Punct şi virgulă

Se face mult caz/ haz (mai ales în timpul examenelor naţionale) de greşelile elevilor, iar pe mine mă întristează întotdeauna şi greşelile în sine şi "hazul" de ele (măcar de-ar fi "haz de necaz"), aşa că nu voi califica genul ăsta de "perle de cultură" decât cu epitetul ieftin . Da, sunt "perle", dar sunt ieftine, triste, nu le vrem şi nu ne onorează, nu sunt de păstrat, nici de colecţionat,  însă, din păcate, nu putem opri producerea lor. Astăzi deschid cutia Pandorei, ca avertisment, că tot se apropie perioada tezelor şi arăt câte ceva, poate se arătă ea şi speranţa (aia care a rămas pe fundul cutiei) că dătătorii de perle îşi vor ţine culturile sub control: Spancioc şi Stroici i-au dat lui Lăpuşneanu să bea drojdie. (Citatul exact: "Iată, zise Spancioc, [...] au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte!" Seamănă, da' nu răsare!);  Lăpuşneanu a murit uitându-se în oglindă. (No comment); Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lu

Tot ce am văzut în ultimele zile la ştiri despre dezastrul din Japonia - oraşe japoneze hăcuite, prăbuşite, în presă fotografii - amprentă a dezastrului, chipuri împietrite de disperare şi de neputinţă, totul mi-a amintit de "Surâsul Hiroshimei", volumul lui Eugen Jebeleanu (1958). Se studia când eu eram elevă de liceu şi  îmi amintesc că ne-a marcat, pe noi, elevii de atunci, Întâlnirea cu Hiroshima . Le-am vorbit elevilor mei despre momentul 5 august 1945 (ştiau mulţi dintre ei o groază de informaţii despre Hiroshima şi Nagasaki), apoi le-am citit câte ceva din volumul "Surâsul Hiroshimei" (fără prea multe observaţii stilistice). Este extraordinar cum, după atâţia ani de la apariţia acestui volum, versurile lui Jebeleanu pot înmărmuri audienţa. Este foarte adevărat, însă, că tragedia prin care trece acum Japonia, posibilul "blestem" nuclear ţinut cu atâtea eforturi sub control au făcut ca  Întâlnirea cu Hiroshima, Corul copiilor ucişi, Glasul unei femei

Ieri, elevii mei (mă rog, unii dintre ei) au avut la ei creionul fermecat, pentru că altfel nu ar fi reuşit ca în 20 de minute să compună o povestioară, cu scop moralizator, cu personaje obiecte personificate (propuse de mine), cu o morală etc., adică o fabulă de-adevăratelea, în proză sau chiar în versuri (!!!). Deci, cum spuneam, după ce i-am "cercetat" pe Grigore Alexandrescu, pe La Fontaine, dar şi pe străbunicul Esop, am pus la încercare "înţelepciunea" elevilor de clasa a X-a. Iată câteva mostre: D’ale penarului ( Andrei, 17 ani)                                                                    Într-o zi de şcoală, Rechizitele s-adunară Şi-au început a se plânge Că penarul nu le-ajunge. Bătrânul creion Le spune tuturor, Cum de vremuri multe el a existat Si că-n în război a participat, Cronici multe a scris Despre cei ce au învins. Iar doamna ascuţitoare Le spune şi ea în gura mare Cum lângă creion a stat mereu Să îl ascută la bine şi la greu. Însă noul veni

De când nu aţi mai scris o compunere/un text pentru mama? Cei care îmi sunteţi elevi veţi răspunde că de azi, de la ora de română, când profa, adică eu, a trecut (cam brusc, ce-i drept) în ultimele minute ale lecţiei de la romanul postmodern românesc la poezia japoneză cu formă fixă, haiku. Aşadar, ne-am jucat azi, dar nu oricum, fiindcă haiku este o specie lirică japoneză, cu formă fixă, adică alcătuită din trei versuri  formate din 5, 7, 5 silabe. Sigur că, pentru a fi veritabilă, o poezie haiku ar trebui să concentreze mult în puţine cuvinte şi, mai ales, să fie ... în limba japoneză. Cu toate acestea, am încercat şi noi cu ce am avut la îndemână, adică iubirea şi preţuirea pentru Mama, ceva raze de soare, flori şi muguri de primăvară, şi din nou iubirea pentru Mama. Până când am obţinut un poem ... fix pentru Mama. La mulţi ani, mămico! Rază de soare Calea-mi luminează, Zâmbetul mamei.   (Bogdan, 15 ani) Cunosc chipul tău - Soare pe cer răsare, Iubirea mamei.   (Teo, 15

Lecţia pe care noi am desfăşurat-o la USR , ieri, în Sala Oglinzilor, în cadrul proiectului "Ora de română" s-a chemat "Să facem cunoştinţă cu Poetul" şi l-a avut invitat pe Mircea Dinescu. Poetul " Invocaţiei nimănui " a fost la dispoziţia noastră mai bine de o oră, timp în care a răspuns, a povestit, a evocat, a mărturisit, a recitat, şi-a amintit, a cântat, a ironizat, a observat, a recitat, a dialogat, a argumentat, a analizat şi din nou a recitat şi, doar la un loc, verbele acestea redau atmosfera orei de română de ieri. Totul fără zgârcenie şi cu o vervă inepuizabilă, supunându-se (de fapt, supunând) asaltului de întrebări venit din publicul format din peste 100 de persoane. Poetul a evocat împrejurările în care a fost făcută filmarea cu Mircea Dinescu la 17 ani (media de vârstă a publicului), recitând poezia "Domnişoară, Doamnă, clipă", anume într-o sală de clasă din liceul său,   apoi a amintit debutul cu poezie în revista "Lucea

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie întoarcerea în copilărie îmi încălzeşte sufletul. Şi undeva în amintirile mele din copilărie stă icoana învăţătorului meu din clasele mici. Domnul învăţător era atât de bun, încât nu era în stare să se supere sau să certe pe cineva. Când un copil spunea, cu vocea aceea tărăgănată pe care o au toţi în clasa întâi, lungind pe vocale într-un răsfăţ neturtit încă de rigorile şcolii, Dooomnuuu', colegu' râââde! , atunci domnul învăţător găsea de cuviinţă să replice: Bine că nu plânge! , iar noi toţi, dintr-o dată, îi vedeam şi pe "pârâcios", şi pe "râzător" amuţind, vindecaţi cel puţin pentru moment, unul de "pâră", altul de "hlizeală". Problemele de aritmetică deveneau toate plimbări cu pisoi şi cu răţuşte, la care dacă nu erai atent că pisoiul are patru picioare, şi nu două, greşeală fatală!   Că doar încă nu s-a pomenit pisoi care să meargă în două picioare, aşa ca tine sau ca tine , spunea domnul învăţător,