La mulţi ani, Doamnelor şi Domnilor Învăţători!
M-a învăţat să scriu şi să citesc în clasele I şi a II-a naşul meu de botez, domnul învăţător Vasile Nan. L-am evocat şi cu altă ocazie, amintindu-mi de primul mărţişor.
Copilărind ... în cancelarie (prin natura meseriei părinţilor mei) şi avându-l pe naşul meu învăţător, intrarea mea în clasa I nu a fost cine ştie ce eveniment, cu mai ştiu eu ce emoţii, ci a fost doar o prelungire a copilăriei mele în care au apărut mici (dar semnificative) schimbări: prietenele şi colegele mamei au devenit dintr-o dată doamna învăţătoare sau doamna profesoară, iar în loc de gentuţa de grădiniţă a trebuit să car zilnic un ghiozdan maro (cel mai uşor pe care îl găsise la librărie tata). În plus, cancelaria a devenit, dintr-o solidaritate cu colegii mei, locul tabu, în care şcolarii pur şi simplu nu intră. Toate acestea erau însă inconveniente uşor de trecut atâta timp cât învăţătorul meu urma să fie domnul Nan. Desigur că mi s-a părut că intru într-un fel de joc şi că, în complicitate cu naşul meu, fac un fel de favor colegilor spunându-i, la fel ca toată lumea, domnul învăţător.
Şi cum să nu mi se pară şcoala un joc, când toate lecţiile, dar absolut toate lecţiile domnului învăţător erau vii şi pline - Păcală cobora din pom direct în faţa clasei, doiul era o lebădă, optul un mucenic de cocă, iar iedul cu trei capre al lui Octav Pancu-Iaşi lua înfăţişarea vreunui coleg care, Doamne fereşte, se lăsa prins de vreun soi de lene.
Nu-mi aduc aminte ca domnul meu învăţător să-şi fi făcut altfel meseria decât cu inima şi dând fiecărui copil câte o fărâmă din sufletul său mare.
A fost una dintre minunile copilăriei mele să-l am pe naşul meu învăţător. Şi cred că într-un fel sau altul aşa ar trebui să se întâmple în viaţa fiecărui copil: să existe acel învăţător care să-i facă dragă şcoala.
La mulţi ani, Doamnelor şi Domnilor Învăţători!
Mare păcat că nu sînt toți învățătorii ca dl. Nan sau ca domnu' Trandafir. Mi se strînge inima cînd fiul meu mă întreabă în fiecare dimineață: „Cîte zile de școală mai avem?” (pluralul mă include și pe mine ca să se simtă mai puțin singur în fața ororii numite școală.)
RăspundețiȘtergere... Şi sunteţi abia la clasa zero. Poate în clasele următoare veţi avea mai mult noroc !
ȘtergereȘcoala a devenit un coșmar pentru toată lumea. Un fel de pușcărie obligatorie. Nenorocirea este că nu interesează pe nimeni căderea aceasta într-o prăpastie fără fund. Factorii responsabili au alte treburi : să-și numere voturile, să fure steagurile, să fluture bilețele, să zăngăne cătușe, să se înjure ca la ușa cortului și să se culpabilizeze reciproc.
RăspundețiȘtergere