Grandparenting. Care pe care

Astăzi într-un supermarket. O bunică de mână cu nepoțica. Bunica – mișcări iuți, mignonă și suplă, nepoata, 4-5 ani – argintul viu, merge sărind de pe un picior pe altul. Cumva fetița e o proiecție a bunicii înapoi în timp. Sau înainte.  

În dreptul vitrinei cu patiserie: 

- Bunica, vleau puțină pâinică! 

- Îți cumpără bunica! Dar nu vrei mai bine un cornuleț cu unt? - Nuuuu, vleau pâinică! 

Și la silaba „-că”, se smulge din mâna bunicii și face un salt, dând să fugă. 

- Nu fugi, că te prinde moșul și te asfixiază! zice bunica, aplecată către vitrina cu croasante, fără nicio grijă că ar putea da greș avertismentul cu moșul care asfixiază copii. 

Ca să fiu sinceră, pe mine m-a speriat. În următoarea secundă mi-am imaginat un bărbat în vârstă, de fapt foarte în vârstă, cu o pernă pregătită să o pună pe fața copilului, sau cu o pungă, sau cu un fular, whatever. Un bărbat care prinde copii și îi asfixiază a surclasat brusc în mintea mea trioul lui Coșbuc cu lupul din crâng care duce copiii în pădure, bărbatul cu sacul și negustorul de copii, suprema sperietură din copilărie, dar venită nu de la părinți, ci de la domnul învățător care a încremenit cândva o clasă întreagă cu trei strofe. 

Și bunica a repetat amenințarea (e adevărat, luând croasantele cu mișcări iuți) pentru ca vocea ei să o ajungă pe nepoțică din urmă. Și a ajuns-o, fix în dreptul vitrinei cu „pâinicâ”, unde fetița a stat trei secunde în poziție incertă – rămân sau fug? – apoi, prinzând viteză:

- Moșul mă azifiază, da’ tlebuie să mă plindă mai întâi!