Găzduiesc un caz social. Vă rog să citiţi!
Găzduiesc pe blogul meu un caz social, despre care vorbeşte cu multă sensibilitate şi cu luciditate Grigore Corina (fina mea). O "lecţie altfel", despre drumuri şi destine, despre copii fără moş crăciun, despre compasiune, despre cei de lângă noi.
Dragii mei prieteni şi prieteni ai prietenilor,
Am rugat-o pe naşa mea, Camelia Săpoiu, să-mi găzduiască pe blogul ei această poveste, deoarece nu am putut să concentrez în câteva cuvinte ceea ce am aflat despre ei, cei 11 adulţi şi 15 copii care fac parte din planul meu de a ajuta de Crăciun pe cineva care are mare nevoie.
În seara Sfântului Nicolae am ajuns cu o familie de prieteni la nişte copii să le ducem dulciuri. Descoperiseră locuinţa acestora datorită unui puşti care stătea zgribulit în faţa unei cofetării. Indignaţi, au vrut să afle dacă are “plan”de încasări şi dacă este bătut acasă. Răspunsul a fost unul negativ, iar rugămintea lui de a-l ajuta cu ceva de îmbrăcat mai gros i-a dus la a-i descoperi locuinţa.
Nu-mi place să spun despre oameni că sunt săraci. Spun că au o situaţie materială precară, pentru a le menaja sensibilitatea şi demnitatea. Cei la care am ajuns, nu încape nicio îndoială, chiar sunt săraci.
Nu au curent electric, nici apă curentă şi locuiesc unde intră vântul în oraş, dincolo de staţia de epurare a apei.
Nici nu ar avea cu ce să le plătească.
Nici părinţii adulţilor de acum nu şi-au plătit chiria într-o casă naţionalizată, de unde au fost evacuaţi şi purtaţi apoi din loc în loc ca să ajungă aici, mai departe de marginea oraşului, nici la oraş, nici la ţară, dar în dreptul unei staţii de autobuz de unde copiii se duc la şcoală.
Poate se duc pentru alocaţii, o să spuneţi. Tot ce e posibil, dar cine ne dă dreptul să judecăm? Şi apoi de ce pe lista cu lucrurile strict necesare au trecut “rechizite pentru toţi”?
Am ajuns pe întuneric şi cred că asta m-a determinat să intru în casa lor. Vorbele noastre s-au legat la lumina unei lanterne, ajutată de lumina (mai puternică) făcută de unul dintre telefoanele noastre.
Cel mai surprinzator a fost că nu mirosea a nimic. Nici a alcool, nici a ţigări, nici a mucegai şi nici măcar a mâncare. Asta probabil din cauză că spaţiul casei, care nu are decât o cameră de 6x4 metri, este extrem de bine aerisit prin găurile din tavan prin care picură apa. Nu înseamnă că nu beau sau nu fumează (nu ştiu), iar de mâncat, manâncă (de la cantina săracilor, e drept).
Nu mi s-a părut deosebit, la prima impresie, că e cald. În timpul discuţiei, i-am întrebat dacă au lemne şi mi-au spus că au spart un şifonier ca să facă focul. Astăzi am fost iar şi mai aveau o uşa din acel şifonier (şi trecuseră 3 zile!).
Interesant a fost tonul civilizat al discuţiei şi că nu încercau să ne “stoarcă” de ceva bani.
Unul dintre ei spera să scrie cineva despre ei şi să afle Gigi Becali, că poate îi va ajuta să-şi ia o locuinţă. Deci, domnule Becali, dacă citiţi întâmplător aceste rânduri şi doriţi să-i ajutaţi, sunteţi binevenit. Asta dacă nu se întâmplă o minune şi mai mare şi îi ajută până atunci vreo autoritate locală. Ştiu eu? Poate primăria?
O femeie, care văzuse ştirile la televizor într-o casă unde făcea curăţenie, compătimea un barbat care rămăsese să crească un copil după ce casa în care locuia luase foc, iar în incendiu îi muriseră soţia şi alt copil. Deja, în această lumină, situaţia lor li se părea mult mai bună.
Bineinţeles că asta nu este toată povestea. Unii dintre copii au rămas repetenţi de mai multe ori, nu ştiu dacă adulţii muncesc pe undeva, dacă au acte sau ce alte probleme au întâmpinat sau au creat. Dar acestor copii, mai mici sau mai mari, le e frig.
I-am rugat să scrie o listă cu ce au nevoie copiii urgent. Astăzi m-am întors şi am luat această listă. Au nevoie toţi de ghete. Câţiva de geci, dar cei mai mulţi de căciuli şi şosete.
Am făcut şi fotografii. Copiii sunt extrem de veseli, zâmbitori şi jucăuşi. Iar sărăcia şi mai evidentă.
Acum, dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, a venit momentul să vă rog să mă ajutaţi. Cu bani, cu haine, cu lemne, cu mâncare, cu rechizite, cu ce puteţi fiecare.
Mai am un “caz” cu 7 copii crescuţi cu greu de tatăl lor, deoarece mama şi-a luat lumea în cap şi i-a părăsit. Şi ei au nevoie de ajutorul nostru, al celor mai norocoşi. Dar despre ei am să vă povestesc altădată.
Şi încă ceva!
Dacă veti simţi că trebuie să vă implicaţi şi nu aveţi numărul meu de telefon, contactaţi-mă în privat pe facebook sau luaţi legătura cu prietenii mei.
