Punct şi virgulă

Foto: Casandra Săpoiu

      Am obiceiul ca, dacă am două ore legate la aceeaşi clasă, să nu mai plec la cancelarie şi să rămân în pauză cu elevii, în sala de curs. Mă rog, cu elevii care nu au treabă la bufet, în foişor sau în părculeţul din curtea liceului. Nu corectez, nu citesc, nu-mi fac de lucru la catedră, ci stau de vorbă cu elevii. De fapt, mai mult ascult. O recreaţie de 10 minute face uneori mai mult decât o oră de dirigenţie. Aşa ajung să-mi cunosc foarte bine elevii - aflu ce-i pasionează, cu cine sunt prieteni, uneori ce-i frământă, aflu despre isprăvi donquijoteşti, despre iubiri, despre aşteptări, temeri sau dezamăgiri.      Am avut acum câţiva ani o elevă cu nume de personaj literar: Dulcineea. Privirea şi vorba nu-i dezminţeau numele, "un nume mângâios la auz, ieşit din comun şi plin de tâlcuri adânci", cum spune chiar Cervantes. Cred că din prima săptămână din clasa a IX-a am aflat că Dulcineea e prima dată departe de părinţi, venită din Republica Moldova, la şcoală în Bucureşt

Zilele trecute am cumpărat numărul 8/2013 al revistei "Luceafărul de dimineaţă" şi, între timp, a apărut şi ediţia online a acestui număr.   Cronica mea la romanul "Călugărul negru" de Şerban Tomşa a apărut alături de cea a doamnei Andrea Hedeş , la rubrica "Cartea lunii".  Sunt onorată! Sper să contrasteze plăcut şi în beneficiul cititorilor stilul eseistic (absolut fermecător!) al dumneaei cu deprinderile lingvistului din mine de a demonstra şi de a argumenta.  Textul cronicii  (în varianta adăugită): O carte polifonică            "Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico,   un autoportret   să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca   într-un zbor invers , o proiecţie împietrită a artistu

    Cred că nu există persoană care să nu fi avut în repertoriul copilăriei, a micii copilării, poezii cu căţei, pisici, răţuşte sau albine. În momentele festive ale familiei, spre încântarea musafirilor, sau în seri obişnuite, pentru bucuria părinţilor, Zdreanţă cu ochii de faianţă sau căţeluş cu părul creţ îşi făceau apariţia cu tot cu oul fierbinte sau cu raţa furată din coteţ.      Spectacolele peltice ori vitregite de orice r,  indiferent de epoci, aproape că pot duce albinuţele lui Arghezi şi gândăcelul Elenei Farago în folclorul copiilor, dacă bunici pedanţi şi educatoare riguroase nu ar include în exerciţiul de memorare numele autorilor de literatură pentru copii.      Indiferent de împrejurările în care este citită, de modalitate sau de tip de text - cult sau folcloric, un lucru este sigur: literatura pentru copii (iar aici am făcut aluzie doar la poezii potrivite pentru vârste mici, literatura pentru copii fiind mult mai complexă) este un domeniu aparte, care trebuie să ţin

M-am întors din vacanţă. Poate aţi constatat că în Aeroportul Otopeni s-a făcut un centru, să-i zic, de unde îţi poţi chema un taxi. E o maşinărie de unde trimiţi o comandă online, după care aceeaşi maşinărie îţi eliberează un bon cu numărul taxiului şi cu numele firmei aparţinătoare. Mai mult, pe bon ţi se indică şi timpul de aşteptare. Buuun! Click-ul inspirat al soţului meu a făcut ca ruleta galbenă să aleagă pentru noi un taxi de la firma Decebal, 2 minute şi apare. Aşteptăm răbdători 2, 5, 10 minute. Nu-i nimic, vine din Bucureşti, doar. Trec prin faţa noastră câteva Cobălcescu. Un Leone. Încă unul. Taximetriştii înghesuie trolere, genţi, sacoşe, oamenii se urcă, maşina pleacă. Decebalul nostru, nimic.  ... O fi existând firma asta? ... Existăăăă! Taxiul nostru apare. Şoferul coboară sprinten şi deschide portbagajul loganului-taxi, dezvăluind pentru noi, pentru oamenii de lângă noi, pentru tot aeroportul, de fapt pentru toată Europa: mocheta grena, pluşată, aspirată, periată, pa