s-ar face milă de ea şi am fi mai atenţi la ce "emitem".
Sigur că lingvistul din mine acceptă (înregistrează şi analizează) că un vorbitor de limba română, cu patru clase primare, va spune boliclinică (în loc de policlinică) sau incuibator (în loc de incubator). Fenomenul se cheamă etimologie populară (vezi DSL sau întreabă-mă)  şi, din păcate, acest tip de greşeală  de exprimare se produce şi pe la case (clase, am vrut să spun) mai mari.
Aşa se face că mă aflu în posesia unei colecţii de perle (nu mă invidiaţi!)...de cultură, adunate bob cu bob, cu fiecare teză, examen, verificare:

1.  Locul III: Demimurg (în loc de Demiurg). (Şi-uite-aşa săracul Platon, cu filosofia lui cu tot - via Eminescu - dă emoţii sărăcuţului candidat la bac, care, când e corectat, sărăcuţul de el,  se apără: Aşa scria la mine în caiet...)
2.  Locul II: incapabilitate (în loc de incapacitate). (Păi dacă derivăm "incapacitate", de ce să nu derivăm şi "incapabilitate"? Oooops! Incapabilitate nu există în DEX, nici în DEXI, în schimb există incapacitatea unora...)
3. Locul I:  măiestrel (în loc de menestrel). ( De departe, locul I şi, bonus, o poveste. A fost odată, în Evul Mediu, un poet-muzicant ambulant care cânta şi recita versuri cu măiestrie, acompaniindu-se cu un instrument. El se numea menestrel. Într-o zi, (mai precis, într-o zi cu teză), jucându-se de-a Demimurgul, cineva a avut incapabilitatea să-l numească măiestrel...)

Tare aş vrea să pun punct aici. E prima oară de când vă povestesc când mi se strânge sufletul pentru că trebuie să pun punct şi virgulă.