Despre „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov

Am fost sâmbătă, 28 iunie, la avanpremiera spectacolului recent montat la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov, o nouă versiune a comediei romantice „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Florin Coșuleț. Ne-a plăcut enorm.

O distribuție interesantă: profesioniști și tineri liceeni din Brașov, în rolul principal feminin fiind, în urma unui casting național, tânăra actriță Rania Zane, dublu masterandă a UNATC.

Am mai văzut-o pe Rania Zane anul trecut în spectacolul „Double Fiesta”, de Andrea Gavriliu, la Teatrul Godot din București, iar anul acesta a făcut parte din spectacolul de teatru imersiv „Marele Gatsby” (regia Andrei Huțuleac). Ambele spectacole transmit prin dans, gest și corporalitate continuă, iar spațiul scenic refuză frontalitatea clasică, devenind cumva fluid – e foarte interesant totul. Și, deși vin din zone diferite – unul din dans contemporan, celălalt din teatru imersiv – „Double Fiesta” și „Marele Gatsby” au în comun o viziune teatrală modernă, în care actorul e corp viu și prezent prin dans, oferind o experiență realmente poetică, nu (doar) narativă.

În aceste condiții, am fost extrem de nerăbdători să o vedem pe Rania Zane într-un spectacol după un text clasic, care, din 1944 (anul premierei absolute) până azi, e una dintre cele mai puse în scenă piese ale dramaturgiei românești.

Dar mai întâi, despre viziunea regizorală. Florin Coșuleț semnează o montare în care „Steaua fără nume” devine nu doar o poveste despre întâlniri trecătoare, ci o meditație scenică asupra visului și a limitei. Spațiul de joc este stilizat, geometric, aproape abstract: o casă albă – fie gară, fie locuință cu rafturi suspendate, florile, o ușă solitară, un ceas omniprezent care, deși pretext pentru mici secvențe comice, rămâne să amintească forța invizibilă și ireversibilă a timpului. Decorul nu reproduce un oraș de provincie, ci pare a proiecta o lume interioară în care personajele se caută și se pierd.

Acum despre trenul miniatural, plasat frontal, însoțit de sunet și abur. Inițial, această alegere mi s-a părut prea simplă sau chiar infantilă (mai ales într-o piesă care evită realismul decorativ), dar, odată acceptată convenția scenică, am admis și faptul că această decizie regizorală îmbogățește experiența: o glisare între serios și ludic. Trenul, redus la scară de jucărie, devine expresia vizuală a raportului dintre vis și realitate: o iubire mare, dar un tren prea mic pentru a o duce mai departe. E, în fond, o metaforă a vieții provinciale, a imposibilității evadării.

Prin această montare, Florin Coșuleț a oferit publicului un spectacol de finețe și echilibru, în care tăcerile sunt la fel de importante ca replicile, iar timpul – cel de pe scenă și cel din sală – curge nu spre soluții, ci spre înțelegere.

Desigur că regizorul păstrează registrul comic al textului prin personajele Udrea, Pascu, domnișoara Cucu, Eleva, valorificând un umor ce apare natural, din dinamica replicilor și a caracterelor, oferind contrapunct emoțional în raport cu filonul melancolic al spectacolului.

De altfel, una dintre calitățile remarcabile ale acestei montări este coerența ansamblului actoricesc – o echipă omogenă, care reușește să susțină în mod credibil și viu tensiunile dramatice, dar și umorul specific piesei. Nu există roluri tratate superficial sau caricatural; fiecare apariție are un rost în dinamica spectacolului și e tratată cu grijă pentru nuanță. Actorii au transmis o bucurie reală a jocului, o claritate în relațiile scenice și respect pentru ritmul replicii scrise.

În fine, despre actrița din rolul principal. Prestația Raniei Zane în rolul Monăi dobândește o încărcătură aparte în contextul parcursului recent pe care l-am amintit – de la „Double Fiesta”, la „Marele Gatsby”, două spectacole în care corpul actorului este nu doar vehicul al expresiei, ci instrument central al construcției scenice.

Aducerea acestei experiențe corporale într-un spectacol clasic, precum Steaua fără nume, e o provocare – dar și un exercițiu de rafinament și control. Rania Zane reușește să integreze gestul și prezența fizică în arhitectura unui text bine scris, cu replică, ritm și miză dramatică, fără să își risipească energia expresivă. Dimpotrivă, ea construiește o Mona care nu e statică și „vorbită”, ci vie în propriul corp, fluidă în spațiu, atentă la direcția privirii, la vibrația tăcerii, la poziția fiecărui pas.

Fără a trăda convenția piesei, actrița aduce în spectacol o sensibilitate gestuală contemporană, care îmbogățește partitura clasică cu o dimensiune fizică subtilă, aproape dansată. În momentele de ezitare, apropiere sau retragere, corpul ei spune la fel de mult ca replicile. Mona devine astfel nu doar o voce, ci o prezență poetică, într-un spectacol care, deși clasic prin structură, respiră modernitate prin interpretare.

Prezența Raniei Zane în acest rol confirmă o direcție artistică matură: un teatru care nu mai separă cuvântul de trup, ci le aduce împreună, într-o formulă coerentă, expresivă și vie.

Urmează premiera în cadrul festivalului „Săptămâna Comediei” pe 5 iulie 2025, tot la ora 19:00. Recomand cu căldură acest spectacol!

P.S. Despre publicul brașovean, neapărat. Extrem de liniștit, de relaxat. Ca spectator prezent constant în sălile de teatru bucureștene, nu am putut să nu observ relaxarea oamenilor: sala s-a umplut în ultimele 10 minute, nu au fost interzise fotografiile și filmările în timpul spectacolului (nu știu dacă este un obicei sau acest fapt a avut scop publicitar, dar vom afla, fiindcă intenționăm să mai venim la Teatrul Sică Alexandrescu), public generos cu aplauzele, și în timpul spectacolului și la final.

Și, în final, o „anecdotă”. Înainte ca spectacolul să înceapă, un strănut dintr-un colț al sălii a declanșat un gest reflex: „noroc!” - rostit cu firesc, ca între cunoscuți, semn că sala, un spațiu uman, cald, viu, adunase oameni care se recunosc într-o stare comună de așteptare și prezență. Un astfel de moment spune, indirect, ceva și despre teatrul care urmează: despre cât de important e ca actorii și spectatorii să se întâlnească într-un spațiu în care se poate respira, auzi, reacționa. Teatrul, înainte de a fi ficțiune, este o comunitate temporară de atenție și empatie. Și poate că acel „noroc” a fost chiar primul act al serii – un fel de prolog viu și involuntar al unei seri despre oameni, întâlniri și despărțiri.