Îl mai ştiţi pe Cocolino?

Atunci când dai elevilor o temă de creativitate se nasc, mai mult sau mai puţin, poveşti, situaţii, personaje. Şi, de multe ori, personajele sunt atât de vii, încât nu-şi mai ies din rol sau noi, cei care le vedem, le uităm acolo în poveste...
Frumuseţea cu temele este aceea că ele, chiar dacă se repetă de la un an la altul, elevii sunt alţii, deci poveştile sunt altele.

Se întâmpla cam cu zece ani în urmă la o clasă de mate-info şi tema era ca fiecare elev să compună un text publicitar original pentru un produs existent pe piaţă sau pentru unul imaginat. Sigur că urma să evaluez/notez ţinând cont de mijloacele lingvistice de realizare a scopului persuasiv în discursul publicitar, de mijloace audio sau/şi vizuale utilizate etc. Şi, probabil, că au fost teme de toate felurile şi elevi de toate felurile.

L-am reţinut, dintre toţi, pe el, un băiat cu o statură masivă care contrasta izbitor cu chipul de copil, aşezat la peste 1,80 m altitudine. Fuseseră, până să-i vină rândul, prezentări care provocaseră unele aplauze, unele zâmbete ironice, altele plictiseală.

A ieşit în faţa clasei, păşind timid, cu un carton de mărimea unei coli A4 lipit de piept. A stat câteva clipe într-o tăcere absolută, dându-ne impresia că pentru ceea ce urma să prezinte avea nevoie de toată concentrarea unui sportiv înainte de o mare confruntare. Apoi, dintr-o dată, solemn, a luat poziţia de drepţi şi a întors cartonul, dezvăluindu-ne nouă, profesor şi elevi, vânători de sensuri polisemantice din text, dornicilor de omofonii, anafore şi de alte subtilităţi ale textului publicitar, deci, cum spuneam, dezvăluindu-ne comoara ascunsă, surpriza muncii lui de o săptămână: o imagine (xerox color) a cunoscutului ursuleţ Cocolino, cu faţa lui gingaşă, cu blăniţa moale care să te îmbie să-ţi clăteşti rufele cu lichidul dătător de parfum şi de confort.

Şi, dintr-o dată, profesor şi elevi, am văzut cum pe corpul foarte înalt al adolescentului stătea uimit, gingaş şi nevinovat acelaşi căpşor de pe carton: cu ochişorii rotunzi, cu obrajii rotunzi, cu urechiuţele rotunde.
 A urmat apoi textul, scurt şi convingător: Îl mai ştiţi pe Cocolino? Eu sunt Cocolino!

Şi, profesor şi elevi, l-am crezut. Nu au urmat nici zâmbete ironice, nici plictiseală, nici aplauze, dar a rămas personajul.

Astăzi Cocolino e absolvent de Cibernetică, nu are nici cel mai mic gând să lucreze în publicitate, iar foştii săi colegi, când deapănă amintiri din liceu, întreabă: Îl mai ştiţi pe Cocolino?