"Niculae, unde mergem noi acum, domnule?"
(cu dedicaţie, clasei a XII-a)
"După liceu vreau să dau la Comunicare, la Relaţii publice, la Psihologie şi cred că şi la Jurnalism. Aş da şi la Drept, dar am auzit că se intră greu. S-ar putea să încerc şi la Teatru. Poate şi la Poliţie. Am auzit şi de o facultate de studii politice. Ce credeţi, merită?"
Mulţi vă recunoaşteţi în genul acesta de "orientare profesională", aşa-i? Cu alte cuvinte, să dau la ceva, nu contează la ce, fiindcă-i musai să aibă mama un student la uşă în secunda următoare afişării ultimei note de la bac.
Fac parte din generaţia care a terminat liceul înainte de Revoluţie. Pentru noi, ordinea era alta: întâi ştiam (sau măcar ne străduiam să hotărâm) că vrem să devenim profesor, medic, avocat, inginer etc. Apoi mergeai să dai examen la Litere, Medicină, Politehnică etc (doar la una !!!!! nu numai pentru că examenele erau planificate concomitent, ci şi pentru că nimeni nu concepea că admiterea la facultate înseamnă să faci o mie de dosare, să te înscrii în o mie de locuri, şi vezi pe urmă, măcar să intri...).
La începutul anilor '90, au apărut în Bucureşti primele particulare şi am asistat la schimbarea de mentalitate (ăsta e alt subiect) - oricine era dispus să plătească, putea să facă facultate.
Azi e la fel, şi nu e rău, doar că n-ar strica un tată Moromete, care să decidă pentru (sau împreună cu) copilul său dacă şcoala îi aduce sau nu "beneficiu" (şi nu scoateţi replica din contextul romanului, vă rog).
Pledez, evident, cu toată forţa mea, pentru învăţătură, pentru şcoală, doar că am conştientizat de ceva vreme că nu pot fi toţi medici, profesori sau avocaţi.
Soluţia: căutaţi-vă din timp drumul cel mai potrivit, pentru că în felul acesta veţi putea avea cu voi şi bagajul potrivit şi, eventual, bilet de călătorie la clasa I. Dacă laşi lucrurile la voia întâmplării, timpul trece, dar nu în favoarea ta, şi apoi timpul, tot el, "nu mai are răbdare"...
"După liceu vreau să dau la Comunicare, la Relaţii publice, la Psihologie şi cred că şi la Jurnalism. Aş da şi la Drept, dar am auzit că se intră greu. S-ar putea să încerc şi la Teatru. Poate şi la Poliţie. Am auzit şi de o facultate de studii politice. Ce credeţi, merită?"
Mulţi vă recunoaşteţi în genul acesta de "orientare profesională", aşa-i? Cu alte cuvinte, să dau la ceva, nu contează la ce, fiindcă-i musai să aibă mama un student la uşă în secunda următoare afişării ultimei note de la bac.
Fac parte din generaţia care a terminat liceul înainte de Revoluţie. Pentru noi, ordinea era alta: întâi ştiam (sau măcar ne străduiam să hotărâm) că vrem să devenim profesor, medic, avocat, inginer etc. Apoi mergeai să dai examen la Litere, Medicină, Politehnică etc (doar la una !!!!! nu numai pentru că examenele erau planificate concomitent, ci şi pentru că nimeni nu concepea că admiterea la facultate înseamnă să faci o mie de dosare, să te înscrii în o mie de locuri, şi vezi pe urmă, măcar să intri...).
La începutul anilor '90, au apărut în Bucureşti primele particulare şi am asistat la schimbarea de mentalitate (ăsta e alt subiect) - oricine era dispus să plătească, putea să facă facultate.
Azi e la fel, şi nu e rău, doar că n-ar strica un tată Moromete, care să decidă pentru (sau împreună cu) copilul său dacă şcoala îi aduce sau nu "beneficiu" (şi nu scoateţi replica din contextul romanului, vă rog).
Pledez, evident, cu toată forţa mea, pentru învăţătură, pentru şcoală, doar că am conştientizat de ceva vreme că nu pot fi toţi medici, profesori sau avocaţi.
Soluţia: căutaţi-vă din timp drumul cel mai potrivit, pentru că în felul acesta veţi putea avea cu voi şi bagajul potrivit şi, eventual, bilet de călătorie la clasa I. Dacă laşi lucrurile la voia întâmplării, timpul trece, dar nu în favoarea ta, şi apoi timpul, tot el, "nu mai are răbdare"...
Ai mare dreptate! Diplomele sunt o moda!
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergeredoar că n-ar strica un tată Moromete, care să decidă pentru (sau împreună cu) copilul său dacă şcoala îi aduce sau nu "beneficiu"
RăspundețiȘtergereDar Moromete in cele din urma regreta ca nu a continuat finantarea studiilor lui Niculae, fireste nu ar fi avut de unde sa stie ce urma sa se intample in momentul cand a luat decizia, situatii similare pot aparea si in ziua de azi la fel de bine ca si atunci, in fond, nici in ziua de azi timpul nu are rabdare.
Eu consider ca aici functioneaza foarte bine principiul:
"Mai bine sa faci si sa te caiesti, decat sa nu faci si sa te caiesti."
Da, dar vezi că Niculae îşi ia până la urmă diplomă de inginer, cu sau fără susţinerea tatălui, nu pentru că diploma era la modă, ci pentru că lui chiar îi plăcea şcoala.
RăspundețiȘtergereSi totusi datorita pregatirii(sau a lipsei pregatirii propice) ajunge sa sustina niste idealuri pe care istora le scoate in final ca fiind gresite, lipsite de temei. Moromete recunoaste asta cand se afla pe patul de moarte.
RăspundețiȘtergere