Sunt student la Medicină!
Probabil că toată lumea (părinţi, copii) a gândit că miercurea e cea mai bună zi să te înscrii la facultate. Altfel, nu-mi explic de ce miercurea trecută am găsit pe la nouă fără deja adunaţi sute de oameni la Medicină, iar joi rapoartele de pe site-ul facultăţii au arătat că au mai trecut pe la comisia de înscriere mai puţin de o sută de candidaţi. Vineri şi mai puţini.
În fine, ce faci la o coadă de 1000 de persoane - te înarmezi cu răbdare şi aştepţi. Coada iese din curtea facultăţii şi continuă pe stradă, până dincolo de statuia lui Carol Davila.
Timpul trece mai repede dacă ai venit cu prietenii să te înscrii: După ce te-ai pregătit la chimie? zice o fată către alta. După trei cărţi: cartea bază, o carte mai veche şi culegerea. Da' la anatomie ştiu cel mai bine, chiar lucruri pe care nu se dau! Apoi povesteşte ceva despre alte două facultăţi pe care le-a făcut/ început şi, atentă la ce spune un băiat din grup, scoate un pachet de biscuiţi cu cereale şi-l împarte frăţeşte. Grija pentru cei din jur mă înduioşează. Îi iert prepoziţia pusă prost şi-i doresc să ştie la anatomie şi la chimie.
O fată înaltă se uită nerăbdătoare către staţia RATB după fiecare 69 care trece. Aşteptarea ei ia sfârşit când apare tatăl - un domn corect îmbrăcat, cu o expresie a feţei foarte sobră. Schimbă discret câteva vorbe cu fiica şi ochii, faţa i se încălzesc. După câtva timp, domnul corect îmbrăcat iese din rând şi-i face fetei o fotografie cu telefonul, cum stă la rând cu ochelari de soare. Apoi încă una mai din stradă, încă una, încă una. Îl suspectez că de fapt vrea să fotografieze mulţimea. Peste vreo două ore, când suntem deja ajunşi în holul central al facultăţii, domnul corect îmbrăcat îi face fetei alte poze. Din unghiul în care mă aflu acum, nu mai văd fata, nici ochelarii de soare, doar pe domnul îmbrăcat corect făcând poze. Multe poze.
Nu mă pot plânge că nu avansează repede rândul. (Organizarea, de altfel, a fost în regulă.) Când ajungem în dreptul impunătoarei statui, un tânăr iese din rând pentru a vorbi la telefon, mai discret, gândesc eu. Vocea puternică a tânărului turteşte instantaneu orice tentativă de discreţie. Nu ai cum să nu auzi: Alo, da, stau la coadă. [...] E o coadă ca pe vremea lui Ceauşescu la lapte. [...] Şi are ăştia aici o statuietă, parcă e dân pisicile aristocrate!
Întorc capul involuntar către statuia lui Carol Davila. Impunătoare. Mândră. Elegantă. Chestie de perspectivă, gândesc. Sau mai degrabă de semantică.
Sau nici nu contează - atâţia oameni adunaţi din atâtea părţi aici, părinţi şi copii, animaţi de un gând comun - ca peste o săptămână să poată spune: Sunt student la Medicină!
În fine, ce faci la o coadă de 1000 de persoane - te înarmezi cu răbdare şi aştepţi. Coada iese din curtea facultăţii şi continuă pe stradă, până dincolo de statuia lui Carol Davila.
Timpul trece mai repede dacă ai venit cu prietenii să te înscrii: După ce te-ai pregătit la chimie? zice o fată către alta. După trei cărţi: cartea bază, o carte mai veche şi culegerea. Da' la anatomie ştiu cel mai bine, chiar lucruri pe care nu se dau! Apoi povesteşte ceva despre alte două facultăţi pe care le-a făcut/ început şi, atentă la ce spune un băiat din grup, scoate un pachet de biscuiţi cu cereale şi-l împarte frăţeşte. Grija pentru cei din jur mă înduioşează. Îi iert prepoziţia pusă prost şi-i doresc să ştie la anatomie şi la chimie.
O fată înaltă se uită nerăbdătoare către staţia RATB după fiecare 69 care trece. Aşteptarea ei ia sfârşit când apare tatăl - un domn corect îmbrăcat, cu o expresie a feţei foarte sobră. Schimbă discret câteva vorbe cu fiica şi ochii, faţa i se încălzesc. După câtva timp, domnul corect îmbrăcat iese din rând şi-i face fetei o fotografie cu telefonul, cum stă la rând cu ochelari de soare. Apoi încă una mai din stradă, încă una, încă una. Îl suspectez că de fapt vrea să fotografieze mulţimea. Peste vreo două ore, când suntem deja ajunşi în holul central al facultăţii, domnul corect îmbrăcat îi face fetei alte poze. Din unghiul în care mă aflu acum, nu mai văd fata, nici ochelarii de soare, doar pe domnul îmbrăcat corect făcând poze. Multe poze.
Nu mă pot plânge că nu avansează repede rândul. (Organizarea, de altfel, a fost în regulă.) Când ajungem în dreptul impunătoarei statui, un tânăr iese din rând pentru a vorbi la telefon, mai discret, gândesc eu. Vocea puternică a tânărului turteşte instantaneu orice tentativă de discreţie. Nu ai cum să nu auzi: Alo, da, stau la coadă. [...] E o coadă ca pe vremea lui Ceauşescu la lapte. [...] Şi are ăştia aici o statuietă, parcă e dân pisicile aristocrate!
Întorc capul involuntar către statuia lui Carol Davila. Impunătoare. Mândră. Elegantă. Chestie de perspectivă, gândesc. Sau mai degrabă de semantică.
Sau nici nu contează - atâţia oameni adunaţi din atâtea părţi aici, părinţi şi copii, animaţi de un gând comun - ca peste o săptămână să poată spune: Sunt student la Medicină!
Comentarii
Trimiteți un comentariu