Despre "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

   "Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.

   Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemănătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.

  Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizorul universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
  Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.

  Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamneii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", această zonă onirică e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. Sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".

 Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 

  Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

Acest text a fost preluat cu acordul meu de către scriitorul Şerban Tomşa şi publicat pe blogul său.