Tocănița de cartofi și tratarea diferențiată

În perioada liceului, la cantină, exista o mașinărie de curățat cartofi. 

Erau anii ’80 înainte de Revoluție și noi aveam în cămin o mașinărie de curățat cartofi. Nu văzusem vreodată așa ceva și nici n-am mai văzut de atunci: un cilindru înalt cam cât un om obișnuit (fac precizarea asta, fiindcă cine a făcut Pedagogicul în Buzău în anii aceia știe că bucătăreasa șefă, o doamnă argintul-viu, în vârstă, cu ochelari groși, cu părul scurt, foarte des și zbârlit și gata să sară la orice, de unde și porecla Cotoi, era mică-mică de înălțime). Acel cilindru, sprijinit pe patru picioare metalice (în imaginația mea aceste picioare capătă labe de leu), primea în pântecul lui cartofii, cu coajă cu tot, în cantitate industrială. Printr-o țeavă fixă, conectată la o sursă, intra apa și niște roți cu zimți (am presupus eu că sunt roți cu zimți – nimeni nu le-a văzut cu adevărat) învârteau cartofii necurățați. Printr-o altă țeavă se scurgea apa murdară, la început, apoi din ce în ce mai îngroșată cu fărâmițe din ceea ce fusese cândva coaja fiecărui cartof pe care soarta îl aruncase în mastodont.  

În timpul acestui proces, zgomotul era înfiorător și mă întreb și astăzi dacă roțile cu zimți (cel puțin cele din imaginația mea) puteau fi unse, șlefuite sau pur și simplu schimbate! Dacă se depășea o anumită cantitate de cartofi, cilindrul uriaș începea efectiv să o ia la vale și se smucea din toate încheieturile, care – apropo – erau destul de șubrede, așa încât din loc în loc țâșnea apa. Mă speria îngrozitor această mașinărie în funcțiune, fiindcă aveam impresia că în orice moment metalul acela ros de timp poate exploda, dar avea respectul meu, fiindcă rezista eroic, în schimbul unei vopseluri de culoarea muștarului, cu care era cadorisită în fiecare toamnă. 

La final, Doamna Cotoi (și numai ea) oprea mașinăria, închidea sursa de apă, apoi deschidea o ușiță de la baza cilindrului, iar noi, norocoasele de serviciu la bucătărie în ziua cu pricina, stăteam și păzeam un lighean imens de metal, în care cădeau cartofii, să nu care cumva să zboare vreunul pe de lături. Cu-ră-țați! Toți la fel! Ieșeau din bătălie fără pic de coajă, își păstrau forma, dar suprafața lor devenea aspră, râcâită și numai bună de tăiat în patru pentru mâncărică, posibil să fi fost tocăniță. Cei mai norocoși cartofi, câțiva, erau tăiați „pai” și însăși Doamna Cotoi făcea două porții de cartofi prăjiți pentru cele mai norocoase ființe: fetele de serviciu. 

***

De ce nu se făceau cartofi prăjiți pentru tot căminul? Ei, partea asta a poveștii îmi dă voie să exersez alegoria.  Să tratezi diferențiat cartofii înseamnă timp și mai ales tratament special pentru fiecare: mai întâi controlezi dacă există „bube” rămase, care trebuie înlăturate cu grijă, să nu strici cartoful, apoi - într-un fel tai un cartof micuț în comparație cu felul în care tai un cartof mare, în așa fel încât în farfurie să fie toți cartofii prăjiți demni de o masă bună. Să nu dai la o parte niciun ... pai. Trebuie timp, răbdare, migală, pricepere.

Cum spuneam, partea asta e o alegorie. Restul e poveste adevărată.