Vă amintiţi una dintre primele reclame de după ’89? ”Dacă vrei, poţi!”
Mulţumesc.
Corina Grigore, Buzău, decembrie 2014.
Dragii mei prieteni şi prieteni ai prietenilor,
Am rugat-o pe naşa mea, Camelia Săpoiu, să-mi găzduiască pe blogul ei această poveste, deoarece nu am putut să concentrez în câteva cuvinte ceea ce am aflat despre ei, cei 11 adulţi şi 15 copii care fac parte din planul meu de a ajuta de Crăciun pe cineva care are mare nevoie.
În seara Sfântului Nicolae am ajuns cu o familie de prieteni la nişte copii să le ducem dulciuri. Descoperiseră locuinţa acestora datorită unui puşti care stătea zgribulit în faţa unei cofetării. Indignaţi, au vrut să afle dacă are “plan”de încasări şi dacă este bătut acasă. Răspunsul a fost unul negativ, iar rugămintea lui de a-l ajuta cu ceva de îmbrăcat mai gros i-a dus la a-i descoperi locuinţa.
Nu-mi place să spun despre oameni că sunt săraci. Spun că au o situaţie materială precară, pentru a le menaja sensibilitatea şi demnitatea. Cei la care am ajuns, nu încape nicio îndoială, chiar sunt săraci.
Nu au curent electric, nici apă curentă şi locuiesc unde intră vântul în oraş, dincolo de staţia de epurare a apei.
Nici nu ar avea cu ce să le plătească.
Nici părinţii adulţilor de acum nu şi-au plătit chiria într-o casă naţionalizată, de unde au fost evacuaţi şi purtaţi apoi din loc în loc ca să ajungă aici, mai departe de marginea oraşului, nici la oraş, nici la ţară, dar în dreptul unei staţii de autobuz de unde copiii se duc la şcoală.
Poate se duc pentru alocaţii, o să spuneţi. Tot ce e posibil, dar cine ne dă dreptul să judecăm? Şi apoi de ce pe lista cu lucrurile strict necesare au trecut “rechizite pentru toţi”?
Am ajuns pe întuneric şi cred că asta m-a determinat să intru în casa lor. Vorbele noastre s-au legat la lumina unei lanterne, ajutată de lumina (mai puternică) făcută de unul dintre telefoanele noastre.
Cel mai surprinzator a fost că nu mirosea a nimic. Nici a alcool, nici a ţigări, nici a mucegai şi nici măcar a mâncare. Asta probabil din cauză că spaţiul casei, care nu are decât o cameră de 6x4 metri, este extrem de bine aerisit prin găurile din tavan prin care picură apa. Nu înseamnă că nu beau sau nu fumează (nu ştiu), iar de mâncat, manâncă (de la cantina săracilor, e drept).
Nu mi s-a părut deosebit, la prima impresie, că e cald. În timpul discuţiei, i-am întrebat dacă au lemne şi mi-au spus că au spart un şifonier ca să facă focul. Astăzi am fost iar şi mai aveau o uşa din acel şifonier (şi trecuseră 3 zile!).
Interesant a fost tonul civilizat al discuţiei şi că nu încercau să ne “stoarcă” de ceva bani.
Unul dintre ei spera să scrie cineva despre ei şi să afle Gigi Becali, că poate îi va ajuta să-şi ia o locuinţă. Deci, domnule Becali, dacă citiţi întâmplător aceste rânduri şi doriţi să-i ajutaţi, sunteţi binevenit. Asta dacă nu se întâmplă o minune şi mai mare şi îi ajută până atunci vreo autoritate locală. Ştiu eu? Poate primăria?
O femeie, care văzuse ştirile la televizor într-o casă unde făcea curăţenie, compătimea un barbat care rămăsese să crească un copil după ce casa în care locuia luase foc, iar în incendiu îi muriseră soţia şi alt copil. Deja, în această lumină, situaţia lor li se părea mult mai bună.
Bineinţeles că asta nu este toată povestea. Unii dintre copii au rămas repetenţi de mai multe ori, nu ştiu dacă adulţii muncesc pe undeva, dacă au acte sau ce alte probleme au întâmpinat sau au creat. Dar acestor copii, mai mici sau mai mari, le e frig.
I-am rugat să scrie o listă cu ce au nevoie copiii urgent. Astăzi m-am întors şi am luat această listă. Au nevoie toţi de ghete. Câţiva de geci, dar cei mai mulţi de căciuli şi şosete.
Am făcut şi fotografii. Copiii sunt extrem de veseli, zâmbitori şi jucăuşi. Iar sărăcia şi mai evidentă.
Acum, dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, a venit momentul să vă rog să mă ajutaţi. Cu bani, cu haine, cu lemne, cu mâncare, cu rechizite, cu ce puteţi fiecare.
Mai am un “caz” cu 7 copii crescuţi cu greu de tatăl lor, deoarece mama şi-a luat lumea în cap şi i-a părăsit. Şi ei au nevoie de ajutorul nostru, al celor mai norocoşi. Dar despre ei am să vă povestesc altădată.
Şi încă ceva!
Dacă veti simţi că trebuie să vă implicaţi şi nu aveţi numărul meu de telefon, contactaţi-mă în privat pe facebook sau luaţi legătura cu prietenii mei.
Vă amintiţi una dintre primele reclame de după ’89? ”Dacă vrei, poţi!”
Mulţumesc.
Corina Grigore, Buzău, decembrie 2014.
Comentarii
Trimiteți un comentariu